ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1914/2011

Asupra recursului de față, Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele: La data de 20 decembrie 2007, reclamanta SC A.R.A. SA a chemat-o în judecată pe pârâta A.S.I. CO solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, în conformitate cu prevederile art. 111 C.proc.civ., să se constate, în principal, inexistența unui contract de reasigurare încheiat între reclamantă în calitate de asigurător și pârâtă în calitate de reasigurat, prin intermediul brokerului Z.S. (OFFSHORE) - Beirut, Lebanon sau în subsidiar, în măsura în care instanța apreciază simpla corespondență purtată între părți ca fiind un contract de reasigurare, să se constate nulitatea absolută a acestuia, cu cheltuieli de judecată.

Prin Sentința comercială nr. 4015 din 11 martie 2009, Tribunalul București, secția a Vl-a comercială, a admis excepția necompetenței generale a instanțelor românești, în cauză. Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că în raport cu înscrisurile depuse rezultă că între părți s-a încheiat, la distanță, un acord de voință ce poate fi asimilat unui contract de reasigurare. În oferta înaintată de pârâtă prin brokerul Z.S. Beirut s-a menționat cota de participare la reasigurare, conform poliței atașate, în care se precizează expres că „fiind vorba de o reasigurare efectuată de A.S.I. CO Dubai, se înțelege și se convine ca asigurătorii care subscriu la aceasta vor respecta condițiile, clauzele, toți termenii, amendamentele și acordurile acesteia.

Reclamanta a răspuns ofertei în sensul că este de acord cu acesta. Contractul de reasigurare a fost încheiat tot în forma MAR 91, fiind supus, deci, legii și jurisdicției engleze. Este neelocventă aprecierea reclamantei în sensul valabilității contractului de reasigurare față de art. 82 din Legea nr. 85/1992 și la aplicabilitatea numai în parte asupra contractului a legii engleze, conform art. 75 din Legea nr. 105/1992, contractul fiind realizat ca un tot unitar. Din moment ce polița de reasigurare a fost încheiată în forma MAR 91, aceasta este supusă exclusiv jurisdicției instanțelor engleze, se vor reține în același sens, și normele juridice comunitare, respectiv art. 4 alin. (1) din Regulamentul (CE) nr. 44/2001, în corelație cu art. 23 alin. (1) din acest act normativ.

Prin Decizia comercială nr. 419 din 5 noiembrie 2009, Curtea de Apel București, secția a Vl-a comercială, a admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței mai sus menționate, pe care a desființat-o și a trimis cauza spre rejudecare în primă instanță la Tribunalul București. Pentru a hotărî astfel, analizând existența convenției de alegere a instanței competente, instanța de apel a apreciat că, în cauză, nu se poate reține faptul că a existat o voință neechivocă de a alege jurisdicția engleză, având în vedere următoarele elemente: 1.Corespondența comercială a părților în faza de încheiere a contractului nu conține niciun element de natură să releve voința părților în sensul alegerii competenței instanței engleze.

2.Referitor la încheierea contractului de reasigurare în forma MAR 91, instanța de apel reține următoarele: -polița de reasigurare nu este încheiată în forma MAR 91, neîndeplinind condițiile formale de validitate (sigiliul aplicat de Departamentul de Polițe al Institutului Asigurătorilor Maritimi din Londra; -există diferențe între polița de reasigurare și formularul MAR 91, în sensul că polița de reasigurare cuprinde clauze diferite față de formular, iar unele clauze din formular nu se regăsesc în poliță.

Deci, nu se poate considera că părțile au aderat în mod neîndoielnic la formularul MAR 91, inclusiv în ceea ce privește jurisdicția engleză; -faptul că în contractul inițial de asigurare se face referire la formularul MAR 91 nu prezintă relevanță, deoarece contractul de reasigurare este distinct de contractul de asigurare inițial, iar polița de reasigurare nu face nicio referire expresă la pretinsa clauză de atribuire a competenței din polița inițială de asigurare. Referitor la determinarea competentei instanței române pe baza criteriilor obiective prevăzute de Legea nr. 105/1992, a reținut că: În lipsa incidenței art. 154 din Legea nr. 105/1992, devin aplicabile prevederile art. 148 din această lege privind competența facultativă a instanțelor din România, fiind evident faptul că litigiul în cauză nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele prevăzute de art. 150 și art. 151 (privind competența exclusivă).

