ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5048/2010

Prin sentința civilă nr. 23 din 12 februarie 2009, Tribunalul Argeș, secția civilă, a respins, ca inadmisibilă, acțiunea reclamantului P.P.E., în contradictoriu cu pârâta SC T.M. SA Pitesti. Reclamantul, în calitate de moștenitor al defunctului P.G., decedat la data de 10 septembrie 2005, potrivit certificatului de moștenitor din 15 decembrie 2005, a revendicat la data de 16 octombrie 2008 suprafața de teren de 408 mp, dobândită de autorul său prin actul de vânzare-cumpărare din 26 ianuarie 1951. Pârâta a invocat în apărare certificatul de atestare al dreptului de proprietate din 1993, societatea în cauză fiind înființată potrivit Legii nr. 15/1990.

Instanța a reținut că, din conținutul înscrisurilor administrate în cauză a rezultat că autorul reclamantului, decedat la data de 10 septembrie 2005,nu a formulat notificare în condițiile art. 21 din Legea nr. 10/2001, respectiv faptul că terenul în litigiu a fost expropriat prin Decretul nr. 210 din 15 octombrie 1968. În cauză, în aceste circumstanțe de fapt și de drept, s-a analizat chestiunea admisibilității acțiunii în revendicare având ca obiect un imobil trecut în proprietatea statului în perioada anilor 1945-1989, acțiunea în revendicare de drept comun fiind înregistrată după adoptarea Legii nr. 10/2001. Legea nr. 10/2001, ca lege specială, față de dispozițiile C. civ. și ale art. 6 din Legea nr. 213/1998, are aplicabilitate generală în materia reparării daunelor produse prin preluarea abuzivă a bunurilor imobile, acoperind prin dispozițiile art. 2 toate situațiile posibile.

Odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, imobilul în litigiu a intrat în sfera de incidență a acestui act normativ, astfel că reclamantul este îndreptățit să solicite măsuri reparatorii numai în condițiile legii speciale. Astfel, s-a apreciat că introducerea unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480-481 C. civ., după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, tinde să eludeze dispozițiile Legii nr. 10/2001. Nu se poate reține că s-au încălcat dispozițiile art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție și nici că reclamantul nu a avut asigurat accesul la justiție, cât timp acestuia i s-a asigurat o cale specială de urmat în vederea redobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului, în condițiile în care termenul de depunere al notificărilor în baza Legii nr. 10/2001 a fost prelungit succesiv, tocmai pentru a da posibilitate celor aflați în situații identice să beneficieze de măsurile reparatorii prevăzute de această lege.

Potrivit jurisprudenței constante a organelor jurisdicționale ale Convenției, art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 ocrotește bunurile actuale, iar nu speranța de a vedea renăscut un vechi drept de proprietate imposibil de exercitat pe o perioadă îndelungată de timp. Faptul că autorul reclamantului a avut la dispoziție o cale specială de urmat în vederea redobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului din litigiu în cadrul unui termen în care foștii proprietari puteau solicita retrocedarea imobilelor ce au făcut obiectul Legii nr. 10/2001, nu poate conduce la concluzia că acestuia nu i s-a respectat liberul acces la justiție, întrucât s-a urmărit asigurarea respectării principiului securității și stabilității raporturilor juridice în materia proprietății.

În plus, reclamantul nu se încadrează în categoria persoanelor exceptate de la procedura actului normativ reprezentat de Legea nr. 10/2001 și care constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat cu sau fără titlu valabil în perioada 1945-1989, și nici în categoria celor care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale. Cât privește încălcarea art. 6 din Convenție s-a admis că acest drept nu este absolut și că este compatibil cu limitări implicite, statele dispunând în această materie de o anumită marjă de apreciere. În aceste condiții, Legea nr. 10/2001, care prevede obligativitatea parcurgeri unei procedurii administrative prealabile, nu conduce la privarea reclamantului de dreptul de acces la un tribunal, întrucât împotriva dispoziției sau deciziei, legea prevede calea contestației în instanță.

