ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3307/2010

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată, la 20

decembrie 2007, reclamanta SC A.R.A. SA București cheamă în judecată pe pârâta

SC A.S.I.C.D. – Emiratele Arabe Unite, solicitând instanței ca, prin hotărârea

ce va pronunța, să constate că a intervenit rezilierea contractului de reasigurare

din 5 februarie 2007 încheiat de reclamantă ca reasigurător și pârâta ca

asigurat, din culpa exclusivă a pârâtei, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința comercială nr. 13174

din 3 decembrie 2008, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, admite

excepția necompetenței instanțelor române, invocată de pârâtă, și respinge

acțiunea reclamantei ca nefiind de competența instanțelor române, reținând, în

acest sens, că, având în vedere natura contractului de reasigurare, respectiv

de contract de adeziune, în care părțile contractante nu negociază decât prima

și cota de reasigurare, era necesar ca intenția părților de a exclude

aplicabilitatea clauzei de atribuire a jurisdicției din polița inițială de

asigurare, care trimitea la forma standardizată MAR 91, potrivit căreia

litigiile născute din respectivul contract de asigurare se supun jurisdicției

instanțelor engleze, să fie prevăzută expres în cadrul poliței de reasigurare,

ceea ce nu rezultă din contractul din litigiu, astfel că reiese că reclamanta a

acceptat ca litigiile născute din raportul juridic de reasigurare să fie și ele

supuse jurisdicției engleze.

Apelul declarat de reclamantă

împotriva sentinței primei instanțe este respins, ca nefondat, prin decizia

comercială nr. 409 din 19 octombrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a V-a comercială, care reține că, față de natura specifică a

contractului de reasigurare, în lipsa unor clauze exprese în corpul

înscrisului, derogatorii de la cele inserate în contractul inițial de asigurare,

se aplică automat clauzele din contractul inițial de asigurare, precum și că,

în contractul de reasigurare părțile nu au prevăzut expres, cu titlu de

excepție de la polița tip MAR 91, jurisdicția instanțelor române, astfel că, în

cauză, se aplică regula competenței exclusive a instanțelor engleze, regulă

impusă de tipul de poliță de reasigurare pentru care au optat aceste părți,

nefiind incidente nici dispozițiile din legea internă care se referă la

jurisdicția instanței române și nici dispozițiile art. 103 lit. d) din Legea nr.

105/1992 cu privire la aplicarea legii române, în absența unor clauze exprese

de alegere a legii aplicabile în acest sens, inserate în contractul de

reasigurare.

Împotriva deciziei de mai sus

reclamanta declară recurs solicitând cu invocarea motivelor de nelegalitate

prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., admiterea acestuia, schimbarea

în tot a deciziei recurate în sensul admiterii apelului și respingerea

excepției de necompetență generală a instanțelor române, cu trimiterea cauzei

în rejudecare la Tribunalul București pentru continuarea judecății pe fond a

pricinii.

În fundamentarea recursului său

recurenta reclamantă critică instanța de apel pentru încălcarea dispozițiilor art.

973 C. civ., prin calificarea eronată a contractului de reasigurare drept

contract de adeziune la contractul inițial de asigurare la care recurenta nu a

fost parte, instanța făcând și confuzie între contractul accesoriu și cel de

adeziune, precum și pentru încălcarea art. 948 C. civ., prin aprecierea

instanței că din formularul „MAR 91” s-ar aplica numai unele părți, și doar

unele clauze și nu formularul în întregime, adică și acelea care arată că

acesta este valid numai dacă este însoțit de ștampile ale asigurătorului

emitent, ceea ce nu se întrunește în cauză. Recurenta reproșează instanței de

apel și înfrângerea prevederilor art. 969 C. civ., prin faptul că a apreciat ca

validă doar dispoziția din polița „MAR 91” referitoare la competența

jurisdicției engleze și nu și dispoziția conform căreia validitatea poliței în

cauză este condiționată de existența unei ștampile care, în speță, lipsește,

formularul fiind, de altfel, adresat numai societății de asigurare engleze care

l-a redactat și care trebuie să-l aprobe prin aplicarea ștampilei.

Recurenta critică instanța de apel

și pentru a nu fi luat în considerare faptul că nici recurenta și nici intimata

nu au inserat în contractul lor vreo clauză expresă de alegere a competenței,

care, în conformitate cu art. 4 alin. (1), art. 7 și art. 23 alin. (1) din

Regulamentul CE nr. 44/2001, revine instanțelor de la sediul asigurătorului,

ceea ce rezultă și din dispozițiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 136/1995

dar cu referire la locul plății, legea aplicabilă cauzei fiind, de asemenea,

potrivit art. 7 alin. (1) și (2) Regulamentul CE nr. 593/2008, legea română ca

lege a debitorului prestației caracteristice, care este reclamanta recurentă,

reasigurător.

Recurenta mai critică instanța de

apel pentru a fi motivat greșit decizia bazându-se pe practica maritimă englezească

și cu luare în considerare a dreptului englez, fără a indica însă vreo

dispoziție de lege și reținând, de asemenea eronat, ca izvor de drept

precedentul judecătoresc și doctrina, nerecunoscute de dreptul român cu această

valoare juridică, motivarea fiind, din această perspectivă, străină de natura

pricinii.

