ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1500/2010

Asupra

recursului de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată la 20 decembrie 2007 reclamanta SC A.R.A. SA, București, cheamă în

judecată pe pârâta A.S.I.C., Emiratele Arabe Unite - Dubai, solicitând

instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate că a intervenit

rezilierea contractului de reasigurare din 5 februarie 2007, încheiat între

reclamantă în calitate de reasigurător și pârâtă în calitate de asigurat, din

culpa exclusivă a asiguratului, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința

comercială nr. 5699 din 18 aprilie 2008 Tribunalul București, secția a VI-a comercială,

admite acțiunea reclamantei și dispune rezilierea contractului de reasigurare

din 5 februarie 2007, reținând că acțiunea formulată în temeiul art. 111 C.

proc. civ. este admisibilă față de dispozițiile art. 9 din Legea nr. 136/1995

și ale art. 17 din aceeași lege, potrivit cărora, dacă nu s-a convenit altfel,

contractul de asigurare se reziliază dacă prima de asigurare nu este plătită de

asigurat la termenul prevăzut în contract, fiind incidente și dispozițiile art.

1021 C. civ.

Prin decizia

comercială nr. 46 din 30 ianuarie 2009 Curtea de Apel București, secția a VI-a

comercială, admite apelul declarat de pârâtă împotriva sentinței primei

instanțe pe care o schimbă în tot și, pe fond, admite excepția necompetenței

materiale, invocată de intimata-pârâtă, respingând, în consecință, acțiunea ca

nefiind de competența instanțelor judecătorești din România.

Pentru a decide

astfel instanța de apel reține că instanța de fond a omis să-și verifice

competența așa cum prevăd dispozițiile art. 157 din Legea nr. 105/1992 privind

reglementarea raporturilor de drept internațional privat, ca și ale art. 158 C.

proc. civ., deși în litigiile de drept internațional privat competentă este în

principiu, de ordine publică, așa cum reiese și din interpretarea sistematică a

dispozițiilor art. 148-156 din Legea nr. 105/1992, precum și că, în speță,

părțile au încheiat o poliță de asigurare prin corespondență în cuprinsul

căreia se face trimitere la formularul Mar (91), formular în care, indiferent

de variantă – cea emisă de Institutul Asigurătorilor Maritimi din Londra, sau

cea emisă de Lloyd's – se prevede jurisdicția exclusivă a instanțelor engleze,

cu excepția cazurilor când expres, în cuprinsul poliței, părțile optează pentru

o altă jurisdicție, ceea ce părțile la contractul de reasigurare în litigiu nu

au prevăzut expres, intimata reclamantă cunoscând acest aspect, ca și opțiunea

părților pentru aplicarea dreptului englez, ea însăși invocând – în acțiunea în

rezilierea poliței de reasigurare – clauza „Quatealy Premium Payment

Clause", clauză care numai conform dispozițiilor din dreptul englez

menționa că nerespectarea termenului de trei luni de la scadență pentru plata

primei de reasigurare atrage sancțiunea rezilierii contractului pentru neexecutarea

culpabilă a acestuia.

Împotriva

deciziei de mai sus reclamanta declară recurs solicitând, cu invocarea

motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.,

admiterea acestuia, schimbarea în tot a deciziei recurate și menținerea

sentinței primei instanțe, cu cheltuieli de judecată.

Susține

recurenta, în fundamentarea recursului său, că instanța de apel a pronunțat o

hotărâre ce cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii,

reținând, eronat, ca izvor de drept în soluționarea necompetenței instanțelor

române, practica maritimă englezească, îngrădindu-i astfel accesul liber la

justiție, contrar prevederilor art. 6 din CEDO, instanța dând eficiență – tot

eronat – unor uzanțe comerciale convenționale, care au doar menirea de a

explica și interpreta termenii contractului și nu pot determina jurisdicția și

legea aplicabilă acestui contract.

Recurenta

critică instanța de apel și pentru greșita aplicare a legii, aceasta reținând

greșit că simpla referire, în polița de asigurare inițială, la MAR 91 ar

implica automat aplicarea legii engleze la polița de reasigurare, deși

formularul respectiv nu îndeplinește condițiile de valabilitate, întrucât nu

cuprinde ștampila departamentului de poliție al Institutului Asigurătorilor

Maritimi din Londra, respectiv ștampila sindicatelor Lloyd care reasigură

riscul, această ultimă variantă neputând angaja pe recurentă, care nu este

inclusă în astfel de sindicate. Recurenta reproșează instanței de apel și

ignorarea aspectului că nu a înțeles niciun moment să insereze o clauză expresă

de alegere a competenței – cum nici intimata nu a dovedit să fi încheiat un

acord în acest sens cu recurenta, precum și a faptului că niciodată nu s-a

discutat între părți aplicarea dreptului englez, așa cum tot eronat a reținut

instanța.

Prin

întâmpinarea depusă la dosar intimata pârâtă solicită respingerea recursului ca

nefondat, cu cheltuieli de judecată.

Examinând

recursul recurentei pârâte prin prisma motivelor de nelegalitate invocate se

constată că acesta nu este fondat.

Se constată, în

acest sens, că, subsumate motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9

C. proc. civ., criticile recurentei nu precizează expres dispozițiile de lege

încălcate de către instanța de apel, referindu-se în esență la o pretinsă

încălcare a dispozițiilor contractului dintre părți, în care, susține

recurenta, acestea nu au ales pentru litigiilor născute în legătură cu

contractul de asigurare dintre ele, încheiat prin corespondență, competența

instanțelor engleze și, ca lege aplicabilă, dreptul englez.

