ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1425/2011

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1425/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Ședința publică de la 31 martie 2011

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor

dosarului, constată următoarele:

Reclamanta SC A.R.A. SA București

prin acțiunea introdusă pe rolul Tribunalului București, secția a VI a

comercială, în contradictoriu cu pârâta SC A.S.I.C. a solicitat să se constate

în principal: inexistența unui contract de reasigurare încheiat între reclamantă,

în calitate de reasigurator și pârâta, în calitate de reasigurat, prin

intermediul brokerului Z.S. – Beirut; în subsidiar (în măsura în care instanța

apreciază simpla corespondență comercială purtată între părți ca fiind un

contract de reasigurare), constatarea nulității absolute a acestuia, cu

cheltuieli de judecată.

Tribunalul București, secția a VI-a

comercială, prin sentința comercială nr. 4020 din 11 martie 2009 a admis

excepția necompetenței generale a instanțelor românești, reținând, în esență,

că părțile au încheiat, la distanță, prin corespondență electronică, un acord

de voință ce poate fi asimilat, în fapt, contractului de reasigurare.

S-a apreciat că nu se poate reține

teoria actului inexistent afirmată de reclamantă, atâta timp cât acesta creează

aparența în circuitul civil a raportului juridic prin faptul că are o existență

și se bucură de prezumția simplă de validitate. Se mai reține faptul că acest

contract de reasigurare încheiat este accesoriu poliței de asigurare principală

făcută de SC A.S.I.C., conform acordului reclamantei de acceptare a clauzelor

și termenilor stabiliți de pârâtă în polița principală. Ca o consecință

firească, împrejurarea că și acest din urmă contract de reasigurare a fost

încheiat tot în forma MAR 91 cuprinzând aceleași clauze standard ale

Institutului Asigurătorilor Maritimi din Londra, fiind de supus legii și

jurisdicției engleze și urmând a fi analizat conform acestei legislații.

Prin

voința lor, părțile au ales legea aplicabilă condițiilor de fond ale contractului,

respectiv cea engleză, astfel încât în raport de art. 74 din Legea nr. 105/1992

se apreciază că alegerea s-a făcut tacit rezultând din circumstanțele

raportului juridic și din cuprinsul poliței de asigurare, care vizează expres

forma MAR 91 și elementele standard „Institute Time Clauses”.

Tribunalul a considerat că este nerelevantă contestarea de către

reclamantă a existenței și valabilității contractului de reasigurare față de

art. 82 din Legea nr. 105/1992, existența și valabilitatea contractului

contestat de către una din părți, determinându-se în conformitate cu legea care

i s-ar fi aplicat dacă era socotit ca valabil.

Au fost reținute și normele juridice comunitare, respectiv art. 4 alin.

(1) din Regulamentul (CE) nr. 44/2001, potrivit căruia dacă pârâtul nu este

domiciliat pe teritoriul unui stat membru, competența este determinată în

fiecare din aceste țări, de legislația statului membru în cauză sub rezerva

aplicării dispozițiilor art. 22 și art. 23.

Apelul

declarat de reclamanta SC A.R.A. SA București împotriva acestei sentințe a fost

respins ca nefondat de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, prin

decizia comercială nr. 27 din 22 ianuarie 2010 reținându-se, în esență, că,

contractul a fost încheiat în forma MAR 91, formă ce intră, în mod exclusiv,

sub jurisdicția instanțelor judecătorești engleze și este supus normelor legale

engleze.

S-a apreciat că formularul MAR 91

reprezintă, în fapt, o formă de poliță de asigurare ale cărei detalii sunt

stabilite de clauze standard care prevăd că această asigurare intră sub

jurisdicția exclusivă a instanțelor judecătorești engleze, exceptând situația

în care părțile au hotărât altfel în contractul de reasigurare.

Instanța de apel a

constatat că din examinarea conținutului poliței de asigurare, nu rezultă

faptul că părțile au prevăzut în mod expres jurisdicția instanțelor din România

sau din orice alt stat, astfel încât devine aplicabilă regula competenței

exclusive a instanțelor engleze, impusă de tipul de poliță de asigurare pentru

care au optat părțile.

S-a mai reținut că

însuși art. 154 din Legea nr. 105/1992 - dreptul comun în materie de litigii de

drept internațional privat în sistemul românesc de drept - prevede

posibilitatea ca, prin convenție, părțile să stabilească competența unei alte

instanțe în soluționarea litigiilor dintre ele, fără să se aducă atingere

competenței exclusive a instanțelor române. Din interpretarea dispozițiilor

art. 149 din Legea nr. 105/1992, s-a reținut că norma arătată nu reglementează

competența exclusivă a instanțelor din România, ci prevede mai multe cazuri de

competență alternativă.