Prin Decizia civilă nr. 167/ A din 30 noiembrie 2009, Curtea de Apel Pitești, secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul reclamantului, a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare la instanța de fond. Cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare a unui imobil ce intră sub incidența Legii nr. 10/2001, s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia civilă nr. 33 din 9 iunie 2008, într-un recurs în interesul legii, în sensul că legea specială se va aplica întotdeauna cu prioritate, motiv pentru care bunurile preluate de stat fără titlu pot fi restituite foștilor proprietari numai în această procedură.

În completarea acestei dispoziții, instanța supremă a statuat că în cazul unor reglementări neconcordante cu principiile Convenției Europene a Drepturilor Omului, concursul dintre norme se rezolvă în favoarea celor cu caracter internațional. Dreptul de acces la un proces echitabil soluționat într-un termen rezonabil de către o instanță independentă și imparțială, constituită potrivit legii este garantat oricărei persoane prin dispozițiile art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturi omului și a libertăților fundamentale, amendată de Protocolul nr. 11, cât și de art. 21 din Constituția României. C.E.D.O. a apreciat că dreptul la justiție nu este unul absolut, ci dimpotrivă, în anumite condiții, statelor le este recunoscută posibilitatea unei marje de apreciere în vederea limitării lui pentru cauze obiective.

Tot în legătură cu posibilitatea de apreciere a statelor asupra dreptului de acces la justiție, C.E.D.O. a apreciat că obstacolele sau impedimentele de drept și de fapt invocate, nu pot altera dreptul în substanța sa. S-a apreciat că argumentația de mai sus în legătură cu limitarea dreptului persoanei de acces la justiție, ar conduce la concluzia că aceasta este permisă numai în situații obiective și numai cu condiția ca dreptul să nu fie alterat în substanța sa, astfel ca titularul său să nu mai aibă nicio posibilitate să-l valorifice și, pe cale de consecință, să fie lipsit de orice protecție juridică. În cauza de față, potrivit art. 22 din Legea nr. 10/2001, persoana îndreptățită la restituire era obligată în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a legii să solicite restituirea imobilului, prin notificarea adresată persoanei juridice deținătoare.

Normele speciale limitează în timp dreptul de a solicita restituirea proprietății asupra unui imobil trecut abuziv în proprietatea statului și cu privire la care datorită caracterului preluării se presupune că titularul dreptului de proprietate nu l-a pierdut niciodată. Limitarea în timp a posibilității de apărare a dreptului în procedura restituirii, reglementată de legea specială, este în contradicție cu principiul imprescriptibilității acțiunii în revendicare, având în vedere însușirea acestui drept de a nu se stinge prin neuz. Protocolul adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, reglementează dreptul de proprietate asupra bunurilor ca fiind unul exclusiv, în sensul că lipsirea de acest drept nu se poate dispune decât pentru cauză de utilitate publică, recunoscându-se dreptul statului de a adopta legi care să reglementeze regimul juridic al bunului, dar să nu limiteze în timp apărarea dreptului de proprietate.

Legiuitorul român, prin procedura administrativă de restituire a imobilelor preluate abuziv de către stat, a limitat în timp dreptul de a solicita restituirea, nerespectarea acestui termen având consecințe asupra posibilității redobândirii proprietății în condițiile normelor speciale. Recunoașterea dreptului de proprietate, reclamantului, fără a se recunoaște și dreptul la o acțiune în justiție care să-l protejeze, presupune existența unui drept iluzoriu pe care titularul său să nu-l poată valorifica niciodată, fără justificarea unor obstacole de fapt și de drept obiective care să impună o limitare a dreptului de acces la justiție, potrivit principiilor invocate de C.E.D.O. Împotriva deciziei instanței de apel a formulat cerere de recurs la data de 24 decembrie 2009, pârâta SC T.M.

SA, prin care a criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte: Hotărârea recurată este lipsită de temei legal - art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - fiind dată cu încălcarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea greșită a Deciziei nr. 33 din 09 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și a reglementarilor Convenției Europene a Drepturilor Omului privind securitatea raporturilor juridice Dacă s-ar accepta motivarea instanței de apel, conform căreia toate persoanele care nu au formulat în termenul prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001, notificări pentru restituirea imobilelor preluate abuziv, ar putea solicita în baza art. 480 C. civ., instanței, restituirea acestora în natură prin intermediul unei acțiuni în revendicare, s-ar crea o situație discriminatorie.

