ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3308/2010

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 20

decembrie 2007, reclamanta SC A.R.A. SA, București, cheamă în judecată pe

pârâta SC A.S.I.C., Dubai – Emiratele Arabe Unite, solicitând instanței ca,

prin hotărârea ce va pronunța, să constate, conform dispozițiilor art. 111 C.

proc. civ., că a intervenit rezilierea contractului de reasigurare din 26

februarie 2007 încheiat între reclamantă, ca reasigurator, și pârâtă, în

calitate de asigurat, din culpa exclusivă a pârâtei, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința comercială nr. 4018 din

11 martie 2009, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, admite excepția

necompetenței generale a instanțelor române, invocată de pârâtă, în cauza

privind pe reclamantă, reținând, în acest sens, că prin voința lor părțile au

ales ca lege aplicabilă condițiilor de fond ale contractului legea engleză,

contractul fiind realizat ca un tot unitar în forma MAR 91, acceptată de

reclamantă, conform corespondenței electronice a părților, părțile alegând

totodată, prin referire la aceeași poliță MAR 91, competența instanțelor

engleze, în raport și de art. 154 din Legea nr. 105/1992 și de dispozițiile art.

23 alin. (1) și (2) din Regulamentul C.E. nr. 44/2001.

Apelul declarat de reclamantă

împotriva sentinței primei instanțe este respins, ca nefondat, prin decizia

comercială nr. 7 din 13 ianuarie 2009 a Curții de Apel București, secția a V-a

comercială, care reține, în acest sens, că din actele dosarului nu rezultă un

acord de voință al părților în sensul de a se înlătura jurisdicția engleză,

presupusă de adoptarea formularului MAR 91, prin alegerea competenței

instanțelor române, precum și ca hotărârea apelată a fost motivată

corespunzător în fapt și în drept, cu indicarea corectă a temeiurilor de drept

avute în vedere, fără a se întemeia soluția pe jurisprudență și doctrină, cum

greșit afirmă apelanta reclamantă.

Împotriva deciziei de mai sus

reclamanta declară recurs solicitând, cu invocarea motivelor de nelegalitate

prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., admiterea acestuia, schimbarea

în tot a deciziei recurate în sensul admiterii apelului său și respingerii

excepției de necompetență generală a instanțelor române și trimiterea cauzei

spre rejudecare la Tribunalul București pentru continuarea judecății pe fond a

pricinii.

În fundamentarea recursului său

recurenta reclamantă susține, în esență, că instanța criticată a acceptat

eronat calificarea contractului de reasigurare drept contract de adeziune,

acesta fiind cel mult un contract accesoriu, clauzele din contractul inițial de

asigurare neputând fi aplicate reasigurătorului fără a se încălca prevederile art.

973 C. civ., astfel că eronat a reținut instanța și că reasigurătorul,

recurenta de față, ar fi ales competența și legea engleză printr-un contract la

care nu este parte, ca și faptul că ar fi ales expres competența instanțelor

engleze, simpla referire la „MAR 91” în polița de asigurare inițială nu implică

automat aceeași alegere și pentru contractul de reasigurare, intimata pârâtă

neprobând, de altfel, existența efectivă a formularului MAR 91 pentru vaporul

din litigiu, formularul evocat nefiind nici ștampilat de Departamentul de

Polițe al I.A.M. din Londra ca emitent, în practică existând și un alt formular

MAR 91 emis de asigurătorul englez „L.”, deasemeni străin recurentei și care și

el implică, pentru valabilitate, o ștampilă a unor departamente interne ale L.

Prin ignorarea neîndeplinirii

condițiilor de valabilitate de către formularul MAR 91 instanța, apreciază

recurenta, a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 948 și art. 969 C.

civ.

Recurenta critică instanța de apel

și pentru încălcarea dispozițiilor, direct aplicabile, ale art. 4 alin. (1), art.

7 și art. 23 alin. (1) din Regulamentul C.E. nr. 44/2001, ca și ale art. 7 alin.

(1) și (2) și ale pct. 19 din Preambulul Regulamentului C.E. nr. 593/2008.

Recurenta apreciază că, în

condițiile în care instanța română se declară necompetentă în baza

interpretării poliței de reasigurare și a pretinsei voințe implicite a părților

de a alege jurisdicția engleză, s-ar putea ajunge, in extremis, la un conflict

negativ de competență cu instanțele engleze, ceea ce ar echivala cu o denigrare

de dreptate în sensul art. 3 C. civ., precum și că inserarea sintagmei „MAR 91”

ar putea reprezenta cel mult o uzanță juridică, necunoscută, însă, în România,

unde, în doctrină, se cunosc doar uzanțe comerciale convenționale dar

interpretative, limitative, cu mențiunea de a explicita termenii contractului,

însă raportat la legea aplicabilă speței, dar și la sistemul de drept românesc.

Prin întâmpinarea depusă la dosar

intimata pârâtă solicită respingerea recursului ca nefondat.

Examinând recursul prin prisma

motivelor de nelegalitate invocate de recurentă se constată că acesta nu este

fondat, instanța de apel criticată pronunțând o hotărâre judicios și coerent motivată,

făcând o corectă aplicare a clauzelor contractului de reasigurare dintre părți,

și, implicit, a dispozițiilor legale pertinente, confirmând, de asemeni

judicios, soluția primei instanțe.

