ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2308/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, la data de 20 decembrie 2007, sub nr. 46630/3/2007, reclamanta SC A.R.A. SA a chemat în judecată pârâta A.S.I. CO din Emiratele Arabe Unite, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, în conformitate cu dispozițiile art. 111 C. proc. civ., să constate în principal, inexistența unui contract de reasigurare încheiat între reclamantă, în calitate de reasigurator, și pârâtă, în calitate de reasigurat, prin intermediul brokerului Z.S. (Offshore) – Beirut, Lebanon, iar în subsidiar, în măsura în care instanța apreciază simpla corespondență comercială purtată între părți ca fiind un contract de reasigurare, constatarea nulității absolute a acestuia, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că în data de 23 iunie 2006, a fost contactată de Z.S. pentru a negocia posibilitatea încheierii unui contract de reasigurare pentru unele polițe de asigurare maritimă. Astfel, Z.S. în calitate de broker de reasigurare a făcut reclamantei o propunere pe e-mail, privind preluarea în reasigurare, în proporție de 20%, a riscului prevăzut prin contractul de asigurare încheiat între asiguratul L.D. LLC și asiguratorul A.S.I. CO Dubai, pentru barja H.P. Această propunere a fost urmată de o corespondență comercială, dar fără a se încheia un acord de voință, reprezentând doar o simplă negociere, motiv pentru care Z.S. și pretinșii reasigurați nu au plătit integral prima de reasigurare.

Ulterior, la data de 31 iulie 2007, reclamanta a fost contactată de Z.S., care a pretins despăgubiri pentru producerea unui risc asigurat la data de 24 iulie 2007. Reclamanta susține că nu a existat niciodată un contract între SC A.R.A. SA și pârâta A.S.I. CO pentru preluarea în reasigurare a unor riscuri, deoarece mandatarul Z.S. nu avea calitate de broker în reasigurări, în sensul definit de legea română – art. 2 pct. 56 și art. 33 din Legea nr. 32/2000, astfel că discuțiile purtate nu au valoare de contract. În subsidiar, se solicită constatarea nulității absolute a unui asemenea contract de reasigurare, pentru fraudarea legii, constând în încălcarea prevederilor art. 33 din Legea nr. 32/2000.

Tribunalul București, secția a VI-a comercială, prin sentința nr. 13148 din 2 decembrie 2008, a admis excepția necompetenței generale și pe cale de consecință a respins acțiunea ca nefiind de competența instanțelor române. Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut că între reclamantă și societatea Z.S. din Beirut, Liban, aceasta acționând în numele pârâtei, s-au purtat negocieri în vederea încheierii unui contract de reasigurare. Pârâta, în calitate de asigurător a încheiat polița de asigurare maritimă, având ca obiect nava H.P., polița fiind în forma MAR 91, ceea ce presupune includerea în contract a unor clauze standard de tipul „Institute Time Clauses”.

S-a mai reținut că părțile au ajuns la un acord de voință, încheind la distanță, prin corespondență electronică, un contract de reasigurare, reclamanta confirmând acordul său de participare la afacere cu o cotă de 20%, pentru ca ulterior să se poarte o corespondență doar în ce privește cota mărită solicitată de reclamantă, de 30%, cu consecința modificării poliței principale. În raport de aceste date, judecătorul a apreciat că, fiind un accesoriu al contractului de asigurare, și contractul de reasigurare cuprinde aceleași clauze „Institute Time Clauses”, fiind supus legii și jurisdicției engleze. S-a reținut, totodată, că chiar dacă reclamanta a susținut inexistența contractului, în raport de polița principală, față de care este accesorie reasigurarea, existența și validitatea de fond a contractului contestat se determină în conformitate cu legea care i s-ar fi aplicat dacă era socotit valabil.

În ce privește competența jurisdicțională, judecătorul a reținut că potrivit art. 154 din Legea nr. 105/1992, dacă părțile au supus, prin convenție, litigiile ce se vor naște din actul încheiat, competenței unei anumite instanțe, aceasta va fi investită cu competența jurisdicțională. Încheierea contractului de asigurare principal și a celui de reasigurare, accesoriu, în forma MAR 91, precum și stabilirea condițiilor asigurării prin trimiterea la „Institute Time Clauses”, semnifică alegerea prin convenție, în mod indirect, a jurisdicției engleze, nefiind dovedit de către reclamantă că s-ar fi convenit o derogare de la această regulă. Această concluzie a fost reținută atât din formularul de poliță depus la dosar, cât și din aplicarea normelor juridice comunitare, respectiv a Regulamentului (CE) nr. 44/2001 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială.

