ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 801/2012

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 801/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Ședința publică de la 21 februarie 2012

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Reclamanta SC A.R.A. SA

prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială,

în contradictoriu cu pârâta A.S.I., a solicitat ca prin hotărârea ce se va

pronunța să se constate în principal, inexistența unui contract de reasigurare

încheiat între reclamantă, în calitate de reasigurator și pârâtă, în calitate

de reasigurat, prin intermediul brokerului Z. S.A.L. (O.) – Beirut, Lebanon

sau, în subsidiar, în măsura în care instanța va aprecia simpla corespondență

purtată între părți ca fiind un contract de reasigurare, să se constate

nulitatea absolută a acestuia, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința

comercială nr. 13910 pronunțată la data de 16 decembrie 2008, Tribunalul

București, secția a VI-a comercială, a admis excepția de necompetență generală

și, în consecință a respins acțiunea reclamantei, ca nefiind de competența

instanțelor române.

Pentru a pronunța

această sentință, comercială tribunalul a reținut că față de primul capăt de

cerere, formulat în principal, pentru verificarea competenței sale, instanța nu

poate proceda la cercetarea fondului, ci are în vedere obiectul cererii,

inexistența unui raport juridic. Pârâta este persoană juridică străină, astfel

că litigiul privește raporturi comerciale de drept internațional privat.

În raport cu

prevederile art. 4 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001, în condițiile în care nu

intervin ipotezele prevăzute de art. 22 și 23 din act normativ, competența este

determinată de lege statului membru în cauză, în speță de dispozițiile Legii nr.

105/1992.

Litigiul în cauză nu

poate fi încadrat în niciuna dintre ipotezele la care se referă art. 148 din

Legea nr. 105/1992, astfel că instanța română nu se poate declara competentă.

Norma de competență este o normă de procedură și în dreptul internațional

privat, iar capitolul XII din Legea nr. 105/1992 reglementează competența

jurisdicțională. Competența instanței române nu poate fi reținută nici față de art.

103 lit. d), care are în vedere alte contracte, față de art. 15 din Legea nr. 105/1992,

din moment ce prin acțiunea reclamantei se invocă neexistența iar nu existența

unui raport contractual sau față de art. 7 din Regulamentul nr. 44/2001.

Potrivit art. 157 din Legea nr. 105/1992, instanța română sesizată își verifică

din oficiu competența și dacă constată că nu este competentă, nici ea, nici

altă instanță română, respinge cererea ca atare.

Apelul declarat de

reclamanta SC A.R.A. SA împotriva acestei sentințe a fost admis de Curtea de

Apel București, secția a VI-a comercială, prin decizia comercială nr. 420 din 5

noiembrie 2009 și în consecință s-a desființat sentința atacată și a fost

trimisă cauza spre rejudecare în primă instanță la Tribunalul București.

În argumentarea

acestei decizii instanța de apel, a reținut, în esență, că în speță, problema

pe care o avea de soluționat prima instanță era cea referitoare la determinarea

competenței jurisdicționale a instanțelor din România, adică a competenței în

dreptul internațional privat, cu privire la soluționarea acțiunii formulate de

A.R.D.A.F și întemeiată pe contractul de reasigurare încheiat cu intimata A.S.I.

Astfel, că în ceea ce

privește cadrul legal aplicabil, determinarea competenței jurisdicționale a

instanțelor române se face potrivit art. 148 – art. 157 din Legea nr. 105/1992,

cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat.

Instanța de apel, a

apreciat că art. 154 din Legea nr. 105/1992 nu-și poate găsi aplicabilitatea

decât dacă se stabilește voința fermă și neechivocă a părților de a alege

(chiar și indirect), competența instanței străine (engleze, în speță).

Or, în cauză, nu se

poate reține faptul că a existat o asemenea voință neechivocă de a alege

jurisdicția engleză întrucât corespondența comercială a părților în faza de

încheiere a contractului nu conține nici un element de natură să releve voința

părților în sensul alegerii competenței instanței engleze; polița de

reasigurare nu este încheiată în forma MAR 91, neîndeplinind condițiile formale

de validitate (sigiliul aplicat de D.P.I.A.M. din Londra; există diferențe

între polița de reasigurare și formularul MAR 91, în sensul că polița de

reasigurare cuprinde clauze diferite față de formular, iar unele clauze din

formular nu se regăsesc în poliță. Deci, nu se poate considera că părțile au

aderat în mod neîndoielnic la formularul MAR 91, inclusiv în ceea ce privește

jurisdicția engleză și faptul că în contractul inițial de asigurare se face

referire la formularul MAR 91 nu prezintă relevanță, deoarece contractul de

reasigurare este distinct de contractul de asigurare inițial, iar polița de

reasigurare nu face nicio referire expresă la pretinsa clauză de atribuire a

competenței din polița inițială de asigurare.

