ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 235/2012

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială,

reclamanta SC A.R.A. SA a chemat în judecată pe pârâta A.S.A.G.R.I. CO,

solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța să se constate că a intervenit

rezilierea contractului de reasigurare din 27 decembrie 2006, încheiat între A.

(reasigurător) și A.S.A.G.R.I. CO Dubai, în calitate de asigurat, din culpa

exclusivă a asiguratului.

Prin sentința

comercială nr. 14065 din 18 decembrie 2008, Tribunalul București, secția a VI-a

comercială, a respins acțiunea ca inadmisibilă, reținând că aceasta nu este de

competența instanțelor române.

Pentru a pronunța

această soluție, tribunalul a reținut următoarele:

Având în vedere

natura contractului, respectiv un contract de adeziune, în care părțile

contractante nu negociază decât prima și cota de reasigurare, era necesar ca

intenția părților de a exclude aplicabilitatea clauzei de atribuire a

jurisdicției din polița inițială de asigurare (care prin trimitere la forma

standardizată MAR 91, implicit supunea litigiile născute din asigurarea

respectivă jurisdicției instanțelor engleze), să fie prevăzută în cadrul

poliței de reasigurare.

În lipsa unei

asemenea clauze, negocierile dintre broker (pentru reasigurat) și reasigurător

au avut drept obiect cota cedată, nefiind modificat niciun alt element al

poliței de asigurare, astfel încât se poate concluziona că reclamanta a

acceptat oferta pârâtei conținând contractul în forma MAR 91, implicit și

faptul că litigiile născute din raportul juridic de reasigurare să fie supuse

jurisdicției engleze.

Împotriva acestei

sentințe a formulat apel reclamanta invocând interpretarea eronată a

dispozițiilor Legii nr. 105/1992, fiind aplicabile dispozițiile art. 148, în

sensul competenței instanțelor române în raport de locul plății asigurătorului,

la sediul apelantei reclamante [art. 15 alin. (2) din Legea nr. 136/1995].

În mod greșit

contractul de reasigurare a fost apreciat ca un contract de adeziune prin

natura sa, considerație total eronată, acesta având o existență de sine

stătătoare.

MAR 91 reprezintă un

simplu formular, un model în alb care poate fi emis de două societăți de

reasigurare din Anglia, Institutul Asiguratorilor Maritimi din Londra și Lloyd’s.

Prin decizia

comercială nr. 362 din 14 septembrie 2009, Curtea de Apel București, secția a

VI-a comercială, a respins apelul ca nefondat, reținând că din corespondența

comercială a părților, rezultă cu claritate că A. a acceptat oferta intimatei

pârâte, în sensul încheierii unui contract de reasigurare Corp și Mașini Nova

5797 în formularul prevăzut expres ca fiind MAR 91.

Acesta nu este un

formular în alb, fiind menționate toate datele de identificare a navelor

asigurate, sumele asigurate, destinațiile comerciale acoperite de asigurare și

condițiile de asigurare.

În formularul MAR 91

se prevede expres în cuprinsul său că este supus legii și jurisdicției

britanice, atâta timp cât părțile nu prevăd altfel.

Or, în speță, părțile

contractante nu au optat expres pentru jurisdicția instanțelor române, pentru a

fi aplicabilă raporturilor juridice derulate între acestea.

Nu se pot avea în

vedere criticile formulate de apelanta-reclamantă, în sensul reținerii

încălcării unor condiții necesare

ad validitatem

pentru a-și produce

efectele juridice contractul încheiat într-o asemenea formă, condiții care nu

ar putea fi verificate decât de instanța competentă general și material să

soluționeze cerere.

Împotriva acestei

decizii a formulat recurs SC A.R.A. SA, criticând-o pentru nelegalitate și

invocând dispozițiile art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ.

Se arată că în mod

greșit instanța de apel a reținut că SC A. a optat pentru încheierea unui

contract de reasigurare în forma MAR 91.