Răspunzând criticilor formulate de reclamanta SC A.R.A. SA, Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, prin decizia nr. 210 din 29 aprilie 2009 a respins apelul ca nefondat. În motivarea soluției, instanța de control judiciar a reținut că în adevăr judecătorul a inserat în considerentele sentinței criticate anumite concluzii cu privire la contractul de reasigurare, dar pentru a fi cazul unei antepronunțări ar fi fost necesar ca și în dispozitiv să fi fost menționată o soluție cu privire la acest aspect, respectiv cu privire la constatarea existenței contractului. În lipsa unei analize superficiale a corespondenței comerciale purtate de părți cu privire la încheierea contractului, instanța fondului nu avea posibilitatea de a face referiri la stabilirea jurisdicției aplicabile litigiului.

Prin constatarea necompetenței generale a instanțelor naționale nu se impunea examinarea capătului de cerere privind constatarea nulității contractului de reasigurare, înlăturând în acest fel critica de minus petita. Cu privire la critica ce vizează greșita reținere și soluționare a excepției de necompetență generală a instanțelor române instanța de apel a apreciat că nu poate fi reținută susținerea apelantei în sensul că nu s-a dovedit încheierea contractului de asigurare în forma MAR 91; la dosarul de fond există depus de intimată copia acestui contract (iar nu un formular în alb, așa cum susține apelanta) în care sunt menționate datele de identificare ale navei asigurate, suma asigurată și forma de asigurare, respectiv MAR 91. Deci, se reține că polița inițială de asigurare este supusă legislației engleze.

Nu poate fi reținută nici critica apelantei referitoare la inopozabilitatea clauzei din contractul de asigurare, ea fiind străină de contract, se apreciază că actul contestat de apelantă a fost negociat cu privire la reasigurarea unei părți din asigurarea inițială. Deci, nefiind negociate alte clauze, această înțelegere este supusă acelorași norme și clauze inserate în contractul principal. Se are în vedere, sub acest aspect, caracterul accesoriu al înțelegerii de reasigurare față de asigurarea principală. Nu poate fi reținută nici critica referitoare la nerecunoașterea clauzelor contractului principal; din probele administrate rezultă că apelanta ar fi primit în format electronic, sub formă de atașament, acest contract inițial, ea nefăcând obiecțiuni decât cu privire la procentul de reasigurare.

În ce privește probele administrate de apelantă în cadrul apelului se apreciază că opiniile exprimate de anumiți specialiști englezi în urma unor consultări juridice, solicitate de apărătorul apelantei, nu pot avea rezultatul de înlăturare a condițiilor de încheiere a contractului de asigurare. Aceste aspecte urmează a fi analizate de instanța jurisdicțională competentă, stabilită prin raportare la contractul de asigurare principal. Împotriva soluției instanței de apel a declarat recurs în termen și legal timbrat reclamanta criticile vizând aspecte de nelegalitate fiind invocate dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. Se susține că decizia cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii, având în vedere că instanța nu era ținută strict de motivele de apel ci putea cerceta cauza sub toate aspectele, iar afirmația instanței privind lipsa antepronunțării judecătorului fondului este total nelegală vătămând drepturile procesuale ale reclamantei.

De asemenea recurenta arată că din niciun înscris din dosarul cauzei nu rezultă că ar fi ales automat sau explicit jurisdicția din contract, iar simpla referire la MAR 91 în polița de asigurare nu implică automat legea engleză în polița de reasigurare. Recursul este nefondat. Instanța de apel în mod corect a reținut faptul că nu există un caz de antepronunțare, întrucât în dispozitivul hotărârii nu a fost menționată o soluție cu privire la acest aspect. Sunt neîntemeiate și nu pot fi primite criticile recurentei reclamante SC A.R.A. SA cu privire la faptul că din niciun înscris de la dosar nu rezultă că recurenta a ales automat sau explicit jurisdicția din contract și, de asemenea, ca simpla referire la MAR 91 în polița de asigurare inițială nu implică automat legea engleză în polița de reasigurare.

