ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 930/2011

Asupra recursului de

față, constată următoarele:

Prin cererea adresată Tribunalului București,

înregistrată la data de 10 ianuarie 2008, reclamanta SC A.R.A. SA cu sediul în

București, România a chemat în judecată pe pârâta A.S.I. Co cu sediul în Dubai

Emiratele Arabe Unite, solicitând, în principal, ca prin hotărârea ce va

pronunța să constate, în conformitate cu art. 111 C. proc. civ., inexistența

unui contract de reasigurare încheiat între reclamantă, în calitate de

reasigurător și pârâtă, în calitate de reasigurat, prin intermediul brokerului

Z. SAL Beirut Lebanon, iar, în subsidiar, constatarea nulității contractului de

reasigurare astfel încheiat, cu cheltuieli de judecată.

Secția a VI-a

comercială a Tribunalului București, prin sentința comercială nr. 3326,

pronunțată la data de 26 februarie 2009, a admis excepția necompetenței

instanțelor române, invocată de pârâtă cu consecința respingerii cererii

reclamantei ca nefiind de competența acestor instanțe.

Spre a hotărî astfel,

prima instanță a făcut aplicarea art. 157 din Legea nr. 105/1992, reținând că

instanța română nu este competentă să soluționeze cauza, nici în temeiul

Regulamentului nr. 44/2001 ale cărui prevederi cuprinse în art. 22, art. 23 nu

sunt aplicabile în raport cu obiectul cauzei, nici în temeiul art. 148 din

Legea nr. 105/1992, nici în temeiul art. 15 din Legea nr. 136/1995 și nici în

temeiul, art. 10 pct. 4, art. 11 alin. (2) C. proc. civ., față de normele

speciale care reglementează raportul juridic de drept internațional, incident.

Apelul formulat de

reclamantă împotriva sentinței tribunalului a fost respins, ca nefondat, de Secția

a VI-a Comercială a Curții de Apel București, prin decizia comercială nr. 38,

pronunțată la data de 29 ianuarie 2010.

Pentru a pronunța

această decizie, instanța de control judiciar a reținut, examinând motivele de

apel în raport cu sentința atacată, din perspectiva actelor și lucrărilor

dosarului, că apelanta reclamantă face confuzie între legea materială

aplicabilă litigiului și legea care reglementează competența jurisdicțională în

speță, art. 148, art. 149 din Legea nr. 105/1992 fiind incluse în Secțiunea 1 a

legii intitulată „Competență jurisdicțională”; că art. 82 din menționata lege

se referă la legea aplicabilă fondului contractului, care, în speță, nu a fost

analizat, context în care, în mod temeinic și legal, prima instanță a reținut

inaplicabilitatea art. 15 din Legea nr. 136/1995, art. 10 pct. 4 C. proc. civ.

și art. 11 pct. 2, având în vedere că reclamanta invocă inexistența unui raport

de asigurare, ca și inaplicabilitatea art. 7 din Regulamentul nr. 44/2001, care

vizează acțiunile în răspundere pentru utilizarea sau exploatarea unor nave,

întrucât instanța nu a fost învestită cu o astfel de acțiune, și că, din

analiza considerentelor sentinței atacate, nu rezultă că tribunalul a antamat

fondul, cum greșit afirmă apelanta în susținerea motivului referitor la

încălcarea dreptului său la un proces echitabil, instanța limitându-se să

respingă cererea pe motiv de necompetență, astfel cum transpare din

dispozitivul acestei hotărâri, iar prin formularea apelului partea are dreptul

la un „recurs efectiv”, dreptul său la un proces echitabil fiind pe deplin

respectat, conform art. 6 alin. (1) din CEDO.

Împotriva menționatei

decizii a formulat recurs apelanta reclamantă, invocând în drept dispozițiile art.

304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ.

În esență, în dezvoltarea

motivului invocat, prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., s-a arătat că

decizia atacată cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii,

cu referire la modul în care instanța de apel a analizat critica vizând

încălcarea dreptului reclamantei la un proces echitabil de către prima instanță

prin antepronunțarea fondului, întrucât, deși reține că în dispozitiv nu apare

menționată decât pronunțarea asupra excepției de necompetență, apreciază că

judecătorul fondului a făcut anumite aprecieri asupra existenței contractului,

și că, prin motivarea lapidară, a încălcat principiul disponibilității.

În dezvoltarea

motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a arătat, în

principal, că instanța de apel a reținut greșit că nu au fost încălcate de

către instanța de fond prevederile art. 6 din CEDO, considerând, totodată, că

hotărârea atacată este dată cu încălcarea legii, cu interpretarea și aplicarea

greșită a prevederilor art. 149 coroborat cu art. 82; art. 150 pct. 8 din Legea

nr. 105/1992 și art. 15 alin. (2) din Legea nr. 136/1995, în conformitate cu

care instanța competentă să judece prezentul litigiu este instanța română.

Intimata a solicitat

prin întâmpinare respingerea recursului și menținerea deciziei instanței de

apel ca fiind legală și temeinică, apreciind neîntemeiate criticile aduse de

recurentă acestei hotărâri.

Recursul este

nefondat.

Astfel, examinarea

considerentelor deciziei atacate relevă că instanța de apel a analizat fiecare

motiv de apel răspunzând criticilor apelantei cu argumente în fapt și în drept,

conform cerințelor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., nesusținându-se afirmația

motivării lapidare, iar aspectele invocate de recurentă nu sunt motive

contradictorii, străine de natura cauzei în sensul art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., ce nu-și găsește aplicare în cauză.

Este de observat că

instanța de apel a considerat judicios că dreptul la un proces echitabil,

prevăzut de art. 6 alin. (1) din CEDO, nu a fost încălcat, întrucât cauza a

fost soluționată în baza unei excepții, nu pe fond, în sensul de res judicate,

iar exercitarea acestui drept presupune o instanță competentă.

Având în vedere că

pârâta nu își are sediul în spațiul comunitar și că art. 4 din Regulamentul

C.E. nr. 44/2001 face trimitere la legislația statului membru implicat în

proces în materie de competență, se constată că, în mod corect, instanța de

apel a confirmat soluția primei instanțe, urmare a verificării competenței prin

raportare la art. 149 coroborat cu art. 148 din Legea nr. 105/1992, corect

interpretate, întrucât în cauză nu se regăsește niciunul dintre cazurile în

care instanța română este competentă, deci nici cele indicate de recurentă a fi

aplicabile, înlăturând cu justețe incidența art. 82 din precitata lege, ca și

incidența art. 15 din Legea nr. 136/1995, art. 10 pct. 4, art. 11 alin. (2) C.

proc. civ., în considerarea faptului că apelanta reclamantă invocă tocmai

inexistența unui raport contractual de asigurare, astfel că nici criticile

circumscrise motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu pot fi

primite.

Reținând că

tribunalul nu a antamat fondul litigiului, prin sublinierea corectă a

raportului de interdependență dintre cele două capete de cerere din petitul

acțiunii, întrucât al doilea capăt de cerere se poate analiza doar dacă primul

capăt se analizează pe fondul său, instanța de apel nu a încălcat principiul

rolului activ și nici principiul disponibilității, cum eronat și neargumentat

susține recurenta.

Pentru aceste

considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) teza 2 C. proc. civ., Înalta Curte

va respinge recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanta SC A.R.A. SA București împotriva deciziei

comerciale nr. 38 din 29 ianuarie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a VI-a comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 2 martie 2011.