Contractul de

reasigurare este un contract de sine stătător, iar instanța de apel în mod greșit

a reținut că este un contract de adeziune.

Potrivit

dispozițiilor art. 4 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 raportat la dispozițiile

legii române, care arată că instanța locului plății este una dintre instanțele

deopotrivă competentă să soluționeze litigiile cu element de extraneitate –

competența aparține instanțelor române, întrucât locul plății este în România,

conform art. 15 alin. (2) din Legea nr. 136/1995.

Simpla referire la MAR 91 în polița de asigurare inițială nu implică automat legea și competența engleză și

pentru polița de reasigurare, căci reasigurarea nu este un contract de adeziune

la asigurarea inițială, nici în dreptul român, și nici în cel englez.

Formularul MAR 91

depus la dosarul cauzei nu este valid întrucât nu poartă ștampila Departamentului

de Polițe al Institutului Asigurătorilor Maritimi din Londra. Ca atare,

așa-zisa clauză de alegere a competenței este inoperantă, la fel cum întregul

„contract” este neaplicabil, în lipsa îndeplinirii condițiilor cerute pentru

încheierea sa validă.

Se menționează că

recurenta A. nu a înțeles să insereze în contract o clauză expresă de alegere a

competenței și nici intimata-pârâtă A.S.A.G.R. nu a făcut dovada vreunui astfel

de acord din partea A. cu privire la această alegere.

În cauză, intimata A.S.A.G.R.I.

CO a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului.

În ședința publică de

la 20 octombrie 2011 s-au depus înscrisuri din care rezultă că denumirea

recurentei s-a schimbat din SC A.R.A. SA în SC G.R.A.R. SA.

Analizând recursul

prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat

și urmează a fi respins pentru următoarele considerente.

Între SC A.R.A. SA,

actualmente SC G.R.A.R. și intimata A.S.A.G.R.I. CO Dubai, prin intermediul

mandatarului Z.S. s-a încheiat un contract de reasigurare, având ca obiect

reasigurarea a trei vase: „Anton”, „Rasheed” și „Farouk”, asigurate după cum

urmează: „Anton” pentru suma de 1.782.000 dolari SUA; „Rasheed” pentru suma de

730.000 dolari SUA și „Farouk” pentru suma de 625.000 dolari SUA, pentru o

perioadă de 12 luni.

Contractul a fost

încheiat în forma MAR 91.

Formula MAR 91

reprezintă o formă de poliță de asigurare ale cărei detalii sunt stabilite de

clauze standard „Institute Clauses”.

Pe prima pagină a

formularului este stabilit în mod expres, faptul că această asigurare intră sub

jurisdicția exclusivă a instanțelor judecătorești engleze, exceptând situația

în care părțile au hotărât altfel în contractul de asigurare, iar detaliile

contractului au fost stabilite de clauze standard „Institute Clauses”, care

sunt, de asemenea, supuse legii și jurisdicției engleze, fapt consemnat expres

în cuprinsul acestora.

În cauză, nu s-a

dovedit că părțile au convenit „altfel”, respectiv că ar fi convenit expres să

renunțe la jurisdicția instanțelor engleze în favoarea instanțelor române.

Nu se poate reține că

polița de reasigurare nu este încheiată în forma MAR 91 întrucât nu

îndeplinește condițiile formale de validitate, respectiv sigiliul aplicat de

Departamentul de Polițe al Institutului Asiguratorilor Maritimi din Londra.

