ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 930/2011
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 930/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)
Asupra recursului de
față, constată următoarele:
Prin cererea adresată Tribunalului București,
înregistrată la data de 10 ianuarie 2008, reclamanta SC A.R.A. SA cu sediul în
București, România a chemat în judecată pe pârâta A.S.I. Co cu sediul în Dubai
Emiratele Arabe Unite, solicitând, în principal, ca prin hotărârea ce va
pronunța să constate, în conformitate cu art. 111 C. proc. civ., inexistența
unui contract de reasigurare încheiat între reclamantă, în calitate de
reasigurător și pârâtă, în calitate de reasigurat, prin intermediul brokerului
Z. SAL Beirut Lebanon, iar, în subsidiar, constatarea nulității contractului de
reasigurare astfel încheiat, cu cheltuieli de judecată.
Secția a VI-a
comercială a Tribunalului București, prin sentința comercială nr. 3326,
pronunțată la data de 26 februarie 2009, a admis excepția necompetenței
instanțelor române, invocată de pârâtă cu consecința respingerii cererii
reclamantei ca nefiind de competența acestor instanțe.
Spre a hotărî astfel,
prima instanță a făcut aplicarea art. 157 din Legea nr. 105/1992, reținând că
instanța română nu este competentă să soluționeze cauza, nici în temeiul
Regulamentului nr. 44/2001 ale cărui prevederi cuprinse în art. 22, art. 23 nu
sunt aplicabile în raport cu obiectul cauzei, nici în temeiul art. 148 din
Legea nr. 105/1992, nici în temeiul art. 15 din Legea nr. 136/1995 și nici în
temeiul, art. 10 pct. 4, art. 11 alin. (2) C. proc. civ., față de normele
speciale care reglementează raportul juridic de drept internațional, incident.
Apelul formulat de
reclamantă împotriva sentinței tribunalului a fost respins, ca nefondat, de Secția
a VI-a Comercială a Curții de Apel București, prin decizia comercială nr. 38,
pronunțată la data de 29 ianuarie 2010.
Pentru a pronunța
această decizie, instanța de control judiciar a reținut, examinând motivele de
apel în raport cu sentința atacată, din perspectiva actelor și lucrărilor
dosarului, că apelanta reclamantă face confuzie între legea materială
aplicabilă litigiului și legea care reglementează competența jurisdicțională în
speță, art. 148, art. 149 din Legea nr. 105/1992 fiind incluse în Secțiunea 1 a
legii intitulată „Competență jurisdicțională”; că art. 82 din menționata lege
se referă la legea aplicabilă fondului contractului, care, în speță, nu a fost
analizat, context în care, în mod temeinic și legal, prima instanță a reținut
inaplicabilitatea art. 15 din Legea nr. 136/1995, art. 10 pct. 4 C. proc. civ.
și art. 11 pct. 2, având în vedere că reclamanta invocă inexistența unui raport
de asigurare, ca și inaplicabilitatea art. 7 din Regulamentul nr. 44/2001, care
vizează acțiunile în răspundere pentru utilizarea sau exploatarea unor nave,
întrucât instanța nu a fost învestită cu o astfel de acțiune, și că, din
analiza considerentelor sentinței atacate, nu rezultă că tribunalul a antamat
fondul, cum greșit afirmă apelanta în susținerea motivului referitor la
încălcarea dreptului său la un proces echitabil, instanța limitându-se să
respingă cererea pe motiv de necompetență, astfel cum transpare din
dispozitivul acestei hotărâri, iar prin formularea apelului partea are dreptul
la un „recurs efectiv”, dreptul său la un proces echitabil fiind pe deplin
respectat, conform art. 6 alin. (1) din CEDO.
Împotriva menționatei
decizii a formulat recurs apelanta reclamantă, invocând în drept dispozițiile art.
304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ.
În esență, în dezvoltarea
motivului invocat, prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., s-a arătat că
decizia atacată cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii,
cu referire la modul în care instanța de apel a analizat critica vizând
încălcarea dreptului reclamantei la un proces echitabil de către prima instanță
prin antepronunțarea fondului, întrucât, deși reține că în dispozitiv nu apare
menționată decât pronunțarea asupra excepției de necompetență, apreciază că
judecătorul fondului a făcut anumite aprecieri asupra existenței contractului,
și că, prin motivarea lapidară, a încălcat principiul disponibilității.
În dezvoltarea
motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a arătat, în
principal, că instanța de apel a reținut greșit că nu au fost încălcate de
către instanța de fond prevederile art. 6 din CEDO, considerând, totodată, că
hotărârea atacată este dată cu încălcarea legii, cu interpretarea și aplicarea
greșită a prevederilor art. 149 coroborat cu art. 82; art. 150 pct. 8 din Legea
nr. 105/1992 și art. 15 alin. (2) din Legea nr. 136/1995, în conformitate cu
care instanța competentă să judece prezentul litigiu este instanța română.
Intimata a solicitat
prin întâmpinare respingerea recursului și menținerea deciziei instanței de
apel ca fiind legală și temeinică, apreciind neîntemeiate criticile aduse de
recurentă acestei hotărâri.
Recursul este
nefondat.
Astfel, examinarea
considerentelor deciziei atacate relevă că instanța de apel a analizat fiecare
motiv de apel răspunzând criticilor apelantei cu argumente în fapt și în drept,
conform cerințelor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., nesusținându-se afirmația
motivării lapidare, iar aspectele invocate de recurentă nu sunt motive
contradictorii, străine de natura cauzei în sensul art. 304 pct. 7 C. proc.
civ., ce nu-și găsește aplicare în cauză.
Este de observat că
instanța de apel a considerat judicios că dreptul la un proces echitabil,
prevăzut de art. 6 alin. (1) din CEDO, nu a fost încălcat, întrucât cauza a
fost soluționată în baza unei excepții, nu pe fond, în sensul de res judicate,
iar exercitarea acestui drept presupune o instanță competentă.
Având în vedere că
pârâta nu își are sediul în spațiul comunitar și că art. 4 din Regulamentul
C.E. nr. 44/2001 face trimitere la legislația statului membru implicat în
proces în materie de competență, se constată că, în mod corect, instanța de
apel a confirmat soluția primei instanțe, urmare a verificării competenței prin
raportare la art. 149 coroborat cu art. 148 din Legea nr. 105/1992, corect
interpretate, întrucât în cauză nu se regăsește niciunul dintre cazurile în
care instanța română este competentă, deci nici cele indicate de recurentă a fi
aplicabile, înlăturând cu justețe incidența art. 82 din precitata lege, ca și
incidența art. 15 din Legea nr. 136/1995, art. 10 pct. 4, art. 11 alin. (2) C.
proc. civ., în considerarea faptului că apelanta reclamantă invocă tocmai
inexistența unui raport contractual de asigurare, astfel că nici criticile
circumscrise motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu pot fi
primite.
Reținând că
tribunalul nu a antamat fondul litigiului, prin sublinierea corectă a
raportului de interdependență dintre cele două capete de cerere din petitul
acțiunii, întrucât al doilea capăt de cerere se poate analiza doar dacă primul
capăt se analizează pe fondul său, instanța de apel nu a încălcat principiul
rolului activ și nici principiul disponibilității, cum eronat și neargumentat
susține recurenta.
Pentru aceste
considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) teza 2 C. proc. civ., Înalta Curte
va respinge recursul declarat în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E:
Respinge ca nefondat
recursul declarat de reclamanta SC A.R.A. SA București împotriva deciziei
comerciale nr. 38 din 29 ianuarie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București,
secția a VI-a comercială.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 2 martie 2011.