ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3307/2010

Asupra recursului de față, Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată, la 20 decembrie 2007, reclamanta SC A.R.A. SA București cheamă în judecată pe pârâta SC A.S.I.C.D. – Emiratele Arabe Unite, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce va pronunța, să constate că a intervenit rezilierea contractului de reasigurare din 5 februarie 2007 încheiat de reclamantă ca reasigurător și pârâta ca asigurat, din culpa exclusivă a pârâtei, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința comercială nr. 13174 din 3 decembrie 2008, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, admite excepția necompetenței instanțelor române, invocată de pârâtă, și respinge acțiunea reclamantei ca nefiind de competența instanțelor române, reținând, în acest sens, că, având în vedere natura contractului de reasigurare, respectiv de contract de adeziune, în care părțile contractante nu negociază decât prima și cota de reasigurare, era necesar ca intenția părților de a exclude aplicabilitatea clauzei de atribuire a jurisdicției din polița inițială de asigurare, care trimitea la forma standardizată MAR 91, potrivit căreia litigiile născute din respectivul contract de asigurare se supun jurisdicției instanțelor engleze, să fie prevăzută expres în cadrul poliței de reasigurare, ceea ce nu rezultă din contractul din litigiu, astfel că reiese că reclamanta a acceptat ca litigiile născute din raportul juridic de reasigurare să fie și ele supuse jurisdicției engleze.

Apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței primei instanțe este respins, ca nefondat, prin decizia comercială nr. 409 din 19 octombrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, care reține că, față de natura specifică a contractului de reasigurare, în lipsa unor clauze exprese în corpul înscrisului, derogatorii de la cele inserate în contractul inițial de asigurare, se aplică automat clauzele din contractul inițial de asigurare, precum și că, în contractul de reasigurare părțile nu au prevăzut expres, cu titlu de excepție de la polița tip MAR 91, jurisdicția instanțelor române, astfel că, în cauză, se aplică regula competenței exclusive a instanțelor engleze, regulă impusă de tipul de poliță de reasigurare pentru care au optat aceste părți, nefiind incidente nici dispozițiile din legea internă care se referă la jurisdicția instanței române și nici dispozițiile art. 103 lit. d) din Legea nr. 105/1992 cu privire la aplicarea legii române, în absența unor clauze exprese de alegere a legii aplicabile în acest sens, inserate în contractul de reasigurare.

Împotriva deciziei de mai sus reclamanta declară recurs solicitând cu invocarea motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., admiterea acestuia, schimbarea în tot a deciziei recurate în sensul admiterii apelului și respingerea excepției de necompetență generală a instanțelor române, cu trimiterea cauzei în rejudecare la Tribunalul București pentru continuarea judecății pe fond a pricinii.

În fundamentarea recursului său recurenta reclamantă critică instanța de apel pentru încălcarea dispozițiilor art. 973 C. civ., prin calificarea eronată a contractului de reasigurare drept contract de adeziune la contractul inițial de asigurare la care recurenta nu a fost parte, instanța făcând și confuzie între contractul accesoriu și cel de adeziune, precum și pentru încălcarea art. 948 C. civ., prin aprecierea instanței că din formularul „MAR 91” s-ar aplica numai unele părți, și doar unele clauze și nu formularul în întregime, adică și acelea care arată că acesta este valid numai dacă este însoțit de ștampile ale asigurătorului emitent, ceea ce nu se întrunește în cauză.

Recurenta reproșează instanței de apel și înfrângerea prevederilor art. 969 C. civ., prin faptul că a apreciat ca validă doar dispoziția din polița „MAR 91” referitoare la competența jurisdicției engleze și nu și dispoziția conform căreia validitatea poliței în cauză este condiționată de existența unei ștampile care, în speță, lipsește, formularul fiind, de altfel, adresat numai societății de asigurare engleze care l-a redactat și care trebuie să-l aprobe prin aplicarea ștampilei.

Recurenta critică instanța de apel și pentru a nu fi luat în considerare faptul că nici recurenta și nici intimata nu au inserat în contractul lor vreo clauză expresă de alegere a competenței, care, în conformitate cu art. 4 alin. (1), art. 7 și art. 23 alin. (1) din Regulamentul CE nr. 44/2001, revine instanțelor de la sediul asigurătorului, ceea ce rezultă și din dispozițiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 136/1995 dar cu referire la locul plății, legea aplicabilă cauzei fiind, de asemenea, potrivit art. 7 alin. (1) și (2) Regulamentul CE nr. 593/2008, legea română ca lege a debitorului prestației caracteristice, care este reclamanta recurentă, reasigurător.

Recurenta mai critică instanța de apel pentru a fi motivat greșit decizia bazându-se pe practica maritimă englezească și cu luare în considerare a dreptului englez, fără a indica însă vreo dispoziție de lege și reținând, de asemenea eronat, ca izvor de drept precedentul judecătoresc și doctrina, nerecunoscute de dreptul român cu această valoare juridică, motivarea fiind, din această perspectivă, străină de natura pricinii. Prin întâmpinarea depusă la dosar intimata pârâtă solicită respingerea recursului, ca nefondat, față de evidența încheierii contractului de reasigurare cu referire la polița „MAR 91”, acceptată de comun acord, conform căreia competența de soluționare a litigiului revine instanțelor engleze.