Împotriva acestei

decizii reclamanta SC A.R.A. SA București a declarat recurs întemeiat pe

dispozițiile art. 304 punctele 7 și 9 C. proc. civ.

În argumentarea

motivelor invocate recurenta a susținut, în esență, că instanța de apel face o

confuzie între contractul accesoriu și cel de adeziune, clauzele din contractul

inițial de asigurare neputând fi aplicate reasigurătorului fără a se încălca

prevederile art. 973 C. civ., astfel că eronat a reținut instanța de apel că

reasigurătorul – recurenta de față – ar fi ales competența și legea engleză

printr-un contract la care nu este parte, ca și faptul că ar fi ales competența

instanțelor engleze. Simpla referire la MAR 91 în polița de asigurare inițială

nu implică aceeași alegere și pentru contractul de reasigurare, pârâta

neprobând, de altfel, existența efectivă a formularului MAR 91 pentru vagonul

din litigiu, formularul evocat nefiind nici ștampilat de Departamentul de

Polițe al Institutului Asigurătorilor Maritimi din Londra ca emitent, în

practică existând și un alt formular MAR 91 emis de asigurătorul englez

Lloyd´s, de asemenea străin recurentei și care și el implică pentru

valabilitate, o ștampilă a unor departamente interne ale Lloyd´s.

De asemenea, recurenta

susține că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 948

și art. 969 C. civ. prin ignorarea neîndeplinirii condițiilor de valabilitate

de către formularul MAR 91.

Totodată recurenta

critică instanța de apel și pentru încălcarea dispozițiilor direct aplicabile,

ale art. 4 alin. (1), art. 7 și art. 23 alin. (1) din Regulamentul CE nr. 44/2001

ca și ale art. 7 alin. (1) și (2) ale pct. 19 din Preambulul Regulamentului CE

nr. 593 /2008.

Recurenta apreciază că,

în condițiile în care instanța din România, se declară necompetentă, în baza

interpretării poliței de asigurare și a pretinsei voințe împlinite a părților

de a alege jurisdicția engleză s-ar putea ajunge la un conflict negativ de

competență u instanțele engleze, ceea ce ar echivala din punct de vedere al

instanței române cu o denegare de dreptate în sensul art. 3 C. civ., apreciind

totodată că inserarea sintagmei MAR 91 ar putea reprezenta cel mult o uzanță

juridică, necunoscută, însă, în România, unde, în doctrină, se cunosc doar

uzanțe comerciale convenționale dar interpretative, limitative, cu mențiunea de

a explicita termenii contractului însă aportat la legea aplicabilă speței, dar

și la sistemul de drept românesc.

Pentru aceste motive

recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în

sensul admiterii apelului și respingerii excepției de necompetență generală a

instanțelor române și trimiterea cauzei pentru continuarea judecății Tribunalului

București.

Prin întâmpinarea

depusă la dosar pârâta a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat și

menținerea deciziei recurate ca temeinică și legală.

Recursul este nefondat.

În mod corect ambele

instanțe au statuat asupra formei contractului de reasigurare dintre părți,

acesta fiind încheiat sub forma

poliței

transmise de reasigurat, prin intermediar, care face trimitere la

formularul MAR (91), fără nicio mențiune

suplimentară referitoare la

eventualele clauze ale acesteia. În polița

de reasigurare, referirea la formularul MAR 91 - respectiv la conținutul

acestuia - este făcută global, fără ca părțile să precizeze care sunt clauzele

pe care înțeleg să nu le aplice, sau să le modifice.

Atât

condițiile generale de asigurare practicate de Lloyd cât și clauzele

Institutului Asigurătorilor Maritimi fac trimitere la polița tip Mar 91, care

prevede, cu privire la stabilirea instanțelor competente în soluționarea

litigiilor și a legii aplicabile, că asigurarea este supusă legii și

jurisdicției engleze cu excepția situației în care în

mod expres în contractul de asigurare s-ar stabili altfel.

Contractul

de reasigurare din litigiu are, așadar, în vedere o poliță

de asigurare de timp, care trimite la formularul

tip

de

poliță de asigurare Mar 91 și la clauzele tip elaborate de Institutul

Asigurătorilor Maritimi, cum rezultă din înscrisurile depuse la dosarul cauzei

astfel că părțile au

înțeles, implicit, să aibă în vedere conținutul

poliței tip Mar 91 la care fac referire clauzele Institutului Asigurătorilor

Maritimi, polița în care se prevede competența instanțelor engleze și aplicarea

legii engleze,

dacă nu s-a prevăzut altfel

în mod expres de către părți, or recurenta nu a

probat că ar fi convenit cu intimata pârâtă o derogare de la

prevederile

cuprinse în polița tip Mar 91 în acest sens.

Soluția

se impune și față de dispozițiile art. 154 din Legea nr.

