ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1914/2011

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1914/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de

față,

Din examinarea

lucrărilor dosarului constată următoarele:

La data de 20 decembrie

2007, reclamanta SC A.R.A. SA a chemat-o în judecată pe pârâta A.S.I. CO

solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, în conformitate cu

prevederile art. 111 C.proc.civ., să se constate, în principal,

inexistența unui contract de reasigurare încheiat între reclamantă în

calitate de asigurător și pârâtă în calitate de reasigurat, prin

intermediul brokerului Z.S. (OFFSHORE) - Beirut, Lebanon sau în subsidiar, în

măsura în care instanța apreciază simpla corespondență

purtată între părți ca fiind un contract de reasigurare, să

se constate nulitatea absolută a acestuia, cu cheltuieli de judecată.

Prin Sentința

comercială nr. 4015 din 11 martie 2009, Tribunalul București,

secția a Vl-a comercială, a admis excepția necompetenței

generale a instanțelor românești, în cauză.

Pentru a

pronunța această sentință, tribunalul a reținut

că în raport cu înscrisurile depuse rezultă că între

părți s-a încheiat, la distanță, un acord de

voință ce poate fi asimilat unui contract de reasigurare. În oferta

înaintată de pârâtă prin brokerul Z.S. Beirut s-a menționat cota

de participare la reasigurare, conform poliței atașate, în care se

precizează expres că „fiind vorba de o reasigurare efectuată de

A.S.I. CO Dubai, se înțelege și se convine ca asigurătorii care

subscriu la aceasta vor respecta condițiile, clauzele, toți termenii,

amendamentele și acordurile acesteia. Reclamanta a răspuns ofertei în

sensul că este de acord cu acesta. Contractul de reasigurare a fost

încheiat tot în forma MAR 91, fiind supus, deci, legii și jurisdicției

engleze. Este neelocventă aprecierea reclamantei în sensul

valabilității contractului de reasigurare față de art. 82

din Legea nr. 85/1992 și la aplicabilitatea numai în parte asupra

contractului a legii engleze, conform art. 75 din Legea nr. 105/1992,

contractul fiind realizat ca un tot unitar. Din moment ce polița de

reasigurare a fost încheiată în forma MAR 91, aceasta este supusă

exclusiv jurisdicției instanțelor engleze, se vor reține în

același sens, și normele juridice comunitare, respectiv art. 4 alin.

(1) din Regulamentul (CE) nr. 44/2001, în corelație cu art. 23 alin. (1)

din acest act normativ.

Prin Decizia

comercială nr. 419 din 5 noiembrie 2009, Curtea de Apel București,

secția a Vl-a comercială, a admis apelul declarat de reclamantă

împotriva sentinței mai sus menționate, pe care a desființat-o

și a trimis cauza spre rejudecare în primă instanță la

Tribunalul București.

Pentru a hotărî

astfel, analizând existența convenției de alegere a instanței

competente, instanța de apel a apreciat că, în cauză, nu se

poate reține faptul că a existat o voință neechivocă

de a alege jurisdicția engleză, având în vedere următoarele

elemente:

1.Corespondența

comercială a părților în faza de încheiere a contractului nu

conține niciun element de natură să releve voința

părților în sensul alegerii competenței instanței engleze.

2.Referitor la

încheierea contractului de reasigurare în forma MAR 91, instanța de apel

reține următoarele:

-polița de

reasigurare nu este încheiată în forma MAR 91, neîndeplinind

condițiile formale de validitate (sigiliul aplicat de Departamentul de

Polițe al Institutului Asigurătorilor Maritimi din Londra;

-există

diferențe între polița de reasigurare și formularul MAR 91, în

sensul că polița de reasigurare cuprinde clauze diferite

față de formular, iar unele clauze din formular nu se regăsesc

în poliță. Deci, nu se poate considera că părțile au

aderat în mod neîndoielnic la formularul MAR 91, inclusiv în ceea ce

privește jurisdicția engleză;

-faptul că în

contractul inițial de asigurare se face referire la formularul MAR 91 nu

prezintă relevanță, deoarece contractul de reasigurare este

distinct de contractul de asigurare inițial, iar polița de

reasigurare nu face nicio referire expresă la pretinsa clauză de

atribuire a competenței din polița inițială de asigurare.

Referitor la

determinarea competentei instanței române pe baza criteriilor obiective

prevăzute de Legea nr. 105/1992, a reținut că:

În lipsa

incidenței art. 154 din Legea nr. 105/1992, devin aplicabile prevederile art.