Potrivit art. 149 pct. 4 din Legea nr. 105/1992, instanțele judecătorești române sunt competente dacă locul unde a luat naștere sau trebuie executată, fie chiar în parte, o obligație izvorâtă dintr-un contract, se află în România. Textul se coroborează cu prevederile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 136/1995 potrivit căruia locul plății este cel de la sediul asigurătorului, ceea ce înseamnă că locul plății fiind în România, competența jurisdicțională aparține instanțelor din România. Prin urmare, în mod greșit prima instanță a admis excepția necompetenței instanțelor române și, în temeiul art. 157 din Legea nr. 105/1992, a respins ca inadmisibilă acțiunea formulată de reclamanta SC A.R A.SA în contradictoriu cu pârâta A.S.I.

CO. În consecință, având în vedere considerentele reținute și constatând că prin sentința atacată, prima instanță, în mod greșit a considerat incidența necompetenței generale a instanțelor române, instanța de apel în baza art. 297 alin. (1) C. proc. civ., a admis apelul, a desființat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare în primă instanță la Tribunalul București, secția a Vl-a comercială. Împotriva deciziei Curții de apel a declarat recurs pârâta A.S.I. CO, întemeindu-se pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. și solicitând admiterea recursului formulat, modificarea în tot a hotărârii recurate, respingerea apelului formulat de către apelanta-reclamantă SC A.R.A. SA și, pe cale de consecință, respingerea cererii de chemare în judecată formulată de aceasta ca inadmisibilă, întrucât nu este de competența instanțelor judecătorești din România.

Invocând dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta susține că în mod greșit curtea de apel a statuat că, neîndoielnic, nu a existat o convenție expresă a părților de alegere a jurisdicției engleze, iar referitor la încheierea contractului de reasigurare în forma MAR 91, polița de asigurare nu este încheiată în forma MAR 91, neîndeplinind condițiile formale de valabilitate (sigiliul aplicat de către Departamentul de Poliție al Institutului Asigurătorilor Maritimi din Londra). Cum părțile semnatare ale contractului de asigurare nu au înțeles să aleagă o altă jurisdicție decât cea engleză, rămâne valabilă norma de alegere a competenței cuprinsă în prima pagină a asigurării și anume competența exclusivă a instanțelor engleze.

Curtea de Apel a reținut de asemenea în mod greșit faptul că această clauză de jurisdicție ar fi trebuit negociată la încheierea contractului de reasigurare pe considerentul că, contractul de reasigurare este distinct față de contractul de asigurare inițial, iar Polița de reasigurare nu face nicio referire expresă la pretinsa clauză de atribuire a competenței din Polița inițială de asigurare. Mai arată că este esențial că Reasiguratul prin Broker și Reasigurătorul nu negociază și nu au negociat niciodată niciun alt element al poliței, cu excepția cotei cedate. Reasigurătorul nu poate modifica condițiile asigurării originale pe care o subscrie, condiții care reglementează și raporturile dintre Reasigurat și Reasigurător cu caracter obligatoriu.

Astfel, ca o consecință evidentă și necesară este și faptul că părțile nu au modificat dispozițiile privitoare la jurisdicția căreia trebuie să-i fie supuse litigiile legate de contractul de reasigurare de vreme ce nu le-au negociat în mod expres, au agreat tacit asupra ei – aplicabilă rămânând norma de alegere a competenței cuprinsă în polița MAR 91. Drept urmare a celor arătate, recurenta apreciază că instanța de apel în mod eronat a reținut că contractul de reasigurare este el însuși un contract de asigurare în sine, iar clauzele lui se analizează distinct de cele ale contractului inițial de asigurare. În baza dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., recurenta susține că instanța de apel a reținut în mod greșit faptul că, în speță, competența de a soluționa litigiul revine instanțelor române, în temeiul art. 149 pct. 4 din Legea nr. 105/1992, întrucât acest text legal are în vedere ipoteza unui litigiu izvorât din executarea unor obligații contractuale, or, apelanta, prin chiar cererea introductivă de instanță a solicitat constatarea inexistenței unor raporturi juridice între părți. Recursul este fondat potrivit considerentelor ce vor fi arătate în continuare: Critica recurentei întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., conform căreia în mod greșit instanța de apel a statuat că nu a existat o convenție expresă a părților de alegere a jurisdicției engleze, iar în ce privește încheierea contractului de reasigurare în forma MAR 91, polița nu este încheiată în forma MAR 91 și, drept urmare, nu ar îndeplini condițiile de valabilitate, este întemeiată.

