ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1458/2011

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1458/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de

față:

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a VI-a comercială, la data de 27 decembrie 2007 reclamanta

SC Asigurare Reasigurare A. SA a chemat în judecată pe pârâta A.S.I.C. cu

sediul în Emiratele Arabe Unite, pentru ca în temeiul dispozițiilor art. 111 C.

proc. civ. să se constate prin hotărârea ce se va pronunța că a intervenit

rezilierea contractului de reasigurare din data de 11 aprilie 2007 încheiat

între A. în calitate de reasigurător și A.S.I.C. Dubai, în calitate de

asigurat, din culpa exclusivă a asiguratului constând în neplata primelor de

asigurare pentru navele reasigurate de către reclamantă.

Prin sentința comercială

nr. 5174 din 31 martie 2009 Tribunalul București, secția a VI a comercială, a admis

excepția invocată de pârâta A.S.I.C., de necompetență generală a instanțelor române

și a respins cererea formulată de reclamantă ca inadmisibilă.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de fond a reținut că între părți s-a încheiat un contract de reasigurare

prin intermediul mandatarului, brokerul Z.S.A.L., contract care este accesoriu poliței

de asigurare principală încheiate de A.S.I.C. și, dat fiind faptul că contractul

de reasigurare a fost încheiat în forma MAR 91, ca și polițele de asigurare, cuprinzând

aceleași clauze standard de tipul „Institute Time Clauses” ale Institutului Asigurătorilor

Maritimi din Londra, litigiul este supus legii și jurisdicției engleze, legea engleză

fiind, în speță, lex volutatis (aleasă de părți), conform prevederilor art. 74 Legea

nr. 105/1992.

A mai arătat instanța

de fond, că potrivit dispozițiilor art. 154 Legea nr. 105/1992, competența jurisdicțională

aparține instanțelor din Anglia.

Împotriva acestei hotărâri

a declarat apel reclamanta SC Asigurare Reasigurare A. SA, criticând-o pentru nelegalitate

și netemeinicie, apelul fiind înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția

a V a comercială, din 17 iunie 2009.

În motivarea apelului

reclamanta a susținut că instanța de fond a făcut o gravă confuzie cu privire la

obiectul litigiului, calificând în mod eronat contractul de reasigurare ca fiind

contract de adeziune când, în realitate, polița de reasigurare este un contract

de sine stătător, nu doar un accept referitor la cota de reasigurare, având clauze

proprii și un conținut distinct de cel al contractului de asigurare inițial.

O altă critică formulată

de apelantă se referă la faptul că în mod greșit instanța de fond a apreciat că

părțile au ales competența instanțelor engleze, din niciun înscris aflat la dosar

nereieșind aceasta, simpla referire la MAR 91 în polița de asigurare inițială neimplicând

automat incidența legii engleze în polița de reasigurare, în speță aplicându-se

normele de drept comun ceea ce ar conduce la stabilirea competenței instanței de

la sediul asigurătorului A., respectiv instanțele din România.

Se mai invocă și faptul

că instanța de fond a reținut ca izvoare de drept doctrina și jurisprudența, ceea

ce contravine legislației române.

Curtea de Apel București,

secția a v-a comercială, prin decizia nr. 120 din 22 februarie 2010 a respins ca

nefondat apelul reclamantei, reținând în esență, următoarele:

• Între apelanta - reclamantă

în calitate de reasigurator și intimata pârâtă (prin intermediul mandatarului brokerul

Z.S.A.L. Beirut) în calitate de reasigurat, s-a încheiat la data de 26 martie 2007,

în urma corespondenței purtată pe e-mail (la distanță), un contract de reasigurare

facultativă pentru două vapoare: ”Al Aqeela 1” și „Infinity” pentru sumele de 1.800.000

dolar SUA și, respectiv, 2.000.000 dolar SUA.

• Cât privește condițiile

de reasigurare, în „Polița de plasament a asigurării maritime”, se menționează expres:

„Fiind o reasigurare efectuată de A.S.I.C. Dubai, se înțelege și se cuvine prin

prezentul ca asigurătorii care subscriu la aceasta vor respecta condițiile, clauzele,

toți termenii, amendamentele și acordurile A.S.I.C. și vor respecta în toate privințele

toate soluționările și plățile, precum și deciziile acesteia”.