Prin întâmpinarea depusă la dosar

intimata pârâtă solicită respingerea recursului, ca nefondat, față de evidența

încheierii contractului de reasigurare cu referire la polița „MAR 91”,

acceptată de comun acord, conform căreia competența de soluționare a litigiului

revine instanțelor engleze.

Examinând recursul prin prisma

motivelor de nelegalitate invocate de recurentă se constată că acesta nu este

fondat, instanța de apel criticată pronunțând o hotărâre judicios și coerent

motivată, făcând o corectă aplicare a clauzelor contractului de reasigurare

dintre părți, și, implicit, a dispozițiilor legale pertinente, confirmând, de

asemenea judicios, soluția primei instanțe.

Se constată, în acest sens, că

părțile au convenit expres în contractul de reasigurare dintre ele încheierea

poliței de reasigurare conform formularului „MAR 91”, condițiile de asigurare

de timp acceptate de părți de comun acord, fiind cele elaborate de I.A.M. (Londra),

cu precizările și modificările expres convenite și operate prin contractul din

litigiu, reținându-se, cu titlu de exemplu, că atunci când au dorit-o, părțile

au exclus aplicarea unora dintre condiții precum cea referitoare la răspunderea

pentru coliziune, sau au adăugat altele precum cea referitoare la includerea în

asigurare a „activității de ansamblare și comisionare a dragorului, sau la

includerea „renunțării la subrogare împotriva coasiguraților dacă se solicită”.

Potrivit poliței tip MAR 91 „asigurarea, încheiată cu referire la această

poliță, va fi supusă jurisdicției exclusive a instanțelor engleze, excepție

făcând cazurile în care, în prezenta se stipulează altfel”.

Cum recurenta nu a dovedit că, așa

cum a procedat cu privire la condițiile de asigurare, a convenit „altfel”, de

comun acord cu pârâta, respectiv că ar fi convenit părțile expres să renunțe la

jurisdicția instanțelor engleze în favoarea instanțelor române, în mod

întemeiat instanța de apel a confirmat soluția instanțelor de fond de a

respinge acțiunea recurentei reclamante ca nefiind de competența instanțelor

române.

Soluția este corectă atât în lumina

Regulamentului CE nr. 44/2001 și a „Regulamentului CE nr. 593/2008

(Regulamentul „Roma I”), cât și în lumina art. 154 din Legea nr. 105/1992, care

prevede posibilitatea părților la un litigiu cu element de extraneitate, ca cel

de față, de a supune prin convenție litigiile ce se vor naște din contractul pe

care l-au încheiat competenței unei anumite instanțe, sub condiția ca acele

litigii să nu intre în competența exclusivă a unei instanțe române, ceea ce nu

se poate reține cu privire la pricina de față și raportat la dispozițiile art. 11

alin. (3) C. proc. civ.

Este total eronată susținerea

recurentei referitoare la necesitatea ca formularul MAR 91, pentru a fi valid,

să fi fost ștampilat de emitent, câtă vreme polița de reasigurare în speță nu

se rezumă la acest formular, ci cuprinde și alte clauze, precum cele

referitoare la condițiile de reasigurare, iar trimiterea la formularul MAR 91

are valoarea a ceea ce teoria dreptului internațional privat numește receptare

contractuală, o ștampilă din partea emitentului fiind necesară numai dacă

polița MAR 91, ca titlu de valoare negociabil, ar fi fost o poliță concretă, completată

de asigurătorul emitent. Receptarea contractuală face ca, prin voința lor

comună, părțile la un contract să trimită, pentru a diminua efortul de

redactare a instrumentului contractual, la un contract tip, la un formular deja

elaborat, la condiții generale existente în materie, ale căror clauze înțeleg

să le preia în contractul lor așa cum sunt, sau modificându-le pe cele

neconvenabile lor, ori eliminându-le, modificări pe care, în cauza de față,

părțile nu le-au adus conținutului formularului MAR 91 pe care l-au preluat în

contractul de reasigurare, cum am văzut.

Cât privește determinarea legii

aplicabile contractului, acest aspect urmează a fi clarificat de instanța

competentă să soluționeze litigiul, respectiv de către instanța engleză,

neputând fi examinat de instanțele române, necompetente.

Se reține, de asemenea, că instanța

de apel a confirmat întemeiat soluția instanței de fond care și-a verificat

competența în temeiul art. 157 din Legea nr. 105/1992 și nu în aplicarea

practicii și doctrinei engleze, cum, nefondat susține recurenta, litigiul de

față fiind un litigiu născut dintr-un contract de element de extraneitate,

respectiv un litigiu privind raporturi de drept internațional privat, decizia

recurată fiind, astfel, corect și coerent motivată, cu luarea în considerare a

prevederilor contractului de reasigurare din litigiu și ale formularului tip de

poliță, MAR 91, dispozițiile art. 103 lit. d) din Legea nr. 105/1992 nefiind incidente,

cum corect a stabilit instanța criticată.

Astfel fiind, criticile formulate de

recurentă nefiind întemeiate, cu aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., recursul declarat de aceasta împotriva deciziei instanței de apel

urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

reclamanta SC A.R.A. SA București împotriva deciziei comerciale nr. 409 din 19

octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 14 octombrie 2010.