ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 235/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, reclamanta SC A.R.A. SA a chemat în judecată pe pârâta A.S.A.G.R.I. CO, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța să se constate că a intervenit rezilierea contractului de reasigurare din 27 decembrie 2006, încheiat între A. (reasigurător) și A.S.A.G.R.I. CO Dubai, în calitate de asigurat, din culpa exclusivă a asiguratului. Prin sentința comercială nr. 14065 din 18 decembrie 2008, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a respins acțiunea ca inadmisibilă, reținând că aceasta nu este de competența instanțelor române.

Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut următoarele: Având în vedere natura contractului, respectiv un contract de adeziune, în care părțile contractante nu negociază decât prima și cota de reasigurare, era necesar ca intenția părților de a exclude aplicabilitatea clauzei de atribuire a jurisdicției din polița inițială de asigurare (care prin trimitere la forma standardizată MAR 91, implicit supunea litigiile născute din asigurarea respectivă jurisdicției instanțelor engleze), să fie prevăzută în cadrul poliței de reasigurare. În lipsa unei asemenea clauze, negocierile dintre broker (pentru reasigurat) și reasigurător au avut drept obiect cota cedată, nefiind modificat niciun alt element al poliței de asigurare, astfel încât se poate concluziona că reclamanta a acceptat oferta pârâtei conținând contractul în forma MAR 91, implicit și faptul că litigiile născute din raportul juridic de reasigurare să fie supuse jurisdicției engleze.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta invocând interpretarea eronată a dispozițiilor Legii nr. 105/1992, fiind aplicabile dispozițiile art. 148, în sensul competenței instanțelor române în raport de locul plății asigurătorului, la sediul apelantei reclamante [art. 15 alin. (2) din Legea nr. 136/1995]. În mod greșit contractul de reasigurare a fost apreciat ca un contract de adeziune prin natura sa, considerație total eronată, acesta având o existență de sine stătătoare. MAR 91 reprezintă un simplu formular, un model în alb care poate fi emis de două societăți de reasigurare din Anglia, Institutul Asiguratorilor Maritimi din Londra și Lloyd’s.

Prin decizia comercială nr. 362 din 14 septembrie 2009, Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, a respins apelul ca nefondat, reținând că din corespondența comercială a părților, rezultă cu claritate că A. a acceptat oferta intimatei pârâte, în sensul încheierii unui contract de reasigurare Corp și Mașini Nova 5797 în formularul prevăzut expres ca fiind MAR 91. Acesta nu este un formular în alb, fiind menționate toate datele de identificare a navelor asigurate, sumele asigurate, destinațiile comerciale acoperite de asigurare și condițiile de asigurare. În formularul MAR 91 se prevede expres în cuprinsul său că este supus legii și jurisdicției britanice, atâta timp cât părțile nu prevăd altfel.

Or, în speță, părțile contractante nu au optat expres pentru jurisdicția instanțelor române, pentru a fi aplicabilă raporturilor juridice derulate între acestea. Nu se pot avea în vedere criticile formulate de apelanta-reclamantă, în sensul reținerii încălcării unor condiții necesare ad validitatem pentru a-și produce efectele juridice contractul încheiat într-o asemenea formă, condiții care nu ar putea fi verificate decât de instanța competentă general și material să soluționeze cerere. Împotriva acestei decizii a formulat recurs SC A.R.A. SA, criticând-o pentru nelegalitate și invocând dispozițiile art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ. Se arată că în mod greșit instanța de apel a reținut că SC A. a optat pentru încheierea unui contract de reasigurare în forma MAR 91. Contractul de reasigurare este un contract de sine stătător, iar instanța de apel în mod greșit a reținut că este un contract de adeziune.

Potrivit dispozițiilor art. 4 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 raportat la dispozițiile legii române, care arată că instanța locului plății este una dintre instanțele deopotrivă competentă să soluționeze litigiile cu element de extraneitate – competența aparține instanțelor române, întrucât locul plății este în România, conform art. 15 alin. (2) din Legea nr. 136/1995. Simpla referire la MAR 91 în polița de asigurare inițială nu implică automat legea și competența engleză și pentru polița de reasigurare, căci reasigurarea nu este un contract de adeziune la asigurarea inițială, nici în dreptul român, și nici în cel englez. Formularul MAR 91 depus la dosarul cauzei nu este valid întrucât nu poartă ștampila Departamentului de Polițe al Institutului Asigurătorilor Maritimi din Londra.

Ca atare, așa-zisa clauză de alegere a competenței este inoperantă, la fel cum întregul „contract” este neaplicabil, în lipsa îndeplinirii condițiilor cerute pentru încheierea sa validă. Se menționează că recurenta A. nu a înțeles să insereze în contract o clauză expresă de alegere a competenței și nici intimata-pârâtă A.S.A.G.R. nu a făcut dovada vreunui astfel de acord din partea A. cu privire la această alegere. În cauză, intimata A.S.A.G.R.I. CO a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului. În ședința publică de la 20 octombrie 2011 s-au depus înscrisuri din care rezultă că denumirea recurentei s-a schimbat din SC A.R.A. SA în SC G.R.A.R. SA. Analizând recursul prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat și urmează a fi respins pentru următoarele considerente.