De asemenea, în „Polița

de asigurare a corpului navelor și mașinilor”, prin clauza „Condiții de reasigurare”

se stipulează expres: „acesta este contractul de reasigurare al A.S.I.C. Dubai,

prin prezentul (contract n.s.) se înțelege și se convine ca Asigurătorii Maritimi,

ce convin la cele de mai jos, vor urma condițiile, clauzele, toate termenele, amendamentele

și acordurile societății A.S.I.C. Dubai, și vor respecta absolut toate achitările

și plățile în conformitate cu condițiile și termenele stabilite de această societate,

urmându-i cu strictețe deciziile”, de unde rezultă faptul că reasigurătorul este

ținut să respecte întocmai condițiile, termenii, clauzele și amendamentele poliței

de asigurare inițiale încheiate de asigurătorul A.S.I.C..

• Din e-mailul transmis

de reasigurător la data de 22 martie 2007 brokerului Z.S.A.L. rezultă că poliția

de reasigurare este transmisă după ce a fost întocmită nu de către reasigurător,

fapt ce probează caracterul de adeziune al contractului de reasigurare în raport

cu polița de asigurare inițială, întrucât, în lipsa unor clauze exprese derogatorii

de la cele inserate în contractul de asigurare inițial, atrage în mod automat aplicarea

clauzelor din contractul de asigurare și în contractul de reasigurare.

• În practica instanțelor

aceste contracte de reasigurare sunt cunoscute și sub denumirea de contracte de

reasigurare „back to back” deoarece, odată acceptată, asigurarea originală se integrează

contractului de reasigurare facultativă, iar asiguratorii nu pot invoca practici

sau reguli în plus, dacă nu au înțeles să le includă în contract prin prevederi

exprese derogatorii.

• În ce privește formularul

MAR 91, acesta stipulează expres că asigurarea respectivă este supusă jurisdicției

engleze, cu excepția situației în care se stipulează contrariul.

• Părțile au ales legea

engleză ca lege aplicabilă asigurării (conținutului clauzelor asigurării), iar formularul

MAR 91 deduce asigurarea jurisdicției engleze în măsura în care părțile nu au stipulat

contrariul, astfel că în cauză se aplică regula competenței exclusive a instanțelor

engleze, regulă impusă de tipul de asigurare pentru care au optat părțile;

• În cauză nu pot fi incidente

dispozițiile art. 103 lit. d) Legea nr. 105/1992, deoarece părțile au convenit atât

expres cât și tacit cu privire la legea și jurisdicția aplicabilă prin încheierea

poliței de reasigurare în forma MAR 91, (alegerea legii engleze clauzele I.T.C.

care includ cuvintele: „Asigurarea aceasta este supusă legii și practicii engleze”)

și prin neinserarea unor dispoziții contrare în polița de reasigurare, derogatorii

de la clauzele convenite inițial.

• Cât privește validitatea

încheierii poliței de reasigurare, dată fiind absența ștampilei Departamentului

de poliție, această situație vizează raportul juridic dintre părți și nu poate fi

analizat, prin prisma legislației incidente și a probatoriilor, decât de către o

instanță competentă a soluționa litigiul, neputând fi rupt de contextul cauzei.

Împotriva acestei decizii

a declarat recurs reclamanta SC Asigurare Reasigurare A. SA București solicitând

admiterea recursului, schimbarea în tot a deciziei comerciale recurate în sensul

admiterii apelului și respingerii excepției de necompetență generală a instanțelor

române și trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul București pentru continuarea

judecații pe fond a pricinii, cu cheltuieli de judecata pe cale separată. Criticile

aduse deciziei atacate vizează următoarele aspecte:

