ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 801/2012

Ședința publică de la 21 februarie 2012 Asupra recursului de față; Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Reclamanta SC A.R.A. SA prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, în contradictoriu cu pârâta A.S.I., a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate în principal, inexistența unui contract de reasigurare încheiat între reclamantă, în calitate de reasigurator și pârâtă, în calitate de reasigurat, prin intermediul brokerului Z. S.A.L. (O.) – Beirut, Lebanon sau, în subsidiar, în măsura în care instanța va aprecia simpla corespondență purtată între părți ca fiind un contract de reasigurare, să se constate nulitatea absolută a acestuia, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința comercială nr. 13910 pronunțată la data de 16 decembrie 2008, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a admis excepția de necompetență generală și, în consecință a respins acțiunea reclamantei, ca nefiind de competența instanțelor române. Pentru a pronunța această sentință, comercială tribunalul a reținut că față de primul capăt de cerere, formulat în principal, pentru verificarea competenței sale, instanța nu poate proceda la cercetarea fondului, ci are în vedere obiectul cererii, inexistența unui raport juridic. Pârâta este persoană juridică străină, astfel că litigiul privește raporturi comerciale de drept internațional privat. În raport cu prevederile art. 4 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001, în condițiile în care nu intervin ipotezele prevăzute de art. 22 și 23 din act normativ, competența este determinată de lege statului membru în cauză, în speță de dispozițiile Legii nr. 105/1992.

Litigiul în cauză nu poate fi încadrat în niciuna dintre ipotezele la care se referă art. 148 din Legea nr. 105/1992, astfel că instanța română nu se poate declara competentă. Norma de competență este o normă de procedură și în dreptul internațional privat, iar capitolul XII din Legea nr. 105/1992 reglementează competența jurisdicțională. Competența instanței române nu poate fi reținută nici față de art. 103 lit. d), care are în vedere alte contracte, față de art. 15 din Legea nr. 105/1992, din moment ce prin acțiunea reclamantei se invocă neexistența iar nu existența unui raport contractual sau față de art. 7 din Regulamentul nr. 44/2001. Potrivit art. 157 din Legea nr. 105/1992, instanța română sesizată își verifică din oficiu competența și dacă constată că nu este competentă, nici ea, nici altă instanță română, respinge cererea ca atare.

Apelul declarat de reclamanta SC A.R.A. SA împotriva acestei sentințe a fost admis de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, prin decizia comercială nr. 420 din 5 noiembrie 2009 și în consecință s-a desființat sentința atacată și a fost trimisă cauza spre rejudecare în primă instanță la Tribunalul București. În argumentarea acestei decizii instanța de apel, a reținut, în esență, că în speță, problema pe care o avea de soluționat prima instanță era cea referitoare la determinarea competenței jurisdicționale a instanțelor din România, adică a competenței în dreptul internațional privat, cu privire la soluționarea acțiunii formulate de A.R.D.A.F și întemeiată pe contractul de reasigurare încheiat cu intimata A.S.I.

Astfel, că în ceea ce privește cadrul legal aplicabil, determinarea competenței jurisdicționale a instanțelor române se face potrivit art. 148 – art. 157 din Legea nr. 105/1992, cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat. Instanța de apel, a apreciat că art. 154 din Legea nr. 105/1992 nu-și poate găsi aplicabilitatea decât dacă se stabilește voința fermă și neechivocă a părților de a alege (chiar și indirect), competența instanței străine (engleze, în speță). Or, în cauză, nu se poate reține faptul că a existat o asemenea voință neechivocă de a alege jurisdicția engleză întrucât corespondența comercială a părților în faza de încheiere a contractului nu conține nici un element de natură să releve voința părților în sensul alegerii competenței instanței engleze; polița de reasigurare nu este încheiată în forma MAR 91, neîndeplinind condițiile formale de validitate (sigiliul aplicat de D.P.I.A.M.

din Londra; există diferențe între polița de reasigurare și formularul MAR 91, în sensul că polița de reasigurare cuprinde clauze diferite față de formular, iar unele clauze din formular nu se regăsesc în poliță. Deci, nu se poate considera că părțile au aderat în mod neîndoielnic la formularul MAR 91, inclusiv în ceea ce privește jurisdicția engleză și faptul că în contractul inițial de asigurare se face referire la formularul MAR 91 nu prezintă relevanță, deoarece contractul de reasigurare este distinct de contractul de asigurare inițial, iar polița de reasigurare nu face nicio referire expresă la pretinsa clauză de atribuire a competenței din polița inițială de asigurare. De altfel, s-a constatat că și din Raportul referitor la legea engleză redactat de S.A.C.