Între SC A.R.A. SA, actualmente SC G.R.A.R. și intimata A.S.A.G.R.I. CO Dubai, prin intermediul mandatarului Z.S. s-a încheiat un contract de reasigurare, având ca obiect reasigurarea a trei vase: „Anton”, „Rasheed” și „Farouk”, asigurate după cum urmează: „Anton” pentru suma de 1.782.000 dolari SUA; „Rasheed” pentru suma de 730.000 dolari SUA și „Farouk” pentru suma de 625.000 dolari SUA, pentru o perioadă de 12 luni. Contractul a fost încheiat în forma MAR 91. Formula MAR 91 reprezintă o formă de poliță de asigurare ale cărei detalii sunt stabilite de clauze standard „Institute Clauses”.

Pe prima pagină a formularului este stabilit în mod expres, faptul că această asigurare intră sub jurisdicția exclusivă a instanțelor judecătorești engleze, exceptând situația în care părțile au hotărât altfel în contractul de asigurare, iar detaliile contractului au fost stabilite de clauze standard „Institute Clauses”, care sunt, de asemenea, supuse legii și jurisdicției engleze, fapt consemnat expres în cuprinsul acestora. În cauză, nu s-a dovedit că părțile au convenit „altfel”, respectiv că ar fi convenit expres să renunțe la jurisdicția instanțelor engleze în favoarea instanțelor române. Nu se poate reține că polița de reasigurare nu este încheiată în forma MAR 91 întrucât nu îndeplinește condițiile formale de validitate, respectiv sigiliul aplicat de Departamentul de Polițe al Institutului Asiguratorilor Maritimi din Londra.

Aceasta deoarece polița de reasigurare în speță nu se rezumă la acest formular, ci cuprinde și alte clauze, precum cele referitoare la condițiile de reasigurare, iar trimiterea la formularul MAR 91 are valoarea a ceea ce teoria dreptului internațional privat numește receptare contractuală, o ștampilă din partea emitentului fiind necesară dacă polița MAR 91, ca titlu de valoare negociabil, ar fi fost o poliță concretă, completată de asigurătorul emitent. Receptarea contractuală face ca, prin voința lor comună, părțile unui contract să trimită, pentru a diminua efortul de redactare a instrumentului contractual, la un contract tip, la un formular deja elaborat, la condițiile generale existente în materie, ale căror clauze înțeleg să le preia în contractul lor așa cum sunt, sau modificându-le pe cele neconvenabile lor, ori eliminându-le, modificări pe care, în cauza de față, părțile nu le-au adus conținutului MAR 91 pe care le-au preluat în contractul de reasigurare.

Contractul de reasigurare încheiat între părți este un contract de reasigurare facultativă. În practica instanțelor, aceste contracte de reasigurare sunt cunoscute și cu denumirea contracte de reasigurare „back to back” deoarece, odată acceptată, asigurarea originală se integrează contractului de reasigurare facultativă, iar reasiguratorii nu pot invoca alte practici sau reguli în plus, dacă nu s-au îngrijit să și le includă în contract prin prevederi exprese derogatorii.

Art. 4 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 prevede că, dacă pârâtul nu este domiciliat pe teritoriul unui stat membru, competența este determinată, în fiecare stat membru, de legislația statului membru în cauză, sub rezerva aplicării dispozițiilor art. 22 și art. 23. Cum ipotezele prevăzute de art. 22 și art. 23 din Regulament nu se aplică în raport cu obiectul cauzei, instanța română își determină competența în raport de dispozițiile Legii nr. 105/1992, pârâta fiind persoană juridică străină din sfera spațiului Uniunii Europene.

Art. 7 din Regulamentul nr. 44/2001 nu este aplicabil, deoarece se prevede că, în cazul în care, în temeiul prezentului regulament, o instanță dintr-un stat membru este competentă în soluționarea unor acțiuni în răspundere pentru utilizarea sau exploatarea unei nave, instanța în cauză sau orice altă instanță care îi este substituită în acest scop prin legislația internă a statului membru în cauză are, de asemenea, competență cu privire la cererile referitoare la limitarea acestei răspunderi. Or, instanța română nu este competentă în temeiul regulamentului. În art. 148 și următoarele din Legea nr. 105/1992 sunt expuse limitativ cazurile în care instanța română este competentă. În speță, prezentul litigiu nu poate fi încadrat în niciuna din ipotezele dispozițiilor menționate, astfel încât instanța română nu este competentă.

Norma de competență este o normă de procedură și în ceea ce privește dreptul internațional privat, capitolul XII din Legea nr. 105/1992 reglementează competența jurisdicțională. În speță, art. 15 din Legea nr. 136/1995, art. 10 pct. 4 C. proc. civ., art. 11 alin. (2) C. proc. civ. nu sunt aplicabile deoarece reclamanta nu invocă un raport contractual de asigurare, ci tocmai inexistența unor raporturi juridice dintre părți, fiind incidente normele speciale care reglementează raportul juridic de drept internațional. Regulamentul art. 44/2001 – act normativ direct aplicabil – trimite la legislația statului membru, iar în cauza de față, incidentă este Legea nr. 105/1992. Contractul de reasigurare încheiat la distanță între părți este supus jurisdicției engleze întrucât a fost încheiat în forma MAR 91, formă ce intră în mod exclusiv, sub jurisdicția instanțelor judecătorești engleze.

În contractul de reasigurare, părțile nu au convenit expres să renunțe la jurisdicția instanțelor engleze în favoarea instanțelor române. Față de aceste considerente, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurentei, motiv pentru care potrivit dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC G.R.A.R. SA București împotriva deciziei comerciale nr. 362 din 14 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi 26 ianuarie 2012.