ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3141/2010

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 14068 din 18 decembrie

2008, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a admis excepția de

necompetență a instanței române și, în consecință, a respins acțiunea formulată

de reclamanta SC A.R.A. SA împotriva pârâtei A.S.I. CO Dubai, ca inadmisibilă.

Prin acțiune,

reclamanta a solicitat să se constate rezilierea contractului de reasigurare

din 15 ianuarie 2007 încheiat între reclamantă - în calitate de reasigurător și

pârâtă - în calitate de asigurat, din culpa exclusivă a asiguratului.

În considerentele

sentinței, instanța a reținut că – în cauză – competența de soluționare trebuie

verificată în raport de prevederile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 105/1992 și

că art. 148 – art. 151 din lege reglementează cazurile în care instanța română

este competentă jurisdicțional.

Exceptând cazurile de

competență exclusivă a instanței române sau a unei instanțe străine s-a mai

reținut că aceeași lege permite ca părțile să convină asupra instanței

competente să soluționeze litigiul ce se va naște din actul pe care l-au

încheiat, iar din corespondența părților a rezultat că negocierile au vizat

încheierea unui contract de reasigurare facultativă în termenii și condițiile

Poliței de Asigurare Facultativă inițială.

S-a mai avut în

vedere că, nemodificându-se niciun alt element al poliței de asigurare – în

afara cotei cedate – se poate concluziona că reclamanta a acceptat oferta

pârâtei conținând contractul în forma MAR 91, implicit faptul că litigiile

născute din raportul de reasigurare sunt supuse jurisdicției engleze.

Apelul declarat de

reclamantă împotriva sentinței a fost admis prin decizia nr. 398 din 29

octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, care a

desființat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare în primă instanță

la Tribunalul București.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța de apel a reținut că, în cauză, nu sunt incidente prevederile art.

154 din Legea nr. 105/1992, iar în lipsa incidenței acestor prevederi devin

aplicabile prevederile art. 148 din lege, privind competența facultativă a

instanței din România, fiind evident faptul că litigiul în cauză nu se

încadrează în niciuna din ipotezele prevăzute de art. 150 și art. 151 (privind

competența exclusivă).

S-a mai avut în

vedere că, potrivit art. 149 pct. 4 din Legea nr. 105/1992, instanțele române

sunt competente dacă locul unde a luat naștere sau trebuie executate, fie chiar

în parte, a obligației izvorâtă dintr-un contract, se află în România, text ce

se coroborează cu dispozițiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 136/1995 conform

cu care, locul plății este cel de la sediul asigurătorului, ceea ce înseamnă că

locul plății fiind în România – competența jurisdicției aparține instanțelor

din România.

Împotriva deciziei, A.S.I.

CO a declarat recurs prin care a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art.

304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., susținând următoarele:

- Instanța de apel a

interpretat greșit atât contractul de reasigurare dintre SC A.R.A. SA și A.S.I.

CO, cât și contractul de asigurare originar, încheiat de asigurătorul A.S.I. CO

cu asiguratul inițial (armatorul), fiind neîntemeiate susținerile instanței

referitoare la reluarea clauzei de jurisdicție pe care o presupune Polița MAR

91, în cuprinsul asigurării pentru a produce efecte.

Recurenta susține că

polița MAR 91 cuprinde elemente (prima pagină – „Jacket, schendule” și clauzele

asigurării) ce formează un tot, neputând fi analizate separat astfel că, doar

în ipoteza în care părțile aleg o altă jurisdicție decât cea engleză atunci

acest aspect trebuie prevăzut în mod expres în cuprinsul asigurării.

Or, în cauză, părțile

semnatare ale contractului de asigurare nu au înțeles să aleagă o altă

jurisdicție decât cea engleză, pârâta apreciind ca rămânând aplicabilă norma de

alegere a competenței cuprinsă în prima pagină a asigurării, respectiv

competența instanței britanice.

Se mai susține că

instanța a reținut greșit necesitatea negocierii clauzei de jurisdicție la

încheierea contractului de reasigurare și că unicul aspect asupra căruia poartă

negocierea dintre broker și reasigurător este cota cedată.

De asemenea,

recurenta arată că reasiguratul și reasiguratorul nu au negociat niciodată un

alt element al poliței, contractul de reasigurare fiind un contract de

adeziune, rămânând aplicabilă norma de alegere a competenței cuprinsă în polița

MAR 91.

Curtea de Apel a

reținut în mod greșit că, potrivit art. 149 pct. 4 din Legea nr. 105/1992,

competența de soluționare a litigiului revine instanței române, întrucât

normele evocate au în vedere ipoteza unui litigiu izvorât din exercitarea unor

obligații contractuale, or apelanta a solicitat prin acțiune constatarea

inexistenței unor raporturi juridice între părți.

Recurenta reiterează,

în ceea ce privește dispozițiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 136/1995, că

sunt perfect aplicabile contractelor comerciale cu elemente de extranietate.

Prin întâmpinare,

intimata a solicitat respingerea recursului și menținerea deciziei instanței de

apel.

Recursul este fondat

pentru următoarele considerente:

Contractul de

reasigurare dintre părți este încheiat sub forma poliției transmise de

reasigurat, prin intermediar, poliță ce face trimitere la formularul MAR 91,

fără nicio mențiune suplimentară referitoare la clauzele acesteia.

Rezultă că, în polița

de reasigurare, referirea la formularul MAR 91 – la conținutul acestuia – este

făcută global, fără ca părțile să precizeze clauzele pe care înțeleg să nu le

aplice sau să le modifice așa cum, în alte situații, pentru anumite clauze tip

chiar au făcut mențiunea că nu se aplică, fiind incidente dispozițiile art. 75

din Legea nr. 105/1992 care prevăd că părțile pot alege legea aplicabilă

totalității sau numai unei anumite părți a contractului, alegere ce trebuie

prevăzută și precizată în mod expres în acțiune.

În consecință,

contractul de reasigurare în discuție are în vedere o poliță care trimite la

formularul tip MAR 91 și la clauzele tip elaborate de I.A.M., ceea ce denotă că

părțile au înțeles – implicit – să aibă în vedere conținutul poliței MAR 91 în

care se prevede competența instanței engleze și aplicarea legii engleze, dacă

părțile nu au prevăzut, în mod expres, altfel.

Instanța apelului

trebuia să se raporteze – în soluționarea cauzei – la prevederile art. 74 din

Legea nr. 105/1992 cât și la cele ale art. 3 alin. (1) din Convenția de la Roma

din 1980 privind legea aplicabilă dispozițiilor contractuale – în vigoare la

momentul contractului de reasigurare potrivit cărora, legea aplicabilă poate fi

convenită în mod expres sau prin trimitere la un formular tip, incident în

raport de natura contractului dintre părți așa cum este cazul – în cauza dedusă

judecății - formularului tip MAR 91.

Față de considerentele

expuse, Înalta Curte constată că sunt fondate criticile recurentei, motiv

pentru care se va da eficiență dispozițiilor art. 312 alin. (3) raportat la art.

304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Pe cale de consecință

se va admite recursul pârâtei formulat împotriva deciziei date de instanța

apelului pe care o va modifica, în sensul că va respinge apelul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâta SC A.S.I. CO București împotriva deciziei comerciale nr. 398

din 29 octombrie 2009, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială.

Modifică decizia

recurată, în sensul că respinge apelul formulat de reclamanta SC A.R.A. SA București

împotriva sentinței comerciale nr. 14068 din 18 decembrie 2008, pronunțată de

Tribunalul București, secția a VI-a comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 6 octombrie 2010.