ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1425/2011

Ședința publică de la 31 martie 2011 Asupra recursului de față; Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Reclamanta SC A.R.A. SA București prin acțiunea introdusă pe rolul Tribunalului București, secția a VI a comercială, în contradictoriu cu pârâta SC A.S.I.C. a solicitat să se constate în principal: inexistența unui contract de reasigurare încheiat între reclamantă, în calitate de reasigurator și pârâta, în calitate de reasigurat, prin intermediul brokerului Z.S. – Beirut; în subsidiar (în măsura în care instanța apreciază simpla corespondență comercială purtată între părți ca fiind un contract de reasigurare), constatarea nulității absolute a acestuia, cu cheltuieli de judecată.

Tribunalul București, secția a VI-a comercială, prin sentința comercială nr. 4020 din 11 martie 2009 a admis excepția necompetenței generale a instanțelor românești, reținând, în esență, că părțile au încheiat, la distanță, prin corespondență electronică, un acord de voință ce poate fi asimilat, în fapt, contractului de reasigurare. S-a apreciat că nu se poate reține teoria actului inexistent afirmată de reclamantă, atâta timp cât acesta creează aparența în circuitul civil a raportului juridic prin faptul că are o existență și se bucură de prezumția simplă de validitate. Se mai reține faptul că acest contract de reasigurare încheiat este accesoriu poliței de asigurare principală făcută de SC A.S.I.C., conform acordului reclamantei de acceptare a clauzelor și termenilor stabiliți de pârâtă în polița principală.

Ca o consecință firească, împrejurarea că și acest din urmă contract de reasigurare a fost încheiat tot în forma MAR 91 cuprinzând aceleași clauze standard ale Institutului Asigurătorilor Maritimi din Londra, fiind de supus legii și jurisdicției engleze și urmând a fi analizat conform acestei legislații. Prin voința lor, părțile au ales legea aplicabilă condițiilor de fond ale contractului, respectiv cea engleză, astfel încât în raport de art. 74 din Legea nr. 105/1992 se apreciază că alegerea s-a făcut tacit rezultând din circumstanțele raportului juridic și din cuprinsul poliței de asigurare, care vizează expres forma MAR 91 și elementele standard „Institute Time Clauses”.

Tribunalul a considerat că este nerelevantă contestarea de către reclamantă a existenței și valabilității contractului de reasigurare față de art. 82 din Legea nr. 105/1992, existența și valabilitatea contractului contestat de către una din părți, determinându-se în conformitate cu legea care i s-ar fi aplicat dacă era socotit ca valabil. Au fost reținute și normele juridice comunitare, respectiv art. 4 alin. (1) din Regulamentul (CE) nr. 44/2001, potrivit căruia dacă pârâtul nu este domiciliat pe teritoriul unui stat membru, competența este determinată în fiecare din aceste țări, de legislația statului membru în cauză sub rezerva aplicării dispozițiilor art. 22 și art. 23. Apelul declarat de reclamanta SC A.R.A.

SA București împotriva acestei sentințe a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, prin decizia comercială nr. 27 din 22 ianuarie 2010 reținându-se, în esență, că, contractul a fost încheiat în forma MAR 91, formă ce intră, în mod exclusiv, sub jurisdicția instanțelor judecătorești engleze și este supus normelor legale engleze. S-a apreciat că formularul MAR 91 reprezintă, în fapt, o formă de poliță de asigurare ale cărei detalii sunt stabilite de clauze standard care prevăd că această asigurare intră sub jurisdicția exclusivă a instanțelor judecătorești engleze, exceptând situația în care părțile au hotărât altfel în contractul de reasigurare.

Instanța de apel a constatat că din examinarea conținutului poliței de asigurare, nu rezultă faptul că părțile au prevăzut în mod expres jurisdicția instanțelor din România sau din orice alt stat, astfel încât devine aplicabilă regula competenței exclusive a instanțelor engleze, impusă de tipul de poliță de asigurare pentru care au optat părțile. S-a mai reținut că însuși art. 154 din Legea nr. 105/1992 - dreptul comun în materie de litigii de drept internațional privat în sistemul românesc de drept - prevede posibilitatea ca, prin convenție, părțile să stabilească competența unei alte instanțe în soluționarea litigiilor dintre ele, fără să se aducă atingere competenței exclusive a instanțelor române.

