ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2308/2010

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2308/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului

București, secția a VI-a comercială, la data de 20 decembrie

2007, sub nr. 46630/3/2007, reclamanta SC A.R.A. SA a chemat în judecată

pârâta A.S.I. CO din Emiratele Arabe Unite, solicitând instanței ca, prin

hotărârea ce o va pronunța, în conformitate cu dispozițiile art.

111 C. proc. civ., să constate în principal, inexistența unui

contract de reasigurare încheiat între reclamantă, în calitate de

reasigurator, și pârâtă, în calitate de reasigurat, prin intermediul

brokerului Z.S. (Offshore) – Beirut, Lebanon, iar în subsidiar, în măsura

în care instanța apreciază simpla corespondență

comercială purtată între părți ca fiind un contract de

reasigurare, constatarea nulității absolute a acestuia, cu cheltuieli

de judecată.

În motivarea cererii, reclamanta a

arătat că în data de 23 iunie 2006, a fost contactată de Z.S.

pentru a negocia posibilitatea încheierii unui contract de reasigurare pentru

unele polițe de asigurare maritimă. Astfel, Z.S. în calitate de

broker de reasigurare a făcut reclamantei o propunere pe e-mail, privind

preluarea în reasigurare, în proporție de 20%, a riscului prevăzut

prin contractul de asigurare încheiat între asiguratul L.D. LLC și

asiguratorul A.S.I. CO Dubai, pentru barja H.P. Această propunere a fost

urmată de o corespondență comercială, dar fără a

se încheia un acord de voință, reprezentând doar o simplă

negociere, motiv pentru care Z.S. și pretinșii reasigurați nu au

plătit integral prima de reasigurare. Ulterior, la data de 31 iulie 2007,

reclamanta a fost contactată de Z.S., care a pretins despăgubiri

pentru producerea unui risc asigurat la data de 24 iulie 2007.

Reclamanta susține că nu a

existat niciodată un contract între SC A.R.A. SA și pârâta A.S.I. CO

pentru preluarea în reasigurare a unor riscuri, deoarece mandatarul Z.S. nu

avea calitate de broker în reasigurări, în sensul definit de legea

română – art. 2 pct. 56 și art. 33 din Legea nr. 32/2000, astfel

că discuțiile purtate nu au valoare de contract.

În subsidiar, se solicită

constatarea nulității absolute a unui asemenea contract de

reasigurare, pentru fraudarea legii, constând în încălcarea prevederilor art.

33 din Legea nr. 32/2000.

Tribunalul București, secția

a VI-a comercială, prin sentința nr. 13148 din 2 decembrie 2008, a

admis excepția necompetenței generale și pe cale de

consecință a respins acțiunea ca nefiind de competența

instanțelor române.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța de fond a reținut că între reclamantă și

societatea Z.S. din Beirut, Liban, aceasta acționând în numele pârâtei,

s-au purtat negocieri în vederea încheierii unui contract de reasigurare.

Pârâta, în calitate de asigurător a încheiat polița de asigurare

maritimă, având ca obiect nava H.P., polița fiind în forma MAR 91,

ceea ce presupune includerea în contract a unor clauze standard de tipul

„Institute Time Clauses”. S-a mai reținut că părțile au

ajuns la un acord de voință, încheind la distanță, prin

corespondență electronică, un contract de reasigurare,

reclamanta confirmând acordul său de participare la afacere cu o cotă

de 20%, pentru ca ulterior să se poarte o corespondență doar în

ce privește cota mărită solicitată de reclamantă, de

30%, cu consecința modificării poliței principale.

În raport de aceste date,

judecătorul a apreciat că, fiind un accesoriu al contractului de

asigurare, și contractul de reasigurare cuprinde aceleași clauze

„Institute Time Clauses”, fiind supus legii și jurisdicției engleze.

S-a reținut, totodată,

că chiar dacă reclamanta a susținut inexistența

contractului, în raport de polița principală, față de care

este accesorie reasigurarea, existența și validitatea de fond a

contractului contestat se determină în conformitate cu legea care i s-ar

fi aplicat dacă era socotit valabil.

În ce privește competența

jurisdicțională, judecătorul a reținut că potrivit art.

154 din Legea nr. 105/1992, dacă părțile au supus, prin

convenție, litigiile ce se vor naște din actul încheiat,

competenței unei anumite instanțe, aceasta va fi investită cu

competența jurisdicțională.

Încheierea contractului de asigurare

principal și a celui de reasigurare, accesoriu, în forma MAR 91, precum

și stabilirea condițiilor asigurării prin trimiterea la

„Institute Time Clauses”, semnifică alegerea prin convenție, în mod

indirect, a jurisdicției engleze, nefiind dovedit de către

reclamantă că s-ar fi convenit o derogare de la această

regulă.