Se constată astfel că, în speță, contractul de reasigurare este un accesoriu al poliței de asigurare principale, conform acordului reclamantei de acceptare a clauzelor și termenilor stabiliți de pârâtă în polița principală, așa încât, ca o consecință firească și acest contract de reasigurare a fost încheiat tot în forma MAR 91, fiind supus de asemenea legii și jurisdicției engleze și urmând a fi analizat conform acestei legislații. Prevederile asigurării originale sunt preluate de către contractul de reasigurare facultativă și, în mod automat, clauzele contractului de asigurare se aplică și în contractul de reasigurare.

Părțile nu au modificat dispozițiile privitoare la jurisdicția căreia trebuie să îi fie supuse în mod expres, aplicabilă rămânând norma de alegere a competenței cuprinsă în polița MAR 91. Reasigurarea nici nu putea fi încheiată într-o altă formă decât MAR 91, atât timp cât condițiile asigurării au fost stabilite prin “Institute Time Clauses”, precum și alte clauze, “Institute Clauses”, care prevăd în mod expres în cuprinsul lor că se pot utiliza numai cu formularul actual de asigurare MAR, în speța de față formularul MAR 91. Atât formularul MAR 91 cât și “Institute Clauses”, prevăd în mod expres în cuprinsul lor faptul că sunt supuse legii și jurisdicției britanice, atât timp cât părțile nu prevăd altfel.

Făcând trimitere directă către această formă de reasigurare, părțile au avut în vedere toate aspectele legate de aceasta, inclusiv acelea privind jurisdicția și legea aplicabilă contractului astfel încheiat. Se mai constată că în mod greșit s-a dat relevanță juridică susținerilor intimatei reclamante în sensul că polița nu este validă întrucât nu este semnată și ștampilată de către autoritățile engleze. Obligația ca polița să fie ștampilată de către Departamentul Polițe Asigurări al Institutului Asigurătorilor Maritimi din Londra, operează doar în ipoteza în care această asigurare este emisă de Institut. În speță, reasigurarea a fost emisă de A.S.I. CO, care a făcut trimitere la prevederile cuprinse în formularul MAR 91. Astfel fiind, dispoziția privind aplicarea ștampilei Institutului este inaplicabilă, polița urmând a fi semnată și ștampilată de către A.S.I.

CO, în calitate de emitent al reasigurării. Drept urmare, valabilitatea încheierii contractului în forma MAR 91 va fi apreciată de către instanțele britanice, potrivit dispozițiilor privitoare la jurisdicție cuprinse în formular, și nu de către instanțele române. Critica recurentei întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

este de asemenea întemeiată, întrucât, într-adevăr, competența în cauză nu se stabilește în raport de art. 149 pct. 4 din Legea nr. 105/1992, ci în raport de art. 154 al acestei legi, în conformitate cu care, dacă părțile au supus, prin convenție litigiile ce se vor naște din actul pe care l-au încheiat unei anumite instanțe, tot aceasta va fi investită general cu competență jurisdicțională, așa încât faptul că polița de asigurare MAR 91 este supusă jurisdicției exclusive a instanțelor engleze atrage competența de apreciere asupra contractului pentru aceeași jurisdicție, - astfel cum corect a decis prima instanță care s-a pronunțat în această cauză. În consecință, recursul pârâtei SC A.S.I CO fiind fondat, va fi admis și se va modifica decizia recurată, în sensul respingerii apelului formulat de reclamantă și menținerii ca legală a sentinței pronunțate de tribunal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Admite recursul declarat de pârâta A.S.I. CO împotriva Deciziei comerciale nr. 419 din 5 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, modifică decizia recurată, în sensul că respinge apelul formulat de reclamantă împotriva Sentinței comerciale nr. 4015 din 11 martie 2009 a Tribunalului București, secția a Vl-a comercială, pe care o menține. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi 18 mai 2011.