I. Hotărârea instanței

de apel este data cu încălcarea și aplicarea greșită a legii și este lipsită de

temei legal - art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În susținerea acestei

critici recurenta - reclamantă invocă faptul că în speță nu exista absolut nicio

convenție expresa a părților de alegere a competenței, arătând că nu se poate vorbi

nici de o alegere implicită de competență, măsura nefiind susținuta de o teză pertinentă,

nu se poate prezuma și nu își poate găsi aplicabilitatea art. 154 Legea nr. 105/1992,

care face trimitere la voința fermă și neechivocă a părților de a alege competența

instanței străine. În lipsa incidenței art. 154 Legea nr. 105/1992, recurenta apreciază

că devin aplicabile prevederile art. 148 din aceeași lege, iar potrivit art. 149

pct. 4 Legea nr. 105/1992, instanțele din România sunt competente să judece dacă

locul unde a luat naștere sau trebuie executate, fie chiar și în parte, o obligație

izvorâtă dintr-un contract, textul urmând a se corobora cu dispozițiile art. 15

alin. (2) Legea nr. 136/1995, potrivit căruia locul plății este în România.

O altă critică subsumată

aceluiași temei legal vizează faptul că instanța de apel face confuzie între contractul

accesoriu și cel de adeziune, întrucât reține că, deoarece contractul inițial de

asigurare este încheiat într-o formă care ar atrage aplicarea legii britanice, dar

și competența engleză, recurenta - reclamantă A. nu ar mai putea susține competența

instanțelor române cu privire la contractul de reasigurare. Cum polița invocată

nu poartă vreun sigiliu special care să îi confere măcar minimele elemente cerute

de însuși conținutul acelui document, înseamnă ca ea nu produce efecte juridice

și nu îi poate fi opusă unei părți ca nu a semnat acel act. Chiar dacă, reductio

ad absurdum, s-ar considera că înscrisul emanat la aceasta societate de asigurare

engleză reprezintă forma „standard” a formularului „MAR 91”, drept pentru care competența

engleză stipulata în el s-ar aplica speței de față, atunci ar trebui ca instanța

de judecată să rețină că se aplica speței de fată toate prevederile formularului,

numai dacă este însoțit de niște ștampile ale asigurătorului emitent, ceea ce nu

este cazul.

O altă critică adusă de

recurentă se referă la faptul că instanța de apel a încălcat următoarele dispoziții

legale direct aplicabile în România, ca efect al aderării României la Uniunea Europeană:

• Pe aspectul competenței:

Din Regulamentul (CE) nr. 44/2001, articolele la care s-a referit reclamanta în

actele de procedura depuse la fond și în apel.

a) Art. 4 alin. (1), raportat

la dispozițiile legii romane, care arata ca instanța locului plații este una dintre

instanțele deopotrivă de competente să soluționeze litigiile cu element de extraneitate

(locul plații este în România, conform art. 15 alin. (2) Legea nr. 136/1995).

b) Art. 7, care arata

că este deopotrivă de competența să judece acea instanță care ar fi putut judeca

angajarea răspunderii;

c) Art. 23 alin. (1) care

arata că instanțele statelor membre nu pot fi alese decât dacă cel puțin una din

părți are sediul într-un stat membru;

• Pe aspectul legii aplicabile:

Din Regulamentul (CE) nr. 593/2008, respectiv:

a) Art. 7 alin. (1) teza

a II-a, care exclude reasigurările de la aplicabilitatea acestui Regulament.

b) Art. 7 alin. (2) parag.

al II-lea teza I.

II. Decizia recurată cuprinde

motive contradictorii și străine de natura pricinii - art. 304 pct. 7 C. proc. civ..

Decizia recurată cuprinde

motive contradictorii și străine de natura pricinii - art. 304 pct. 7 C. proc. civ..

Argumentația subsumată

acestui temei de drept vizează faptul că în condițiile în care instanța din România,

se declară necompetentă, în baza unei interpretări a poliței de reasigurare și a

unei pretinse voințe indirecte, implicite a părților, de a alege jurisidicția engleză,

s-ar putea ajunge în situația în care, în condițiile în care instanțele din Anglia

ar refuza soluționarea litigiului, practic, s-ar ajunge la un conflict negativ de

competenta jurisdicțională, ceea ce în fond, ar echivala, din punct de vedere al

instanței romane cu o denegare de dreptate, în sensul art. 3 C. civ., din raportul

referitor la legea engleză redactat de Sir A.C. și depus în cauză rezultând că ar

fi șanse foarte mici ca instanțele engleze să își rețină competența de soluționare

a litigiului.