și depus în cauză, rezultă, din analiza modului în care au fost încheiate polițele de reasigurare, că ar fi șanse foarte mici ca instanțele engleze să își rețină competența de soluționare a litigiului. Prin urmare, instanța de apel a apreciat că, în speță, nu există elemente de natură să conducă fără echivoc la concluzia că părțile au ales, fie și implicit, indirect, jurisdicția engleză. Aceasta înseamnă că, nu sunt incidente în cauză prevederile art. 154 din Legea nr. 105/1992. S-a mai reținut că în lipsa incidenței art. 154 din Legea nr. 105/1992, devin aplicabile prevederile art. 148 din această lege privind competența facultativă a instanțelor din România, fiind evident faptul că litigiul în cauză nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele prevăzute de art. 150 și art. 151 (privind competența exclusivă).

Potrivit art. 149 pct. 4 1 din Legea nr. 105/1992, instanțele judecătorești române sunt competente dacă locul unde a luat naștere sau trebuie executate, fie chiar în parte, o obligație izvorâtă dintr-un contract, se află în România. Textul se coroborează cu prevederile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 136/1995 potrivit căruia locul plății este cel de la sediul asigurătorului, ceea ce înseamnă că locul plății fiind în România, competența jurisdicțională aparține instanțelor din România. Prin urmare, s-a apreciat că în mod greșit prima instanță, analizând prevederile art. 148 din Legea nr. 105/1992 a reținut că, în speță, litigiul nu ar putea fi încadrat în niciuna dintre ipotezele acestui text.

De asemenea, s-a apreciat că în mod greșit prima instanță a reținut că nu ar fi incidente prevederile art. 15 din Legea nr. 136/1995, deoarece reclamanta a invocat, în subsidiar, și nulitatea absolută a contractului de reasigurare. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC A.S.I. întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de nelegalitate indicate recurenta a susținut că în mod greșit instanța de apel statuează ca neîndoielnic că nu a existat o convenție expresă a părților de alegere a jurisdicției engleze, iar referitor la încheierea contractului de reasigurare în forma MAR 91, polița de asigurare nu este încheiată în forma MAR 91 neîndeplinind condițiile formale de valabilitate (sigiliul aplicat de către D.P.I.A.M.

din Londra). Recurenta susține că prin încheierea contractului de reasigurare în forma MAR 91 și prin stabilirea condițiilor de asigurare prin trimitere la „Institute clauses” părțile au ales prin convenție, în mod indirect, legea și jurisdicția britanică. Astfel, arată recurenta, polița MAR 91 cuprinde elemente (prima pagină „Jacket schendule” și clauzele asigurării ce formează un tot ce nu pot fi analizate separat astfel că, doar în ipoteza în care părțile aleg o altă jurisdicție decât cea engleză atunci acest aspect trebuia prevăzut în mod expres în cuprinsul asigurării. Or, în cauză, părțile semnatare ale contractului de asigurare nu au înțeles să aleagă o altă jurisdicție decât cea engleză, pârâta apreciind ca rămânând aplicabilă norma de alegere a competenței cuprinsă în prima pagină a asigurării, respectiv competența instanței britanice.

De asemenea, recurenta susține că instanța de apel în mod greșit a reținut faptul că, această clauză de jurisdicție ar fi trebuit negociată la încheierea contractului de reasigurare, pe considerentul că, contractul de reasigurare este distinct față de contractul de asigurare inițial, iar Ploița de asigurare nu face nici o referire expresă la pretinsa clauză de atribuire a competenței din Polița inițială de asigurare. Recurenta susține că din corespondența purtată între părți rezultă cu claritate că părțile nu au negociat niciodată nici un alt element al poliței cu excepția cotei cedate.

Astfel, ca o consecință evidentă și necesară este și faptul că părțile nu au modificat dispozițiile privitoare la jurisdicția căreia trebuie să-i fie supuse litigiile legate de contractul de reasigurare, de vreme ce nu le-au negociat în mod expres au agreat tacit asupra ei-aplicabilă rămânând norma de alegere a competenței cuprinsă în polița MAR 91. În mod eronat, susține recurenta, instanța de apel reține că referitor la clauzele I.T.C. acestea nu includ vreo referire expresă la jurisdicția engleză, ci doar cuvintele ”asigurarea aceasta este supusă legii și practicii engleze”, întrucât atâta timp cât asigurarea este supusă legislației britanice, implicit reasigurarea este supusă jurisdicției britanice.