Aceasta deoarece

polița de reasigurare în speță nu se rezumă la acest formular, ci cuprinde și

alte clauze, precum cele referitoare la condițiile de reasigurare, iar

trimiterea la formularul MAR 91 are valoarea a ceea ce teoria dreptului

internațional privat numește receptare contractuală, o ștampilă din partea

emitentului fiind necesară dacă polița MAR 91, ca titlu de valoare negociabil,

ar fi fost o poliță concretă, completată de asigurătorul emitent. Receptarea

contractuală face ca, prin voința lor comună, părțile unui contract să trimită,

pentru a diminua efortul de redactare a instrumentului contractual, la un

contract tip, la un formular deja elaborat, la condițiile generale existente în

materie, ale căror clauze înțeleg să le preia în contractul lor așa cum sunt,

sau modificându-le pe cele neconvenabile lor, ori eliminându-le, modificări pe

care, în cauza de față, părțile nu le-au adus conținutului MAR 91 pe care le-au

preluat în contractul de reasigurare.

Contractul de

reasigurare încheiat între părți este un contract de reasigurare facultativă.

În practica instanțelor, aceste contracte de reasigurare sunt cunoscute și cu

denumirea contracte de reasigurare „back to back” deoarece, odată acceptată,

asigurarea originală se integrează contractului de reasigurare facultativă, iar

reasiguratorii nu pot invoca alte practici sau reguli în plus, dacă nu s-au

îngrijit să și le includă în contract prin prevederi exprese derogatorii.

Art. 4 din

Regulamentul (CE) nr. 44/2001 prevede că, dacă pârâtul nu este domiciliat pe

teritoriul unui stat membru, competența este determinată, în fiecare stat

membru, de legislația statului membru în cauză, sub rezerva aplicării

dispozițiilor art. 22 și art. 23.

Cum ipotezele prevăzute

de art. 22 și art. 23 din Regulament nu se aplică în raport cu obiectul cauzei,

instanța română își determină competența în raport de dispozițiile Legii nr. 105/1992,

pârâta fiind persoană juridică străină din sfera spațiului Uniunii Europene.

Art. 7 din

Regulamentul nr. 44/2001 nu este aplicabil, deoarece se prevede că, în cazul în

care, în temeiul prezentului regulament, o instanță dintr-un stat membru este

competentă în soluționarea unor acțiuni în răspundere pentru utilizarea sau

exploatarea unei nave, instanța în cauză sau orice altă instanță care îi este

substituită în acest scop prin legislația internă a statului membru în cauză

are, de asemenea, competență cu privire la cererile referitoare la limitarea

acestei răspunderi. Or, instanța română nu este competentă în temeiul

regulamentului.

În art. 148 și

următoarele din Legea nr. 105/1992 sunt expuse limitativ cazurile în care

instanța română este competentă.

În speță, prezentul

litigiu nu poate fi încadrat în niciuna din ipotezele dispozițiilor menționate,

astfel încât instanța română nu este competentă.

Norma de competență

este o normă de procedură și în ceea ce privește dreptul internațional privat,

capitolul XII din Legea nr. 105/1992 reglementează competența jurisdicțională.

În speță, art. 15 din

Legea nr. 136/1995, art. 10 pct. 4 C. proc. civ., art. 11 alin. (2) C. proc.

civ. nu sunt aplicabile deoarece reclamanta nu invocă un raport contractual de

asigurare, ci tocmai inexistența unor raporturi juridice dintre părți, fiind

incidente normele speciale care reglementează raportul juridic de drept

internațional.

Regulamentul art. 44/2001

– act normativ direct aplicabil – trimite la legislația statului membru, iar în

cauza de față, incidentă este Legea nr. 105/1992.

Contractul de

reasigurare încheiat la distanță între părți este supus jurisdicției engleze

întrucât a fost încheiat în forma MAR 91, formă ce intră în mod exclusiv, sub

jurisdicția instanțelor judecătorești engleze.

În contractul de

reasigurare, părțile nu au convenit expres să renunțe la jurisdicția

instanțelor engleze în favoarea instanțelor române.

Față de aceste

considerente, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurentei,

motiv pentru care potrivit dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

recursul urmează a fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamanta SC G.R.A.R. SA București împotriva deciziei comerciale

nr. 362 din 14 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședința publică,

astăzi 26 ianuarie 2012.