Contractul de reasigurare, așa cum a fost calificat și de instanța de fond, respectiv de apel, este un contract de adeziune. Într-o astfel de situație, faptul că părțile nu au inclus în contract prin prevederi exprese clauze derogatorii de la cele inserate în contractul inițial de asigurare, atunci alte aspecte străine de contractul de asigurare inițial nu pot fi invocate. În fapt, condițiile de reasigurare prevăd în mod expres forma MAR 91 în care urma să fie încheiat contractul de reasigurare. În mod evident, atunci, prevederile asigurării originale sunt preluate de către contractul de reasigurare facultativă și în mod automat, clauzele contractului de reasigurare se aplică în contractul de reasigurare.

Ca o consecință evidentă și necesară este și faptul că părțile nu au modificat dispozițiile privitoare la jurisdicția căreia trebuie să îi fie supuse litigiile legate de contractul de reasigurare – de vreme ce nu le-au negociat în mod expres – aplicabilă rămânând norma de alegere a competenței cuprinsă în polița MAR 91. Reasigurarea nici nu putea fi încheiată într-o altă formă decât MAR 91, atâta timp cât condițiile asigurării au fost stabilite prin Institute Time Clauses, precum și alte clauze, Institute Clauses, care prevăd în mod expres în cuprinsul lor că se pot utiliza numai cu formularul actual de asigurare MAR, în speța de față formularul MAR 91. Atât formularul MAR 91 cât și „Institute Clauses”, prevăd în mod expres în cuprinsul lor faptul că sunt supuse legii și jurisdicției britanice, atâta timp cât părțile nu prevăd altfel.

Făcând trimitere directă către această formă de reasigurare, părțile au avut în vedere toate aspectele legate de aceasta, inclusiv acelea privind jurisdicția și legea aplicabilă contractului astfel încheiat. Pe de altă parte, între reclamanta SC A.R.A. SA și A.S.I. CO s-a încheiat un contract de reasigurare facultativă. Astfel, brokerul numit de către A.S.I. CO, respectiv Z.S., i-a transmis reasiguratorului o ofertă fermă de a subscrie un procent de risc aferent asigurării maritime originare încheiată de către A.S.I. CO cu armatorul. Unicul aspect asupra căruia s-a purtat negocierea dintre broker și reasigurător a fost cota cedată, așa cum o dovedește corespondența părților și practica reasigurărilor.

Motivul pentru care reasigurarea aceasta poartă denumirea de „facultativă” este acela că reasiguratorul poate doar să accepte sau să refuze întreaga afacere așa cum este ea oferită pe piață. Odată încheiat contractul de reasigurare prin acceptarea expresă a ofertei – ca în speță – reasiguratorul devine răspunzător de acoperirea daunelor plătite de către reasigurat asigurătorului originar (armatorul), în limita cotei procentuale cedate. Reasiguratul (prin broker) și Reasiguratorul nu negociază și nu au negociat vreodată niciun alt element al poliței, cu excepția cotei cedate. Reasiguratorul nu poate modifica condițiile asigurării originare pe care o subscrie, condiții care reglementează și raporturile dintre Reasigurat și Reasigurator cu caracter obligatoriu.

În aceste condiții, atâta timp cât părțile nu au prevăzut în mod expres o altă jurisdicție, devine pe deplin aplicabilă regula competenței exclusive a instanțelor engleze, impusă de tipul de poliță de reasigurare pentru care părțile au optat, respectiv forma MAR 91. Atât instanța de fond cât și cea de apel au apreciat în acest sens în mod corect, că dacă s-ar fi dorit o derogare de jurisdicție conferită de formularul MAR 91, părțile ar fi trebuit să facă o mențiune absolut obligatorie și să prevadă în mod expres jurisdicția instanțelor din România. Mai mult decât atât, motivarea instanței de apel este clară în ceea ce privește aceste susțineri, regula fiind a competenței exclusive a jurisdicției instanțelor engleze, iar excepția o reprezintă competența altei jurisdicții de drept, care trebuia însă să fie stipulată în mod expres.

În aceste condiții, instanța de apel în mod corect a apreciat faptul că părțile au ales legea și jurisdicția britanică să guverneze raporturile contractuale dintre ele din moment ce nu au optat în mod expres pentru jurisdicția instanțelor române. Cu privire la valabilitatea contractului de asigurare, se va pronunța instanța competentă, respectiv instanțele britanice. În aceste condiții văzând dispozițiile art. 312 C. proc. civ.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC A.R.A. SA București împotriva deciziei comerciale nr. 210 din 29 aprilie 2009 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi 17 iunie 2010.