De altfel, s-a

constatat că și din Raportul referitor la legea engleză redactat de S.A.C. și

depus în cauză, rezultă, din analiza modului în care au fost încheiate polițele

de reasigurare, că ar fi șanse foarte mici ca instanțele engleze să își rețină

competența de soluționare a litigiului.

Prin urmare, instanța

de apel a apreciat că, în speță, nu există elemente de natură să conducă fără

echivoc la concluzia că părțile au ales, fie și implicit, indirect, jurisdicția

engleză. Aceasta înseamnă că, nu sunt incidente în cauză prevederile art. 154

din Legea nr. 105/1992.

S-a mai reținut că în

lipsa incidenței art. 154 din Legea nr. 105/1992, devin aplicabile prevederile art.

148 din această lege privind competența facultativă a instanțelor din România,

fiind evident faptul că litigiul în cauză nu se încadrează în niciuna dintre

ipotezele prevăzute de art. 150 și art. 151 (privind competența exclusivă).

Potrivit art. 149 pct.

4

1

din Legea nr. 105/1992, instanțele judecătorești române sunt

competente dacă locul unde a luat naștere sau trebuie executate, fie chiar în

parte, o obligație izvorâtă dintr-un contract, se află în România.

Textul se coroborează

cu prevederile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 136/1995 potrivit căruia locul

plății este cel de la sediul asigurătorului, ceea ce înseamnă că locul plății

fiind în România, competența jurisdicțională aparține instanțelor din România.

Prin urmare, s-a

apreciat că în mod greșit prima instanță, analizând prevederile art. 148 din

Legea nr. 105/1992 a reținut că, în speță, litigiul nu ar putea fi încadrat în

niciuna dintre ipotezele acestui text.

De asemenea, s-a

apreciat că în mod greșit prima instanță a reținut că nu ar fi incidente

prevederile art. 15 din Legea nr. 136/1995, deoarece reclamanta a invocat, în

subsidiar, și nulitatea absolută a contractului de reasigurare.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs pârâta SC A.S.I. întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct.

8 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de nelegalitate indicate recurenta a susținut

că în mod greșit instanța de apel statuează ca neîndoielnic că nu a existat o

convenție expresă a părților de alegere a jurisdicției engleze, iar referitor

la încheierea contractului de reasigurare în forma MAR 91, polița de asigurare

nu este încheiată în forma MAR 91 neîndeplinind condițiile formale de

valabilitate (sigiliul aplicat de către D.P.I.A.M. din Londra).

Recurenta susține că

prin încheierea contractului de reasigurare în forma MAR 91 și prin stabilirea

condițiilor de asigurare prin trimitere la „Institute clauses” părțile au ales

prin convenție, în mod indirect, legea și jurisdicția britanică.

Astfel, arată

recurenta, polița MAR 91 cuprinde elemente (prima pagină „Jacket schendule” și

clauzele asigurării ce formează un tot ce nu pot fi analizate separat astfel

că, doar în ipoteza în care părțile aleg o altă jurisdicție decât cea engleză

atunci acest aspect trebuia prevăzut în mod expres în cuprinsul asigurării.

Or, în cauză, părțile

semnatare ale contractului de asigurare nu au înțeles să aleagă o altă

jurisdicție decât cea engleză, pârâta apreciind ca rămânând aplicabilă norma de

alegere a competenței cuprinsă în prima pagină a asigurării, respectiv

competența instanței britanice.

De asemenea,

recurenta susține că instanța de apel în mod greșit a reținut faptul că,

această clauză de jurisdicție ar fi trebuit negociată la încheierea

contractului de reasigurare, pe considerentul că, contractul de reasigurare

este distinct față de contractul de asigurare inițial, iar Ploița de asigurare

nu face nici o referire expresă la pretinsa clauză de atribuire a competenței

din Polița inițială de asigurare.

Recurenta susține că din corespondența

purtată între părți rezultă cu claritate că părțile nu au negociat niciodată

nici un alt element al poliței cu excepția cotei cedate. Astfel, ca o

consecință evidentă și necesară este și faptul că părțile nu au modificat

dispozițiile privitoare la jurisdicția căreia trebuie să-i fie supuse litigiile

legate de contractul de reasigurare, de vreme ce nu le-au negociat în mod

expres au agreat tacit asupra ei-aplicabilă rămânând norma de alegere a

competenței cuprinsă în polița MAR 91.

În mod eronat,

susține recurenta, instanța de apel reține că referitor la clauzele I.T.C.

acestea nu includ vreo referire expresă la jurisdicția engleză, ci doar

cuvintele ”asigurarea aceasta este supusă legii și practicii engleze”, întrucât

atâta timp cât asigurarea este supusă legislației britanice, implicit

reasigurarea este supusă jurisdicției britanice.