Discriminarea privește persoanele diligente care au formulat notificări în termenul legal prevăzut de Legea nr. 10/2001, au urmat procedura administrativă, s-au judecat cu autoritățile statului timp de opt ani, și, în cel mai bun caz, dosarele de restituire se află pe rolul A.N.R.P.- Comisia Centrală. S-a susținut că instanța de apel a depășit atribuțiile puterii judecătorești - art. 304 pct. 4 C. proc. civ. - atunci când s-a substituit legiuitorului și instanței de contencios constituțional, declarând neconstituțional și neconform cu reglementările internaționale, art. 22 din Legea nr. 10/2001, pe ideea că acest text ar limita în timp posibilitatea foștilor proprietari de a solicita restituirea imobilelor preluate abuziv.

Este evident faptul că Legea nr. 10/2001 nu intră în conflict cu reglementările internaționale, termenul instituit pentru formularea notificărilor având ca scop asigurarea securității raporturilor juridice, siguranța circuitului civil, fapt consacrat de Convenția Europeana a Drepturilor Omului. Legea nr. 10/2001 nu restrânge în niciun fel liberul acces la justiție, în cuprinsul respectivului act normativ fiind prevăzute posibilitățile pe care persoanele îndreptățite le au de a ataca în instanță actele emise în baza legii ori obligarea entităților investite cu soluționarea notificărilor de a propune măsurile reparatorii în natură sau echivalent.

În lipsa unui răspuns din partea respectivelor entități, instanța de judecată poate dispune direct restituirea imobilelor în natură în situația în care acestea sunt libere de construcții, etc. De asemenea, conform art. 1 din Primul Protocol adițional al Convenției, se dă eficiență principiului securității raporturilor juridice care trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al dobânditorului de bună-credință. Admiterea unei acțiuni în revendicare la 9 ani de la apariția Legii nr. 10/2001 și la 20 de ani de la schimbarea regimului comunist ar însemna o gravă atingere adusă securității și stabilității raporturilor juridice, fapt ce ar încălca principiile Convenției. Respingerea ca inadmisibilă a cererii reclamantului nu aduce atingere liberului acces la justiție al acestuia și nici dreptului său de proprietate.

Faptul că reclamantul nu mai este în termen să formuleze notificare conform Legii nr. 10/2001 nu înseamnă că legea îi dă dreptul să formuleze o acțiune în revendicare pe dreptul comun. Lipsa de diligență a reclamantului și eludarea dispozițiilor legilor speciale nu poate fi acoperită prin permisiunea acestuia de a apela la dreptul comun. Conform Deciziei nr. 33 din 09 iunie 2008 pronunțată de secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 1945-1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, sunt inadmisibile, prevederile legii speciale având prioritate.

Această decizie a instanței supreme este obligatorie pentru toate instanțele judecătorești conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ., judecătorii investiți cu soluționarea unei acțiuni în revendicare pe drept comun a unui imobil preluat in perioada 1945-1989 trebuind să o respingă ca inadmisibilă, prioritate având acțiunile întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 10/2001. În concordanță cu cele afirmate anterior, legiuitorul prin redactarea Legii nr. 1 din 30 ianuarie 2009 a tranșat odată pentru totdeauna chestiunea prevalenței legii speciale în domeniul proprietății și a restituirii imobilelor preluate abuziv de regimul comunist, prevalența față de prevederile dreptului comun. Astfel, art. 46 pct. 4 1 al Legii nr. 10/2001 prevede faptul că: "Persoana îndreptățită are obligația de a urma calea prevăzută de prezenta lege, după intrarea acesteia în vigoare.