Din examinarea actelor

dosarului rezultă că, așa cum corect a stabilit și instanța de apel, contractul

de reasigurare dintre părți este încheiat sub forma poliței transmise de

reasigurat, prin intermediar, la data de 22 ianuarie 2007 (filele 39-41 dosar

de fond) care face trimitere la formularul MAR (91), fără nicio mențiune

suplimentară referitoare la eventualele clauze ale acesteia, deși, atunci când

părțile au dorit să nu aplice anumite clauze tip, au făcut-o expres, așa cum

este cazul clauzei 1.4, sau parte din clauza 6.2.5, sau clauza 10 stabilite de

Institute Time Clauses, cum precizează chiar recurenta reclamantă.

Este adevărat că, așa cum

menționează recurenta, potrivit art. 75 din Legea nr. 105/1992, părțile la

contract pot alege legea aplicabilă totalității sau numai unei anumite părți a

contractului, numai că această alegere trebuie expres prevăzută și precizată în

respectivul instrument juridic.

Or, în polița de

reasigurare, referirea la formularul MAR 91 – respectiv la conținutul acestuia

– este făcută global, fără ca părțile să precizeze care sunt clauzele pe care

înțeleg să nu le aplice, sau să le modifice.

Fie că este o poliță de timp

sau o poliță de voiaj, atât din condițiile generale de asigurare practicate de

Lloyd (fila 111 dosar de apel), cât și din clauzele Institutului Asigurătorilor

Maritimi (fila 40 dosar de apel), rezultă că acestea fac trimitere la polița

tip Mar 91, care prevede, cu privire la stabilirea instanțelor competente în

soluționarea litigiilor și a legii aplicabile, că asigurarea este supusă legii

și jurisdicției engleze (fila 40 dosar de apel), cu excepția situației în care

în mod expres în contractul de asigurare s-ar stabili altfel (filele 64, 69,

83, 103, 106, 108, 111, 114, 118 dosar apel).

Contractul de reasigurare

din litigiu are în vedere o poliță de asigurare de timp, care trimite la

formularul tip de poliță de asigurare Mar 91 și la clauzele tip elaborate de

Institutul Asigurătorilor Maritimi, cum rezultă din înscrisul depus la dosarul

cauzei de recurenta reclamantă însăși (fila 39 dosar de fond) și din acțiunea

introductivă de instanță, care indică expres „Institute Time Clauses” – Hulls

(1.1083), astfel că părțile au înțeles, implicit, să aibă în vedere conținutul

poliței tip Mar 91 la care fac refere clauzele Institutului Asigurătorilor

Maritimi, polița în care se prevede competența instanțelor engleze și aplicarea

legii engleze, dacă nu s-a prevăzut altfel în mod expres de către părți, or

recurenta nu a probat că ar fi convenit cu intimata pârâtă o derogare de la

prevederile cuprinse în polița tip Mar 91 în acest sens.

Soluția se impune și față de

dispozițiile art. 154 din Legea nr. 105/1992, care prevăd posibilitatea

părților la un litigiu internațional – ca cel de față – de a supune, prin

convenție, litigiile ce se vor naște din contractul pe care l-au încheiat

competenței unei anumite instanțe, sub condiția ca, în speță, litigiul să nu

intre în competența exclusivă a unei instanțe române, ceea ce nu se prevede cu

privire la pricina de față și raportat la dispozițiile art. 11 alin. (3) C.

proc. civ.

Cât privește stabilirea

legii aplicabile, atât în conformitate cu art. 74 din Legea nr. 105/1992, cât

și cu art. 3 alin. (1) din Convenția de la Roma din 1980 privind legea

aplicabilă dispozițiilor contractuale, în vigoare la momentul încheierii

contractului de reasigurare din litigiu, aceasta poate fi convenită de părțile

la contract expres, sau prin trimitere la un formular tip incident în raport de

natura contractului dintre părți, și în care legea aplicabilă, ca și instanța

competentă, sunt determinate, cum este cazul, în speță, al formularului tip MAR

91 menționat în polița de reasigurare.

Este eronată susținerea

recurentei cu privire la necesitatea ca formularul MAR 91 să fie ștampilat de

emitent, câtă vreme polița de reasigurare nu se rezuma la acest formular ci,

conform convenției părților, cuprinde și alte clauze, sau exclude unele clauze

tip, ori le modifică – așa cum s-a procedat în speță.

Se reține, deasemenea, că,

aplicând legea română, respectiv dispozițiile art. 157 din Legea nr. 105/1992

și nu practica engleză – cum nefondat susține recurenta, instanța de apel și-a

verificat competența de soluționare a cauzei, care este un litigiu născut

dintr-un contract cu element de extraneitate, respectiv un litigiu privind

raporturi de drept internațional privat, pronunțând o hotărâre legală și

temeinică și aplicând corect dispozițiile de lege incidente, respectiv cele ale

art. 157 din Legea nr. 105/1992, evocate, și clauzele poliței tip Mar 91,

decizia fiind astfel și corect și coerent motivată.

Față de cele de mai sus,

criticile recurentei împotriva deciziei instanței de apel fiind neîntemeiate,

cu aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul recurentei

urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamanta SC A.R.A. SA București, împotriva deciziei nr. 46 din 30

ianuarie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 aprilie

2010.