Această concluzie a fost

reținută atât din formularul de poliță depus la dosar, cât

și din aplicarea normelor juridice comunitare, respectiv a Regulamentului

(CE) nr. 44/2001 privind competența judiciară, recunoașterea

și executarea hotărârilor în materie civilă și

comercială.

Răspunzând criticilor formulate

de reclamanta SC A.R.A. SA, Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială,

prin decizia nr. 210 din 29 aprilie 2009 a respins apelul ca nefondat.

În motivarea soluției,

instanța de control judiciar a reținut că în adevăr

judecătorul a inserat în considerentele sentinței criticate anumite

concluzii cu privire la contractul de reasigurare, dar pentru a fi cazul unei

antepronunțări ar fi fost necesar ca și în dispozitiv să fi

fost menționată o soluție cu privire la acest aspect, respectiv

cu privire la constatarea existenței contractului.

În lipsa unei analize superficiale a

corespondenței comerciale purtate de părți cu privire la

încheierea contractului, instanța fondului nu avea posibilitatea de a face

referiri la stabilirea jurisdicției aplicabile litigiului.

Prin constatarea necompetenței

generale a instanțelor naționale nu se impunea examinarea

capătului de cerere privind constatarea nulității contractului

de reasigurare, înlăturând în acest fel critica de minus petita.

Cu privire la critica ce

vizează greșita reținere și soluționare a

excepției de necompetență generală a instanțelor

române instanța de apel a apreciat că nu poate fi reținută

susținerea apelantei în sensul că nu s-a dovedit încheierea

contractului de asigurare în forma MAR 91; la dosarul de fond există depus

de intimată copia acestui contract (iar nu un formular în alb, așa cum

susține apelanta) în care sunt menționate datele de identificare ale

navei asigurate, suma asigurată și forma de asigurare, respectiv MAR

supusă legislației engleze.

Nu poate fi reținută nici

critica apelantei referitoare la inopozabilitatea clauzei din contractul de

asigurare, ea fiind străină de contract, se apreciază că

actul contestat de apelantă a fost negociat cu privire la reasigurarea

unei părți din asigurarea inițială. Deci, nefiind negociate

alte clauze, această înțelegere este supusă acelorași norme

și clauze inserate în contractul principal. Se are în vedere, sub acest

aspect, caracterul accesoriu al înțelegerii de reasigurare față

de asigurarea principală.

Nu poate fi reținută nici

critica referitoare la nerecunoașterea clauzelor contractului principal;

din probele administrate rezultă că apelanta ar fi primit în format

electronic, sub formă de atașament, acest contract inițial, ea

nefăcând obiecțiuni decât cu privire la procentul de reasigurare.

În ce privește probele

administrate de apelantă în cadrul apelului se apreciază că

opiniile exprimate de anumiți specialiști englezi în urma unor

consultări juridice, solicitate de apărătorul apelantei, nu pot

avea rezultatul de înlăturare a condițiilor de încheiere a

contractului de asigurare. Aceste aspecte urmează a fi analizate de

instanța jurisdicțională competentă, stabilită prin

raportare la contractul de asigurare principal.

Împotriva soluției

instanței de apel a declarat recurs în termen și legal timbrat

reclamanta criticile vizând aspecte de nelegalitate fiind invocate

dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Se susține că decizia

cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii, având

în vedere că instanța nu era ținută strict de motivele de

apel ci putea cerceta cauza sub toate aspectele, iar afirmația

instanței privind lipsa antepronunțării judecătorului

fondului este total nelegală vătămând drepturile procesuale ale

reclamantei.

De asemenea recurenta arată

că din niciun înscris din dosarul cauzei nu rezultă că ar fi

ales automat sau explicit jurisdicția din contract, iar simpla referire la

MAR 91 în polița de asigurare nu implică automat legea engleză

în polița de reasigurare.

Recursul este nefondat.

Instanța de apel în mod corect

a reținut faptul că nu există un caz de antepronunțare,

întrucât în dispozitivul hotărârii nu a fost menționată o

soluție cu privire la acest aspect.

Sunt neîntemeiate și nu pot fi

primite criticile recurentei reclamante SC A.R.A. SA cu privire la faptul

că din niciun înscris de la dosar nu rezultă că recurenta a ales

automat sau explicit jurisdicția din contract și, de asemenea, ca

simpla referire la MAR 91 în polița de asigurare inițială nu implică

automat legea engleză în polița de reasigurare.

Contractul de reasigurare, așa

cum a fost calificat și de instanța de fond, respectiv de apel, este

un contract de adeziune.