Examinând recursul prin prisma motivelor de nelegalitate invocate de recurentă se constată că acesta nu este fondat, instanța de apel criticată pronunțând o hotărâre judicios și coerent motivată, făcând o corectă aplicare a clauzelor contractului de reasigurare dintre părți, și, implicit, a dispozițiilor legale pertinente, confirmând, de asemenea judicios, soluția primei instanțe. Se constată, în acest sens, că părțile au convenit expres în contractul de reasigurare dintre ele încheierea poliței de reasigurare conform formularului „MAR 91”, condițiile de asigurare de timp acceptate de părți de comun acord, fiind cele elaborate de I.A.M.

(Londra), cu precizările și modificările expres convenite și operate prin contractul din litigiu, reținându-se, cu titlu de exemplu, că atunci când au dorit-o, părțile au exclus aplicarea unora dintre condiții precum cea referitoare la răspunderea pentru coliziune, sau au adăugat altele precum cea referitoare la includerea în asigurare a „activității de ansamblare și comisionare a dragorului, sau la includerea „renunțării la subrogare împotriva coasiguraților dacă se solicită”. Potrivit poliței tip MAR 91 „asigurarea, încheiată cu referire la această poliță, va fi supusă jurisdicției exclusive a instanțelor engleze, excepție făcând cazurile în care, în prezenta se stipulează altfel”.

Cum recurenta nu a dovedit că, așa cum a procedat cu privire la condițiile de asigurare, a convenit „altfel”, de comun acord cu pârâta, respectiv că ar fi convenit părțile expres să renunțe la jurisdicția instanțelor engleze în favoarea instanțelor române, în mod întemeiat instanța de apel a confirmat soluția instanțelor de fond de a respinge acțiunea recurentei reclamante ca nefiind de competența instanțelor române.

Soluția este corectă atât în lumina Regulamentului CE nr. 44/2001 și a „Regulamentului CE nr. 593/2008 (Regulamentul „Roma I”), cât și în lumina art. 154 din Legea nr. 105/1992, care prevede posibilitatea părților la un litigiu cu element de extraneitate, ca cel de față, de a supune prin convenție litigiile ce se vor naște din contractul pe care l-au încheiat competenței unei anumite instanțe, sub condiția ca acele litigii să nu intre în competența exclusivă a unei instanțe române, ceea ce nu se poate reține cu privire la pricina de față și raportat la dispozițiile art. 11 alin. (3) C. proc. civ.

Este total eronată susținerea recurentei referitoare la necesitatea ca formularul MAR 91, pentru a fi valid, să fi fost ștampilat de emitent, câtă vreme polița de reasigurare în speță nu se rezumă la acest formular, ci cuprinde și alte clauze, precum cele referitoare la condițiile de reasigurare, iar trimiterea la formularul MAR 91 are valoarea a ceea ce teoria dreptului internațional privat numește receptare contractuală, o ștampilă din partea emitentului fiind necesară numai dacă polița MAR 91, ca titlu de valoare negociabil, ar fi fost o poliță concretă, completată de asigurătorul emitent.

Receptarea contractuală face ca, prin voința lor comună, părțile la un contract să trimită, pentru a diminua efortul de redactare a instrumentului contractual, la un contract tip, la un formular deja elaborat, la condiții generale existente în materie, ale căror clauze înțeleg să le preia în contractul lor așa cum sunt, sau modificându-le pe cele neconvenabile lor, ori eliminându-le, modificări pe care, în cauza de față, părțile nu le-au adus conținutului formularului MAR 91 pe care l-au preluat în contractul de reasigurare, cum am văzut. Cât privește determinarea legii aplicabile contractului, acest aspect urmează a fi clarificat de instanța competentă să soluționeze litigiul, respectiv de către instanța engleză, neputând fi examinat de instanțele române, necompetente.

Se reține, de asemenea, că instanța de apel a confirmat întemeiat soluția instanței de fond care și-a verificat competența în temeiul art. 157 din Legea nr. 105/1992 și nu în aplicarea practicii și doctrinei engleze, cum, nefondat susține recurenta, litigiul de față fiind un litigiu născut dintr-un contract de element de extraneitate, respectiv un litigiu privind raporturi de drept internațional privat, decizia recurată fiind, astfel, corect și coerent motivată, cu luarea în considerare a prevederilor contractului de reasigurare din litigiu și ale formularului tip de poliță, MAR 91, dispozițiile art. 103 lit. d) din Legea nr. 105/1992 nefiind incidente, cum corect a stabilit instanța criticată.

Astfel fiind, criticile formulate de recurentă nefiind întemeiate, cu aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de aceasta împotriva deciziei instanței de apel urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta SC A.R.A. SA București împotriva deciziei comerciale nr. 409 din 19 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 octombrie 2010.