Totodată, recurenta

susține că instanța de apel a reținut în mod greșit că competența de a judeca

litigiul revine instanțelor române, în temeiul art. 149 pct. 4 din Legea nr. 105/1992.

Pentru aceste motive

recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei

recurate în sensul respingerii apelului reclamantei și pe cale de consecință

respingerea acțiunii, ca inadmisibilă, întrucât nu este de competența

instanțelor judecătorești din România.

Prin întâmpinarea

formulată reclamanta a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și

menținerea deciziei recurate ca temeinică și legală.

Critica recurentei întemeiată pe

dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., conform căreia în mod greșit

instanța de apel a statuat că nu a existat o convenție expresă a părților de

alegere a jurisdicției engleze, iar în ce privește încheierea contractului de

reasigurare în forma MAR 91, polița nu este încheiată în forma MAR 91 și, drept

urmare, nu ar îndeplini condițiile de valabilitate, este întemeiată.

Se constată astfel că, în speță,

contractul de reasigurare este un accesoriu al poliței de asigurare principale,

conform acordului reclamantei de acceptare a clauzelor și termenilor stabiliți

de pârâtă în polița principală, așa încât, ca o consecință firească și acest

contract de reasigurare a fost încheiat tot în forma MAR 91, fiind supus de

asemenea legii și jurisdicției engleze și urmând a fi analizat conform acestei

legislații.

Prevederile asigurării originale sunt

preluate de către contractul de reasigurare facultativă și, în mod automat,

clauzele contractului de asigurare se aplică și în contractul de reasigurare.

Părțile nu au modificat dispozițiile privitoare

la jurisdicția căreia trebuie să îi fie supuse în mod expres, aplicabilă

rămânând norma de alegere a competenței cuprinsă în polița MAR 91.

Reasigurarea nici nu putea fi

încheiată într-o altă formă decât MAR91, atât timp cât condițiile asigurării au

fost stabilite prin I.T.C., precum și alte clauze, I.C., care prevăd în mod

expres în cuprinsul lor că se pot utiliza numai cu formularul actual de

asigurare MAR, în speța de față formularul MAR 91. Atât formularul MAR 91 cât

și I.C., prevăd în mod expres în cuprinsul lor faptul că sunt supuse legii și

jurisdicției britanice, atât timp cât părțile nu prevăd altfel.

Făcând trimitere directă către această formă

de reasigurare, părțile au avut în vedere toate aspectele legate de aceasta,

inclusiv acelea privind jurisdicția și legea aplicabilă contractului astfel

încheiat.

Se mai constată că în mod greșit s-a dat

relevanță juridică susținerilor intimatei reclamante în sensul că polița nu

este validă întrucât nu este semnată și nu este aplicat sigiliul de către

autoritățile engleze.

Obligația ca pe poliță să fie aplicat

sigiliul de către D.P.I.A.M. din Londra, operează doar în ipoteza în care

această asigurare este emisă de Institut. În speță, reasigurarea a fost emisă

de A.S.I., care a făcut trimitere la prevederile cuprinse în formularul MAR 91.

Astfel fiind, dispoziția privind

aplicarea sigiliului Institutului este inaplicabilă, polița urmând a fi semnată

și ștampilată de către A.S.I., în calitate de emitent al reasigurării.

Drept urmare, valabilitatea încheierii

contractului în forma MAR 91 va fi apreciată de către instanțele britanice,

potrivit dispozițiilor privitoare la jurisdicție cuprinse în formular, și nu de

către instanțele române.

Critica recurentei întemeiată pe

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este de asemenea întemeiată,

întrucât, într-adevăr, competența în cauză nu se stabilește în raport de art. 149

pct. 4 din Legea nr. 105/1992, ci în raport de art. 154 al acestei legi, în

conformitate cu care, dacă părțile au supus, prin convenție litigiile ce se vor

naște din actul pe care l-au încheiat unei anumite instanțe, tot aceasta va fi

investită general cu competență jurisdicțională, așa încât faptul că polița de

asigurare MAR 91 este supusă jurisdicției exclusive a instanțelor engleze atrage

competența de apreciere asupra contractului pentru aceeași jurisdicție, astfel

cum corect a decis prima instanță care s-a pronunțat în această cauză.

În consecință, recursul pârâtei SC A.S.I.

București fiind fondat, va fi admis și se va modifica decizia recurată, în

sensul respingerii apelului formulat de reclamantă și menținerii ca legală a

sentinței pronunțate de tribunal.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâta SC A.S.I. București împotriva deciziei comerciale nr. 420

din 5 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, pe

care o modifică, în sensul că respinge apelul declarat de reclamanta SC G.R.A.R.

SA București.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 21 februarie 2012.