Din interpretarea dispozițiilor art. 149 din Legea nr. 105/1992, s-a reținut că norma arătată nu reglementează competența exclusivă a instanțelor din România, ci prevede mai multe cazuri de competență alternativă. Împotriva acestei decizii reclamanta SC A.R.A. SA București a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 punctele 7 și 9 C. proc. civ. În argumentarea motivelor invocate recurenta a susținut, în esență, că instanța de apel face o confuzie între contractul accesoriu și cel de adeziune, clauzele din contractul inițial de asigurare neputând fi aplicate reasigurătorului fără a se încălca prevederile art. 973 C. civ., astfel că eronat a reținut instanța de apel că reasigurătorul – recurenta de față – ar fi ales competența și legea engleză printr-un contract la care nu este parte, ca și faptul că ar fi ales competența instanțelor engleze.

Simpla referire la MAR 91 în polița de asigurare inițială nu implică aceeași alegere și pentru contractul de reasigurare, pârâta neprobând, de altfel, existența efectivă a formularului MAR 91 pentru vagonul din litigiu, formularul evocat nefiind nici ștampilat de Departamentul de Polițe al Institutului Asigurătorilor Maritimi din Londra ca emitent, în practică existând și un alt formular MAR 91 emis de asigurătorul englez Lloyd´s, de asemenea străin recurentei și care și el implică pentru valabilitate, o ștampilă a unor departamente interne ale Lloyd´s. De asemenea, recurenta susține că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 948 și art. 969 C. civ.

prin ignorarea neîndeplinirii condițiilor de valabilitate de către formularul MAR 91. Totodată recurenta critică instanța de apel și pentru încălcarea dispozițiilor direct aplicabile, ale art. 4 alin. (1), art. 7 și art. 23 alin. (1) din Regulamentul CE nr. 44/2001 ca și ale art. 7 alin. (1) și (2) ale pct. 19 din Preambulul Regulamentului CE nr. 593 /2008.

Recurenta apreciază că, în condițiile în care instanța din România, se declară necompetentă, în baza interpretării poliței de asigurare și a pretinsei voințe împlinite a părților de a alege jurisdicția engleză s-ar putea ajunge la un conflict negativ de competență u instanțele engleze, ceea ce ar echivala din punct de vedere al instanței române cu o denegare de dreptate în sensul art. 3 C. civ., apreciind totodată că inserarea sintagmei MAR 91 ar putea reprezenta cel mult o uzanță juridică, necunoscută, însă, în România, unde, în doctrină, se cunosc doar uzanțe comerciale convenționale dar interpretative, limitative, cu mențiunea de a explicita termenii contractului însă aportat la legea aplicabilă speței, dar și la sistemul de drept românesc.

Pentru aceste motive recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului și respingerii excepției de necompetență generală a instanțelor române și trimiterea cauzei pentru continuarea judecății Tribunalului București. Prin întâmpinarea depusă la dosar pârâta a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat și menținerea deciziei recurate ca temeinică și legală. Recursul este nefondat. În mod corect ambele instanțe au statuat asupra formei contractului de reasigurare dintre părți, acesta fiind încheiat sub forma poliței transmise de reasigurat, prin intermediar, care face trimitere la formularul MAR (91), fără nicio mențiune suplimentară referitoare la eventualele clauze ale acesteia.

În polița de reasigurare, referirea la formularul MAR 91 - respectiv la conținutul acestuia - este făcută global, fără ca părțile să precizeze care sunt clauzele pe care înțeleg să nu le aplice, sau să le modifice. Atât condițiile generale de asigurare practicate de Lloyd cât și clauzele Institutului Asigurătorilor Maritimi fac trimitere la polița tip Mar 91, care prevede, cu privire la stabilirea instanțelor competente în soluționarea litigiilor și a legii aplicabile, că asigurarea este supusă legii și jurisdicției engleze cu excepția situației în care în mod expres în contractul de asigurare s-ar stabili altfel.

Contractul de reasigurare din litigiu are, așadar, în vedere o poliță de asigurare de timp, care trimite la formularul tip de poliță de asigurare Mar 91 și la clauzele tip elaborate de Institutul Asigurătorilor Maritimi, cum rezultă din înscrisurile depuse la dosarul cauzei astfel că părțile au înțeles, implicit, să aibă în vedere conținutul poliței tip Mar 91 la care fac referire clauzele Institutului Asigurătorilor Maritimi, polița în care se prevede competența instanțelor engleze și aplicarea legii engleze, dacă nu s-a prevăzut altfel în mod expres de către părți, or recurenta nu a probat că ar fi convenit cu intimata pârâtă o derogare de la prevederile cuprinse în polița tip Mar 91 în acest sens.