148 din această lege privind competența facultativă a

instanțelor din România, fiind evident faptul că litigiul în

cauză nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele prevăzute de art.

150 și art. 151 (privind competența exclusivă).

Potrivit art. 149 pct.

4 din Legea nr. 105/1992, instanțele judecătorești române sunt

competente dacă locul unde a luat naștere sau trebuie executată,

fie chiar în parte, o obligație izvorâtă dintr-un contract, se

află în România.

Textul se

coroborează cu prevederile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 136/1995

potrivit căruia locul plății este cel de la sediul

asigurătorului, ceea ce înseamnă că locul plății fiind

în România, competența jurisdicțională aparține

instanțelor din România.

Prin urmare, în mod

greșit prima instanță a admis excepția necompetenței

instanțelor române și, în temeiul art. 157 din Legea nr. 105/1992, a

respins ca inadmisibilă acțiunea formulată de reclamanta SC A.R

A.SA în contradictoriu cu pârâta A.S.I. CO.

În

consecință, având în vedere considerentele reținute și

constatând că prin sentința atacată, prima instanță,

în mod greșit a considerat incidența necompetenței generale a

instanțelor române, instanța de apel în baza art. 297 alin. (1) C.

proc. civ., a admis apelul, a desființat sentința atacată

și a trimis cauza spre rejudecare în primă instanță la

Tribunalul București, secția a Vl-a comercială.

Împotriva deciziei Curții

de apel a declarat recurs pârâta A.S.I. CO, întemeindu-se pe dispozițiile art.

304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. și solicitând admiterea recursului

formulat, modificarea în tot a hotărârii recurate, respingerea apelului

formulat de către apelanta-reclamantă SC A.R.A. SA și, pe cale

de consecință, respingerea cererii de chemare în judecată

formulată de aceasta ca inadmisibilă, întrucât nu este de competența

instanțelor judecătorești din România.

Invocând

dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta susține că

în mod greșit curtea de apel a statuat că, neîndoielnic, nu a existat

o convenție expresă a părților de alegere a

jurisdicției engleze, iar referitor la încheierea contractului de

reasigurare în forma MAR 91, polița de asigurare nu este încheiată în

forma MAR 91, neîndeplinind condițiile formale de valabilitate (sigiliul

aplicat de către Departamentul de Poliție al Institutului

Asigurătorilor Maritimi din Londra).

Cum părțile

semnatare ale contractului de asigurare nu au înțeles să aleagă

o altă jurisdicție decât cea engleză, rămâne valabilă

norma de alegere a competenței cuprinsă în prima pagină a

asigurării și anume competența exclusivă a instanțelor

engleze.

Curtea de Apel a

reținut de asemenea în mod greșit faptul că această

clauză de jurisdicție ar fi trebuit negociată la încheierea

contractului de reasigurare pe considerentul că, contractul de reasigurare

este distinct față de contractul de asigurare inițial, iar

Polița de reasigurare nu face nicio referire expresă la pretinsa

clauză de atribuire a competenței din Polița inițială

de asigurare.

Mai arată

că este esențial că Reasiguratul prin Broker și

Reasigurătorul nu negociază și nu au negociat niciodată

niciun alt element al poliței, cu excepția cotei cedate.

Reasigurătorul nu poate modifica condițiile asigurării originale

pe care o subscrie, condiții care reglementează și raporturile

dintre Reasigurat și Reasigurător cu caracter obligatoriu.

Astfel, ca o

consecință evidentă și necesară este și faptul

că părțile nu au modificat dispozițiile privitoare la

jurisdicția căreia trebuie să-i fie supuse litigiile legate de

contractul de reasigurare de vreme ce nu le-au negociat în mod expres, au

agreat tacit asupra ei – aplicabilă rămânând norma de alegere a

competenței cuprinsă în polița MAR 91.

Drept urmare a celor

arătate, recurenta apreciază că instanța de apel în mod

eronat a reținut că contractul de reasigurare este el însuși un

contract de asigurare în sine, iar clauzele lui se analizează distinct de

cele ale contractului inițial de asigurare.

În baza

dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta susține

că instanța de apel a reținut în mod greșit faptul că,

în speță, competența de a soluționa litigiul revine

instanțelor române, în temeiul art. 149 pct. 4 din Legea nr. 105/1992,

întrucât acest text legal are în vedere ipoteza unui litigiu izvorât din

executarea unor obligații contractuale, or, apelanta, prin chiar cererea

introductivă de instanță a solicitat constatarea

inexistenței unor raporturi juridice între părți.