Înalta Curte examinând

decizia atacată prin prisma criticilor formulate, constată, cu opinie majoritară,

că recursul este nefondat, pentru motivele ce se vor arăta.

În mod corect ambele instanțe

au statuat asupra formei contractului de reasigurare dintre părți, acesta fiind

încheiat sub forma poliței transmise de reasigurat, prin intermediar, care face

trimitere la formularul MAR 91, fără nicio mențiune suplimentară referitoare la

eventualele clauze ale acesteia. În polița de reasigurare, referirea la formularul

MAR 91 - respectiv la conținutul acestuia - este făcută global, fără ca părțile

să precizeze care sunt clauzele pe care înțeleg să nu le aplice, sau să le modifice.

Atât condițiile generale

de asigurare practicate de L. cât și clauzele Institutului Asigurătorilor Maritimi

rezultă fac trimitere la polița tip Mar 91, care prevede, cu privire la stabilirea

instanțelor competente în soluționarea litigiilor și a legii aplicabile, că asigurarea

este supusă legii și jurisdicției engleze cu excepția situației în care în mod expres

în contractul de asigurare s-ar stabili altfel.

Contractul de reasigurare

din litigiu are, așadar, în vedere o poliță de asigurare de timp, care trimite la

formularul tip de poliță de asigurare Mar 91 și la clauzele tip elaborate de Institutul

Asigurătorilor Maritimi, cum rezultă din înscrisurile depuse la dosarul cauzei astfel

că părțile au înțeles, implicit, să aibă în vedere conținutul poliței tip Mar 91

la care fac referire clauzele Institutului Asigurătorilor Maritimi, poliță în care

se prevede competența instanțelor engleze și aplicarea legii engleze, dacă nu s-a

prevăzut altfel în mod expres de către părți, or recurenta nu a probat că ar fi

convenit cu intimata pârâtă o derogare de la prevederile cuprinse în polița tip

Mar 91 în acest sens.

Soluția se impune și față

de dispozițiile art. 154 Legea nr. 105/1992, care prevăd posibilitatea părților

la un litigiu internațional - ca cel de față - de a supune, prin convenție, litigiile

ce se vor naște din contractul pe care l-au încheiat competenței unei anumite instanțe,

sub condiția ca, în speță, litigiul să nu intre în competența exclusivă a unei instanțe

române, ceea ce nu se prevede cu privire la pricina de față și raportat la dispozițiile

art. 11 alin. (3) C. proc. civ..

Cât privește stabilirea

legii aplicabile, atât în conformitate cu art. 74 Legea nr. 105/1992, cât și cu

art. 3 alin. (1) din Convenția de la Roma din 1980 privind legea aplicabilă dispozițiilor

contractuale, în vigoare la momentul încheierii contractului de reasigurare din

litigiu, aceasta poate fi convenită de părțile la contract expres, sau prin trimitere

la un formular tip incident în raport de natura contractului dintre părți, și în

care legea aplicabilă, ca și instanța competentă, sunt determinate, cum este cazul,

în speță, al formularului tip MAR 91 menționat în polița de reasigurare.

Se reține, așadar că,

aplicând legea română, respectiv dispozițiile art. 157 Legea nr. 105/1992 și nu

practica engleză, respectiv uzanțele comerciale - cum nefondat susține recurenta,

instanța de apel - ca și cea de fond - și-a verificat competența de soluționare

a cauzei, care este un litigiu născut dintr-un contract cu element de extraneitate,

respectiv un litigiu privind raporturi de drept internațional privat, pronunțând

o hotărâre legală și temeinică, aplicând corect dispozițiile de lege incidente,

respectiv cele ale art. 157 Legea nr. 105/1992, evocate și clauzele poliței tip

Mar 91. Soluția este corectă atât în lumina Regulamentului CE nr. 44/2001 și a Regulamentului