Se constată, în acest sens, că

părțile au convenit expres în contractul de reasigurare dintre ele încheierea

poliței de asigurare conform formularului MAR 91, condițiile de asigurare de

timp, acceptate de părți de comun acord, fiind cele elaborate de I.A.M. (Londra),

cu precizările și modificările expres convenite și operate prin contractul din

litigiu, reținându-se, cu titlu de exemplu, că atunci când au dorit-o părțile

au exclus aplicarea unora dintre condiții precum cea privind componente

îndepărtate referitor la care se convine „fără înapoieri de componente

dezafectate doar anulate. Potrivit poliței tip MAR 91 „asigurarea, încheiată cu

referire la această poliță, va fi supusă jurisdicției exclusive a instanțelor

engleze, excepție făcând cazurile în care, în prezenta se stipulează altfel”.

Cum recurenta nu a dovedit că, așa

cum a procedat cu privire la condițiile de asigurare, a convenit „altfel”, de

comun acord cu pârâta, respectiv că ar fi convenit părțile expres să renunțe la

jurisdicția instanțelor engleze în favoarea instanțelor române, în mod

întemeiat instanța de apel a confirmat soluția instanței de fond de a respinge acțiunea

recurentei reclamante ca nefiind de competența instanțelor române.

Soluția este corectă atât în lumina

Regulamentului C.E. nr. 44/2001 și a Regulamentului C.E. nr. 593/2008

(Regulamentul „Roma I”), cât și în lumina art. 154 din Legea nr. 105/1992, care

prevede posibilitatea părților la un litigiu cu element de extraneitate, ca cel

de față, de a supune prin convenție litigiile ce se vor naște din contractul pe

care l-au încheiat competenței unei anumite instanțe, sub condiția ca acele

litigii să nu intre în competența exclusivă a unei instanțe române, ceea ce nu

se poate reține cu privire la pricina de față și raportat la dispozițiile art. 11

alin. (3) C. proc. civ.

Este total eronată susținerea

recurentei referitoare la necesitatea ca formularul MAR 91, pentru a fi valid,

să fi fost ștampilat de emitent, câtă vreme polița de reasigurare în speță nu

se rezumă la acest formular, ci cuprinde și alte clauze, precum cele

referitoare la condițiile de reasigurare, iar trimiterea la formularul MAR 91

are valoarea a ceea ce teoria dreptului internațional privat numește receptare

contractuală, o ștampilă din partea emitentului fiind necesară numai dacă

polița MAR 91, ca titlu de valoare negociabil, ar fi fost o poliță concretă,

completată de asigurătorul emitent. Receptarea contractuală face ca, prin

voința lor comună, părțile la un contract să trimită, pentru a diminua efortul

de redactare a instrumentului contractual, la un contract tip, la un formular

deja elaborat, la condiții generale existente în materie, ale căror clauze

înțeleg să le preia în contractul lor așa cum sunt, sau modificându-le pe cele

neconvenabile lor, ori eliminându-le, modificări pe care, în cauza de față,

părțile nu le-au adus conținutului formularului MAR 91 pe care l-au preluat în

contractul de reasigurare, cum am văzut.

Din această perspectivă se apreciază

ca eronate considerentele, fără suport teoretic, ale recurentei cu privire la

calificarea poliței tip MAR 91, și a clauzei de alegere a competenței

instanțelor engleze, cuprinsă în aceasta, ca o uzanță juridică, eventual

convențională, interpretativă. Polița tip MAR 91 nu reprezintă o uzanță

comercială internațională și nici un uz interpretativ, cum eronat apreciază

recurenta, care a acceptat încheierea contractului internațional de reasigurare

din litigiu, cu receptarea poliței tip MAR 91, fără a-i cunoaște conținutul și

ignorând natura juridică a trimiterii din menționatul contract la respectiva

poliță.

Cât privește determinarea legii

aplicabile contractului, acest aspect urmează a fi clarificat de instanța

competentă să soluționeze litigiul, respectiv de către instanța engleză,

neputând fi examinat de instanțele române, necompetente.

Se reține, de asemenea, că instanța

de apel a confirmat întemeiat soluția instanței de fond care și-a verificat

competența în temeiul art. 157 din Legea nr. 105/1992, și nu în aplicarea

practicii și doctrinei engleze, cum, nefondat susține recurenta, litigiul de

față fiind un litigiu născut dintr-un contract cu element de extraneitate,

respectiv un litigiu privind raporturi de drept internațional privat, decizia

recurată fiind, astfel, corect și coerent motivată, cu luarea în considerare a

prevederilor contractului de reasigurare din litigiu și ale formularului tip de

poliță MAR 91, dispozițiile art. 103 lit. d) din Legea nr. 105/1992 nefiind

incidente, cum corect a stabilit instanța criticată.

Astfel fiind, criticile formulate de

recurentă nefiind întemeiate, cu aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., recursul declarat de aceasta împotriva deciziei instanței de apel

urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

reclamanta SC A.R.A. SA București împotriva deciziei comerciale nr. 7 din 13

ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 14 octombrie 2010.