ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3141/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 14068 din 18 decembrie 2008, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a admis excepția de necompetență a instanței române și, în consecință, a respins acțiunea formulată de reclamanta SC A.R.A. SA împotriva pârâtei A.S.I. CO Dubai, ca inadmisibilă. Prin acțiune, reclamanta a solicitat să se constate rezilierea contractului de reasigurare din 15 ianuarie 2007 încheiat între reclamantă - în calitate de reasigurător și pârâtă - în calitate de asigurat, din culpa exclusivă a asiguratului. În considerentele sentinței, instanța a reținut că – în cauză – competența de soluționare trebuie verificată în raport de prevederile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 105/1992 și că art. 148 – art. 151 din lege reglementează cazurile în care instanța română este competentă jurisdicțional.

Exceptând cazurile de competență exclusivă a instanței române sau a unei instanțe străine s-a mai reținut că aceeași lege permite ca părțile să convină asupra instanței competente să soluționeze litigiul ce se va naște din actul pe care l-au încheiat, iar din corespondența părților a rezultat că negocierile au vizat încheierea unui contract de reasigurare facultativă în termenii și condițiile Poliței de Asigurare Facultativă inițială. S-a mai avut în vedere că, nemodificându-se niciun alt element al poliței de asigurare – în afara cotei cedate – se poate concluziona că reclamanta a acceptat oferta pârâtei conținând contractul în forma MAR 91, implicit faptul că litigiile născute din raportul de reasigurare sunt supuse jurisdicției engleze.

Apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței a fost admis prin decizia nr. 398 din 29 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, care a desființat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare în primă instanță la Tribunalul București. Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut că, în cauză, nu sunt incidente prevederile art. 154 din Legea nr. 105/1992, iar în lipsa incidenței acestor prevederi devin aplicabile prevederile art. 148 din lege, privind competența facultativă a instanței din România, fiind evident faptul că litigiul în cauză nu se încadrează în niciuna din ipotezele prevăzute de art. 150 și art. 151 (privind competența exclusivă).

S-a mai avut în vedere că, potrivit art. 149 pct. 4 din Legea nr. 105/1992, instanțele române sunt competente dacă locul unde a luat naștere sau trebuie executate, fie chiar în parte, a obligației izvorâtă dintr-un contract, se află în România, text ce se coroborează cu dispozițiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 136/1995 conform cu care, locul plății este cel de la sediul asigurătorului, ceea ce înseamnă că locul plății fiind în România – competența jurisdicției aparține instanțelor din România. Împotriva deciziei, A.S.I. CO a declarat recurs prin care a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., susținând următoarele: - Instanța de apel a interpretat greșit atât contractul de reasigurare dintre SC A.R.A.

SA și A.S.I. CO, cât și contractul de asigurare originar, încheiat de asigurătorul A.S.I. CO cu asiguratul inițial (armatorul), fiind neîntemeiate susținerile instanței referitoare la reluarea clauzei de jurisdicție pe care o presupune Polița MAR 91, în cuprinsul asigurării pentru a produce efecte. Recurenta susține că polița MAR 91 cuprinde elemente (prima pagină – „Jacket, schendule” și clauzele asigurării) ce formează un tot, neputând fi analizate separat astfel că, doar în ipoteza în care părțile aleg o altă jurisdicție decât cea engleză atunci acest aspect trebuie prevăzut în mod expres în cuprinsul asigurării. Or, în cauză, părțile semnatare ale contractului de asigurare nu au înțeles să aleagă o altă jurisdicție decât cea engleză, pârâta apreciind ca rămânând aplicabilă norma de alegere a competenței cuprinsă în prima pagină a asigurării, respectiv competența instanței britanice.

Se mai susține că instanța a reținut greșit necesitatea negocierii clauzei de jurisdicție la încheierea contractului de reasigurare și că unicul aspect asupra căruia poartă negocierea dintre broker și reasigurător este cota cedată. De asemenea, recurenta arată că reasiguratul și reasiguratorul nu au negociat niciodată un alt element al poliței, contractul de reasigurare fiind un contract de adeziune, rămânând aplicabilă norma de alegere a competenței cuprinsă în polița MAR 91. Curtea de Apel a reținut în mod greșit că, potrivit art. 149 pct. 4 din Legea nr. 105/1992, competența de soluționare a litigiului revine instanței române, întrucât normele evocate au în vedere ipoteza unui litigiu izvorât din exercitarea unor obligații contractuale, or apelanta a solicitat prin acțiune constatarea inexistenței unor raporturi juridice între părți.

Recurenta reiterează, în ceea ce privește dispozițiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 136/1995, că sunt perfect aplicabile contractelor comerciale cu elemente de extranietate. Prin întâmpinare, intimata a solicitat respingerea recursului și menținerea deciziei instanței de apel. Recursul este fondat pentru următoarele considerente: Contractul de reasigurare dintre părți este încheiat sub forma poliției transmise de reasigurat, prin intermediar, poliță ce face trimitere la formularul MAR 91, fără nicio mențiune suplimentară referitoare la clauzele acesteia.

Rezultă că, în polița de reasigurare, referirea la formularul MAR 91 – la conținutul acestuia – este făcută global, fără ca părțile să precizeze clauzele pe care înțeleg să nu le aplice sau să le modifice așa cum, în alte situații, pentru anumite clauze tip chiar au făcut mențiunea că nu se aplică, fiind incidente dispozițiile art. 75 din Legea nr. 105/1992 care prevăd că părțile pot alege legea aplicabilă totalității sau numai unei anumite părți a contractului, alegere ce trebuie prevăzută și precizată în mod expres în acțiune. În consecință, contractul de reasigurare în discuție are în vedere o poliță care trimite la formularul tip MAR 91 și la clauzele tip elaborate de I.A.M., ceea ce denotă că părțile au înțeles – implicit – să aibă în vedere conținutul poliței MAR 91 în care se prevede competența instanței engleze și aplicarea legii engleze, dacă părțile nu au prevăzut, în mod expres, altfel.

Instanța apelului trebuia să se raporteze – în soluționarea cauzei – la prevederile art. 74 din Legea nr. 105/1992 cât și la cele ale art. 3 alin. (1) din Convenția de la Roma din 1980 privind legea aplicabilă dispozițiilor contractuale – în vigoare la momentul contractului de reasigurare potrivit cărora, legea aplicabilă poate fi convenită în mod expres sau prin trimitere la un formular tip, incident în raport de natura contractului dintre părți așa cum este cazul – în cauza dedusă judecății - formularului tip MAR 91. Față de considerentele expuse, Înalta Curte constată că sunt fondate criticile recurentei, motiv pentru care se va da eficiență dispozițiilor art. 312 alin. (3) raportat la art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ. Pe cale de consecință se va admite recursul pârâtei formulat împotriva deciziei date de instanța apelului pe care o va modifica, în sensul că va respinge apelul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta SC A.S.I. CO București împotriva deciziei comerciale nr. 398 din 29 octombrie 2009, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială. Modifică decizia recurată, în sensul că respinge apelul formulat de reclamanta SC A.R.A. SA București împotriva sentinței comerciale nr. 14068 din 18 decembrie 2008, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 octombrie 2010.