CE nr. 593/2008 (Regulamentul „Roma I”), cât și în lumina art. 154 Legea nr. 105/1992,

care prevede posibilitatea părților la un litigiu cu element de extraneitate - ca

cel de față - de a supune prin convenție litigiile ce se vor naște din contractul

pe care l-au încheiat competenței unei anumite instanțe, sub condiția ca acele litigii

să nu intre în competența exclusivă a unei instanțe române, ceea ce nu se poate

reține cu privire la pricina de față și raportat la dispozițiile art. 11 alin.

(3) C. proc. civ..

Așa fiind, invocarea de

către recurenta-reclamantă a incidenței art. 148, 149 Legea nr. 105/1992 sub aspectul

legii materiale aplicabile, apare ca lipsită de fundament, dat fiind domeniul de

reglementare, aspect reținut în mod legal de către instanța de control judiciar,

neputându-se reproșa, sub acest aspect, deciziei atacate existența unor motive contradictorii

ori străine de natura pricinii.

Susținerea recurentei

referitoare la necesitatea ca formularul MAR 91 - pentru a fi valid - să fi fost

ștampilat de emitent este eronată câtă vreme polița de reasigurare în speță nu se

rezumă la acest formular, ci cuprinde și alte clauze, precum cele referitoare la

condițiile de reasigurare, iar trimiterea la formularul MAR 91 are valoarea a ceea

ce teoria dreptului internațional privat numește receptare contractuală, o ștampilă

din partea emitentului fiind necesară numai dacă polița MAR 91, ca titlu de valoare

negociabil, ar fi fost o poliță concretă, completată de asigurătorul emitent. Receptarea

contractuală face ca, prin voința lor comună, părțile la un contract să trimită,

pentru a diminua efortul de redactare a instrumentului contractual, la un contract

tip, la un formular deja elaborat, la condiții generale existente în materie, ale

căror clauze înțeleg să le preia în contractul lor așa cum sunt, sau modificându-le

pe cele neconvenabile lor, ori eliminându-le, modificări pe care, în cauza de față,

părțile nu le-au adus conținutului formularului MAR 91 pe care l-au preluat în contractul

de reasigurare.

Contractul de reasigurare,

așa cum a fost calificat și de instanța de fond, respectiv de apel, prezintă caracterul

juridic al unui contract de adeziune, calificarea dată de instanță raportându-se

la inexistența în contractul de reasigurare a unor clauze exprese, sau cu caracter

derogatoriu de la cele inserate în contractul de asigurare, motiv pentru care și

această critică urmează a fi îndepărtată.

Cu privire la critica

de nelegalitate vizând încălcarea de către instanță a art. 4, 7, 23 Regulamentul

CE nr. 44 /2001 și art. 7 alin. (1) și (2) Regulamentul CE nr. 593/2008, se reține

că și aceasta este nefondată întrucât, pe de-o parte, față de obiectul acțiunii,

în discuție nu este valabilitatea contractului de asigurare inițial la care referă

textele de lege invocate iar pe de altă parte, datorită caracterului derogator,

de excepție al textului art. 23 Regulament.

Pentru argumentele mai

sus prezentate urmează a se respinge și critica subsumată art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., aceasta neavând susținere în raport de datele speței.

De reținut este și faptul

că opiniile specialiștilor englezi și cazul E. la care s-a făcut trimitere nu sunt

de natură a schimba raționamentul juridic al instanței dat fiind și faptul că ele

vizează probleme de drept distincte în raport de datele speței.

Așa fiind, în considerarea

celor ce preced, întrucât decizia recurată nu este susceptibilă de a fi cenzurată

din perspectiva criticilor formulate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge

recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu opinie majoritară în

sensul: Respinge recursul declarat de recurenta - reclamantă SC Asigurare Reasigurare

A. SA București împotriva deciziei nr. 120 din 22 februarie 2010 pronunțată de Curtea

de Apel București, secția a V-a comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 5 aprilie 2011.