105/1992, care prevăd posibilitatea părților la

un litigiu internațional - ca

cel de față - de a supune, prin convenție,

litigiile ce se vor naște din contractul pe care l-au încheiat competenței unei

anumite instanțe, sub

condiția ca, în

speță, litigiul să nu intre în competența exclusivă a unei

instanțe

române, ceea ce nu se prevede cu privire la pricina de față și raportat la

dispozițiile art. 111 alin. (3) C. proc. civ.

Cât

privește stabilirea legii aplicabile, atât în conformitate cu art. 74 din Legea

nr. 105/1992, cât și cu art. 3 alin. (1) din Convenția de la Roma din 1980

privind legea aplicabilă dispozițiilor contractuale, în vigoare la momentul

încheierii contractului de reasigurare din litigiu, aceasta poate fi convenită

de părțile la contract expres, sau prin trimitere la un formular tip incident

în raport de natura contractului dintre părți, și

în care legea aplicabilă, ca și instanța competentă, sunt determinate,

cum

este cazul, în speță, al

formularului tip MAR 91 menționat în polița de

reasigurare.

Se reține, așadar că, aplicând legea română, respectiv

dispozițiile art. 157 din Legea nr. 105/1992 și nu practica engleză, instanța

de apel și-a verificat competența de soluționare a cauzei, care este un litigiu

născut dintr-un contract cu element de extraneitate, respectiv un litigiu

privind raporturi de drept internațional privat, pronunțând o hotărâre legală

și temeinică și aplicând corect dispozițiile de lege incidente, respectiv cele

ale art. 157 din Legea nr. 105/1992, evocate, și clauzele poliței tip Mar 91.

Soluția este corectă atât în lumina Regulamentului CE nr.44/2001 și a

Regulamentului CE nr. 593/2008 (Regulamentul „Roma I”), cât și în lumina art. 154

din Legea nr. 105/1992, care prevede posibilitatea părților la un litigiu cu

element de extraneitate - ca cel de față - de a supune prin convenție litigiile

ce se vor naște din contractul pe care l-au încheiat competenței unei anumite

instanțe, sub condiția ca acele litigii să nu intre în competența exclusivă a

unei instanțe române, ceea ce nu se poate reține cu privire la pricina de față

și raportat la dispozițiile art. 11 alin. (3) C. proc. civ.

Susținerea

recurentei, subsumată atât criticii întemeiată pe punctul 7 cât și celei

întemeiate pe punctul 9 al art. 304 C. proc. civ. referitoare la necesitatea ca

formularul MAR 91 - pentru a fi valid - să fi fost ștampilat de emitent este

eronată câtă vreme polița de reasigurare în speță nu se rezumă la acest

formular, ci cuprinde și alte clauze, precum cele referitoare la condițiile de

reasigurare, iar trimiterea la formularul MAR 91 are valoarea a ceea ce teoria

dreptului internațional privat numește receptare contractuală, o ștampilă din

partea emitentului fiind necesară numai dacă polița MAR 91, ca titlu de valoare

negociabil, ar fi fost o poliță concretă, completată de asigurătorul emitent.

Receptarea contractuală face ca, prin voința lor comună, părțile la un contract

să trimită, pentru a diminua efortul de redactare a instrumentului contractual,

la un contract tip, la un formular deja elaborat, la condiții generale

existente în materie, ale căror clauze înțeleg să le preia în contractul lor

așa cum sunt, sau modificându-le pe cele neconvenabile lor, ori eliminându-le,

modificări pe care, în cauza de față, părțile nu le-au adus conținutului

formularului MAR 91 pe care l-au preluat în contractul de reasigurare.

Contractul

de reasigurare, așa cum a fost calificat și de instanța de fond, respectiv de

apel, este un contract de adeziune, calificarea dată de instanță raportându-se

la inexistența în contractul de reasigurare a unor clauze exprese, sau cu

caracter derogatoriu de la cele inserate în contractul de asigurare, motiv

pentru care și această critică urmează a fi îndepărtată.

Cu

privire la critica de nelegalitate vizând încălcarea de către instanță a art.

4, art. 7, art. 23 din Regulamentul CE nr. 44 /2001 și art. 7 alin. (1) și (2)

din Regulamentul CE nr. 593/2008, se reține că și aceasta este nefondată

întrucât, pe de-o parte, față de obiectul acțiunii, în discuție nu

este valabilitatea contractului de asigurare

inițial la care referă textele de

lege invocate iar pe de altă parte,

datorită caracterului derogator, de excepție al textului art. 23 din Regulament.

Așa fiind, în

considerarea celor ce preced, întrucât decizia recurată nu este susceptibilă de

a fi cenzurată din perspectiva criticilor formulate, în temeiul art. 312 C.

proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

reclamanta SC A.R.A. SA București împotriva deciziei comerciale nr. 27 din 22

ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

31 martie 2011.