Soluția se impune și față de dispozițiile art. 154 din Legea nr. 105/1992, care prevăd posibilitatea părților la un litigiu internațional - ca cel de față - de a supune, prin convenție, litigiile ce se vor naște din contractul pe care l-au încheiat competenței unei anumite instanțe, sub condiția ca, în speță, litigiul să nu intre în competența exclusivă a unei instanțe române, ceea ce nu se prevede cu privire la pricina de față și raportat la dispozițiile art. 111 alin. (3) C. proc. civ.

Cât privește stabilirea legii aplicabile, atât în conformitate cu art. 74 din Legea nr. 105/1992, cât și cu art. 3 alin. (1) din Convenția de la Roma din 1980 privind legea aplicabilă dispozițiilor contractuale, în vigoare la momentul încheierii contractului de reasigurare din litigiu, aceasta poate fi convenită de părțile la contract expres, sau prin trimitere la un formular tip incident în raport de natura contractului dintre părți, și în care legea aplicabilă, ca și instanța competentă, sunt determinate, cum este cazul, în speță, al formularului tip MAR 91 menționat în polița de reasigurare.

Se reține, așadar că, aplicând legea română, respectiv dispozițiile art. 157 din Legea nr. 105/1992 și nu practica engleză, instanța de apel și-a verificat competența de soluționare a cauzei, care este un litigiu născut dintr-un contract cu element de extraneitate, respectiv un litigiu privind raporturi de drept internațional privat, pronunțând o hotărâre legală și temeinică și aplicând corect dispozițiile de lege incidente, respectiv cele ale art. 157 din Legea nr. 105/1992, evocate, și clauzele poliței tip Mar 91. Soluția este corectă atât în lumina Regulamentului CE nr.44/2001 și a Regulamentului CE nr. 593/2008 (Regulamentul „Roma I”), cât și în lumina art. 154 din Legea nr. 105/1992, care prevede posibilitatea părților la un litigiu cu element de extraneitate - ca cel de față - de a supune prin convenție litigiile ce se vor naște din contractul pe care l-au încheiat competenței unei anumite instanțe, sub condiția ca acele litigii să nu intre în competența exclusivă a unei instanțe române, ceea ce nu se poate reține cu privire la pricina de față și raportat la dispozițiile art. 11 alin. (3) C. proc.

civ. Susținerea recurentei, subsumată atât criticii întemeiată pe punctul 7 cât și celei întemeiate pe punctul 9 al art. 304 C. proc. civ. referitoare la necesitatea ca formularul MAR 91 - pentru a fi valid - să fi fost ștampilat de emitent este eronată câtă vreme polița de reasigurare în speță nu se rezumă la acest formular, ci cuprinde și alte clauze, precum cele referitoare la condițiile de reasigurare, iar trimiterea la formularul MAR 91 are valoarea a ceea ce teoria dreptului internațional privat numește receptare contractuală, o ștampilă din partea emitentului fiind necesară numai dacă polița MAR 91, ca titlu de valoare negociabil, ar fi fost o poliță concretă, completată de asigurătorul emitent.

Receptarea contractuală face ca, prin voința lor comună, părțile la un contract să trimită, pentru a diminua efortul de redactare a instrumentului contractual, la un contract tip, la un formular deja elaborat, la condiții generale existente în materie, ale căror clauze înțeleg să le preia în contractul lor așa cum sunt, sau modificându-le pe cele neconvenabile lor, ori eliminându-le, modificări pe care, în cauza de față, părțile nu le-au adus conținutului formularului MAR 91 pe care l-au preluat în contractul de reasigurare. Contractul de reasigurare, așa cum a fost calificat și de instanța de fond, respectiv de apel, este un contract de adeziune, calificarea dată de instanță raportându-se la inexistența în contractul de reasigurare a unor clauze exprese, sau cu caracter derogatoriu de la cele inserate în contractul de asigurare, motiv pentru care și această critică urmează a fi îndepărtată.

Cu privire la critica de nelegalitate vizând încălcarea de către instanță a art. 4, art. 7, art. 23 din Regulamentul CE nr. 44 /2001 și art. 7 alin. (1) și (2) din Regulamentul CE nr. 593/2008, se reține că și aceasta este nefondată întrucât, pe de-o parte, față de obiectul acțiunii, în discuție nu este valabilitatea contractului de asigurare inițial la care referă textele de lege invocate iar pe de altă parte, datorită caracterului derogator, de excepție al textului art. 23 din Regulament. Așa fiind, în considerarea celor ce preced, întrucât decizia recurată nu este susceptibilă de a fi cenzurată din perspectiva criticilor formulate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta SC A.R.A. SA București împotriva deciziei comerciale nr. 27 din 22 ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 martie 2011.