Totodată, recurenta susține că instanța de apel a reținut în mod greșit că competența de a judeca litigiul revine instanțelor române, în temeiul art. 149 pct. 4 din Legea nr. 105/1992. Pentru aceste motive recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurate în sensul respingerii apelului reclamantei și pe cale de consecință respingerea acțiunii, ca inadmisibilă, întrucât nu este de competența instanțelor judecătorești din România. Prin întâmpinarea formulată reclamanta a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea deciziei recurate ca temeinică și legală. Critica recurentei întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., conform căreia în mod greșit instanța de apel a statuat că nu a existat o convenție expresă a părților de alegere a jurisdicției engleze, iar în ce privește încheierea contractului de reasigurare în forma MAR 91, polița nu este încheiată în forma MAR 91 și, drept urmare, nu ar îndeplini condițiile de valabilitate, este întemeiată. Se constată astfel că, în speță, contractul de reasigurare este un accesoriu al poliței de asigurare principale, conform acordului reclamantei de acceptare a clauzelor și termenilor stabiliți de pârâtă în polița principală, așa încât, ca o consecință firească și acest contract de reasigurare a fost încheiat tot în forma MAR 91, fiind supus de asemenea legii și jurisdicției engleze și urmând a fi analizat conform acestei legislații.

Prevederile asigurării originale sunt preluate de către contractul de reasigurare facultativă și, în mod automat, clauzele contractului de asigurare se aplică și în contractul de reasigurare. Părțile nu au modificat dispozițiile privitoare la jurisdicția căreia trebuie să îi fie supuse în mod expres, aplicabilă rămânând norma de alegere a competenței cuprinsă în polița MAR 91. Reasigurarea nici nu putea fi încheiată într-o altă formă decât MAR91, atât timp cât condițiile asigurării au fost stabilite prin I.T.C., precum și alte clauze, I.C., care prevăd în mod expres în cuprinsul lor că se pot utiliza numai cu formularul actual de asigurare MAR, în speța de față formularul MAR 91. Atât formularul MAR 91 cât și I.C., prevăd în mod expres în cuprinsul lor faptul că sunt supuse legii și jurisdicției britanice, atât timp cât părțile nu prevăd altfel.

Făcând trimitere directă către această formă de reasigurare, părțile au avut în vedere toate aspectele legate de aceasta, inclusiv acelea privind jurisdicția și legea aplicabilă contractului astfel încheiat. Se mai constată că în mod greșit s-a dat relevanță juridică susținerilor intimatei reclamante în sensul că polița nu este validă întrucât nu este semnată și nu este aplicat sigiliul de către autoritățile engleze. Obligația ca pe poliță să fie aplicat sigiliul de către D.P.I.A.M. din Londra, operează doar în ipoteza în care această asigurare este emisă de Institut. În speță, reasigurarea a fost emisă de A.S.I., care a făcut trimitere la prevederile cuprinse în formularul MAR 91. Astfel fiind, dispoziția privind aplicarea sigiliului Institutului este inaplicabilă, polița urmând a fi semnată și ștampilată de către A.S.I., în calitate de emitent al reasigurării.

Drept urmare, valabilitatea încheierii contractului în forma MAR 91 va fi apreciată de către instanțele britanice, potrivit dispozițiilor privitoare la jurisdicție cuprinse în formular, și nu de către instanțele române. Critica recurentei întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este de asemenea întemeiată, întrucât, într-adevăr, competența în cauză nu se stabilește în raport de art. 149 pct. 4 din Legea nr. 105/1992, ci în raport de art. 154 al acestei legi, în conformitate cu care, dacă părțile au supus, prin convenție litigiile ce se vor naște din actul pe care l-au încheiat unei anumite instanțe, tot aceasta va fi investită general cu competență jurisdicțională, așa încât faptul că polița de asigurare MAR 91 este supusă jurisdicției exclusive a instanțelor engleze atrage competența de apreciere asupra contractului pentru aceeași jurisdicție, astfel cum corect a decis prima instanță care s-a pronunțat în această cauză.

În consecință, recursul pârâtei SC A.S.I. București fiind fondat, va fi admis și se va modifica decizia recurată, în sensul respingerii apelului formulat de reclamantă și menținerii ca legală a sentinței pronunțate de tribunal. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta SC A.S.I. București împotriva deciziei comerciale nr. 420 din 5 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, pe care o modifică, în sensul că respinge apelul declarat de reclamanta SC G.R.A.R. SA București. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 februarie 2012.