Într-o astfel de situație,

faptul că părțile nu au inclus în contract prin prevederi

exprese clauze derogatorii de la cele inserate în contractul inițial de

asigurare, atunci alte aspecte străine de contractul de asigurare

inițial nu pot fi invocate.

În fapt, condițiile de

reasigurare prevăd în mod expres forma MAR 91 în care urma să fie

încheiat contractul de reasigurare.

În mod evident, atunci, prevederile

asigurării originale sunt preluate de către contractul de reasigurare

facultativă și în mod automat, clauzele contractului de reasigurare

se aplică în contractul de reasigurare.

Ca o consecință evidentă

și necesară este și faptul că părțile nu au

modificat dispozițiile privitoare la jurisdicția căreia trebuie

să îi fie supuse litigiile legate de contractul de reasigurare – de vreme

ce nu le-au negociat în mod expres – aplicabilă rămânând norma de alegere

a competenței cuprinsă în polița MAR 91.

Reasigurarea nici nu putea fi

încheiată într-o altă formă decât MAR 91, atâta timp cât

condițiile asigurării au fost stabilite prin Institute Time Clauses,

precum și alte clauze, Institute Clauses, care prevăd în mod expres

în cuprinsul lor că se pot utiliza numai cu formularul actual de asigurare

MAR, în speța de față formularul MAR 91.

Atât formularul MAR 91 cât și

„Institute Clauses”, prevăd în mod expres în cuprinsul lor faptul că

sunt supuse legii și jurisdicției britanice, atâta timp cât

părțile nu prevăd altfel.

Făcând trimitere directă

către această formă de reasigurare, părțile au avut în

vedere toate aspectele legate de aceasta, inclusiv acelea privind

jurisdicția și legea aplicabilă contractului astfel încheiat.

Pe de altă parte, între

reclamanta SC A.R.A. SA și A.S.I. CO s-a încheiat un contract de

reasigurare facultativă. Astfel, brokerul numit de către A.S.I. CO,

respectiv Z.S., i-a transmis reasiguratorului o ofertă fermă de a

subscrie un procent de risc aferent asigurării maritime originare

încheiată de către A.S.I. CO cu armatorul.

Unicul aspect asupra căruia s-a

purtat negocierea dintre broker și reasigurător a fost cota

cedată, așa cum o dovedește corespondența

părților și practica reasigurărilor.

Motivul pentru care reasigurarea

aceasta poartă denumirea de „facultativă” este acela că

reasiguratorul poate doar să accepte sau să refuze întreaga afacere

așa cum este ea oferită pe piață.

Odată încheiat contractul de

reasigurare prin acceptarea expresă a ofertei – ca în speță –

reasiguratorul devine răspunzător de acoperirea daunelor plătite

de către reasigurat asigurătorului originar (armatorul), în limita

cotei procentuale cedate.

Reasiguratul (prin broker) și

Reasiguratorul nu negociază și nu au negociat vreodată niciun

alt element al poliței, cu excepția cotei cedate. Reasiguratorul nu

poate modifica condițiile asigurării originare pe care o subscrie,

condiții care reglementează și raporturile dintre Reasigurat

și Reasigurator cu caracter obligatoriu.

În aceste condiții, atâta timp

cât părțile nu au prevăzut în mod expres o altă

jurisdicție, devine pe deplin aplicabilă regula competenței

exclusive a instanțelor engleze, impusă de tipul de poliță

de reasigurare pentru care părțile au optat, respectiv forma MAR 91.

Atât instanța de fond cât

și cea de apel au apreciat în acest sens în mod corect, că dacă

s-ar fi dorit o derogare de jurisdicție conferită de formularul MAR

91, părțile ar fi trebuit să facă o mențiune absolut

obligatorie și să prevadă în mod expres jurisdicția

instanțelor din România.

Mai mult decât atât, motivarea

instanței de apel este clară în ceea ce privește aceste

susțineri, regula fiind a competenței exclusive a jurisdicției

instanțelor engleze, iar excepția o reprezintă competența altei

jurisdicții de drept, care trebuia însă să fie stipulată în

mod expres.

În aceste condiții,

instanța de apel în mod corect a apreciat faptul că părțile

au ales legea și jurisdicția britanică să guverneze

raporturile contractuale dintre ele din moment ce nu au optat în mod expres

pentru jurisdicția instanțelor române.

Cu privire la valabilitatea

contractului de asigurare, se va pronunța instanța competentă, respectiv

instanțele britanice.

În aceste condiții văzând

dispozițiile art. 312 C. proc. civ.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamanta SC A.R.A. SA București împotriva deciziei

comerciale nr. 210 din 29 aprilie 2009 a Curții de Apel București, secția

a VI-a comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședința publică, astăzi 17 iunie 2010.