Recursul este fondat

potrivit considerentelor ce vor fi arătate în continuare:

Critica recurentei

întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., conform

căreia în mod greșit instanța de apel a statuat că nu a

existat o convenție expresă a părților de alegere a

jurisdicției engleze, iar în ce privește încheierea contractului de

reasigurare în forma MAR 91, polița nu este încheiată în forma MAR 91

și, drept urmare, nu ar îndeplini condițiile de valabilitate, este

întemeiată.

Se constată

astfel că, în speță, contractul de reasigurare este un accesoriu

al poliței de asigurare principale, conform acordului reclamantei de

acceptare a clauzelor și termenilor stabiliți de pârâtă în

polița principală, așa încât, ca o consecință

firească și acest contract de reasigurare a fost încheiat tot în

forma MAR 91, fiind supus de asemenea legii și jurisdicției engleze

și urmând a fi analizat conform acestei legislații.

Prevederile

asigurării originale sunt preluate de către contractul de reasigurare

facultativă și, în mod automat, clauzele contractului de asigurare se

aplică și în contractul de reasigurare.

Părțile nu

au modificat dispozițiile privitoare la jurisdicția căreia

trebuie să îi fie supuse în mod expres, aplicabilă rămânând norma

de alegere a competenței cuprinsă în polița MAR 91.

Reasigurarea nici nu

putea fi încheiată într-o altă formă decât MAR 91, atât timp cât

condițiile asigurării au fost stabilite prin “Institute Time Clauses”,

precum și alte clauze, “Institute Clauses”, care prevăd în mod expres

în cuprinsul lor că se pot utiliza numai cu formularul actual de asigurare

MAR, în speța de față formularul MAR 91. Atât formularul MAR 91

cât și “Institute Clauses”, prevăd în mod expres în cuprinsul lor

faptul că sunt supuse legii și jurisdicției britanice, atât timp

cât părțile nu prevăd altfel.

Făcând trimitere

directă către această formă de reasigurare,

părțile au avut în vedere toate aspectele legate de aceasta, inclusiv

acelea privind jurisdicția și legea aplicabilă contractului

astfel încheiat.

Se mai constată

că în mod greșit s-a dat relevanță juridică

susținerilor intimatei reclamante în sensul că polița nu este

validă întrucât nu este semnată și ștampilată de

către autoritățile engleze.

Obligația ca

polița să fie ștampilată de către Departamentul

Polițe Asigurări al Institutului Asigurătorilor Maritimi din

Londra, operează doar în ipoteza în care această asigurare este

emisă de Institut. În speță, reasigurarea a fost emisă de

A.S.I. CO, care a făcut trimitere la prevederile cuprinse în formularul

MAR 91.

Astfel fiind,

dispoziția privind aplicarea ștampilei Institutului este

inaplicabilă, polița urmând a fi semnată și

ștampilată de către A.S.I. CO, în calitate de emitent al

reasigurării.

Drept urmare,

valabilitatea încheierii contractului în forma MAR 91 va fi apreciată de

către instanțele britanice, potrivit dispozițiilor privitoare la

jurisdicție cuprinse în formular, și nu de către instanțele

române.

Critica recurentei

întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este de

asemenea întemeiată, întrucât, într-adevăr, competența în

cauză nu se stabilește în raport de art. 149 pct. 4 din Legea nr. 105/1992,

ci în raport de art. 154 al acestei legi, în conformitate cu care, dacă

părțile au supus, prin convenție litigiile ce se vor naște

din actul pe care l-au încheiat unei anumite instanțe, tot aceasta va fi

investită general cu competență jurisdicțională,

așa încât faptul că polița de asigurare MAR 91 este supusă

jurisdicției exclusive a instanțelor engleze atrage competența

de apreciere asupra contractului pentru aceeași jurisdicție, - astfel

cum corect a decis prima instanță care s-a pronunțat în

această cauză.

În consecință,

recursul pârâtei SC A.S.I CO fiind fondat, va fi admis și se va modifica

decizia recurată, în sensul respingerii apelului formulat de

reclamantă și menținerii ca legală a sentinței

pronunțate de tribunal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Admite recursul

declarat de pârâta A.S.I. CO împotriva Deciziei comerciale nr. 419 din 5

noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VI-a

comercială, modifică decizia recurată, în sensul că

respinge apelul formulat de reclamantă împotriva Sentinței comerciale

nr. 4015 din 11 martie 2009 a Tribunalului București, secția a Vl-a

comercială, pe care o menține.

Irevocabilă.

Pronunțată,

în ședința publică, astăzi 18 mai 2011.