Prevederile prezentei legi se aplica cu prioritate." Prioritatea dată acțiunii în revendicare de care se prevalează reclamantul prin cererea de chemare în judecată se referă la situația în care s-ar constata de către o instanță judecătorească faptul că există neconcordanțe între legea specială și Convenție, aceasta din urmă având prioritate și numai în situația în care nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate. Recursul este întemeiat și va fi admis din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., pentru considerentele ce urmează: Prin Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, s-a reglementat situația juridică a imobilelor preluate de stat în perioada de timp menționată, inclusiv a celor expropriate - imobilul revendicat de reclamant încadrându-se în sfera de reglementare a acestui act normativ, imobil expropriat prin Decretul nr. 210 din 15 octombrie 1968 - și s-a statuat, într-o manieră clară și explicită, care sunt condițiile în care aceste imobile pot fi retrocedate foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora, ori în cazul imposibilității restituirii, care sunt măsurile reparatorii care pot fi acordate (art. 11), precum și procedura judiciară în cadrul căreia poate fi obținută restituirea sau despăgubirea.

În cauză, instanțele fondului au stabilit faptul că reclamantul nu a formulat notificare în condițiile art. 21 din Legea nr. 10/2001. Prin raportare la situația de fapt corect stabilită de instanțele anterioare, în cauza pendinte sunt incidente prevederile Legii nr. 10/2001, act normativ care instituie o procedură administrativă prealabilă și obligatorie pentru restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent și care se finalizează prin emiterea deciziei sau dispoziției motivată de soluționare a notificării, supusă controlului instanțelor de judecată pe calea contestației, conform dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Prin admiterea excepției de inadmisibilitate nu s-a adus atingere dreptului privind accesul liber la justiție reglementat de art. 21 din Constituția României, întrucât decizia prin care este soluționată notificarea emisă în temeiul Legii nr. 10/2001 poate fi supusă controlului de către instanța de judecată.

Pe de altă parte, potrivit deciziei nr. 33 pronunțată asupra recursului în interesul legii la data de 9 iunie 2008 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secții unite, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant. Or, obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001 face din acest act normativ o lege specială față de Codul civil care constituie dreptul comun al acțiunii în revendicare. În condițiile în care reclamantul nu a susținut și implicit, nu a dovedit că ar fi fost exceptat în vreun mod de la aplicarea Legii nr. 10/2001 sau că, din motive independente de voința sa, nu a putut acționa în termenele legale în procedura judiciară prevăzută de Legea nr. 10/2001, în mod judicios prima instanță de fond a reținut că nu poate primi și soluționa pe fond cererea introductivă de instanță.

Dezlegările date problemelor de drept prin deciziile pronunțate în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, potrivit dispozițiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., sunt obligatorii pentru toate instanțele judecătorești. Astfel de decizii trebuie respectate și aplicate în practica instanțelor tocmai pentru a se atinge scopul prevăzut de art. 329 alin. (1) C. proc. civ., anume interpretarea și aplicarea unitară a legii pe întreg teritoriul României. Din perspectivă convențională, art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului garantează fiecărei persoane „dreptul la un tribunal”, ceea ce înseamnă dreptul ca o instanță judiciară să soluționeze orice contestație privitoare la drepturile și obligațiile sale civile.

Împrejurarea că Legea nr. 10/2001prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu înseamnă privarea de dreptul la un tribunal în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât împotriva dispoziției sau deciziei emise în procedura administrativă, legea prevede calea contestației în instanță (art. 26), actul normativ asigurând astfel o jurisdicție deplină. Totodată, este important de reținut că, prin Decizia nr. 20 din 19 martie 2007 pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, s-a recunoscut competența instanțelor de judecată de a soluționa pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și notificarea persoanei pretins îndreptățite, în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.

În consecință, așa cum s-a reținut și în considerentele deciziei în interesul Legii nr. 33 din 09 iunie 2008, întrucât persoana îndreptățită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se adoptă în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării, este evident că are pe deplin asigurat accesul la justiție. În jurisprudența sa, C.E.D.O. a statuat că art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenția.

Reglementarea unei proceduri speciale de restituire a bunurilor preluate de stat și aflate în posesia unei unități deținătoare nu vine în conflict cu norma europeană și se înscrie în soluțiile de restituire a bunurilor confiscate, adoptate de stat. Fiind reglementată prin norme cu caracter special, pentru considerentele anterior expuse, respectarea acestei proceduri este obligatorie, excluzând posibilitatea promovării unei acțiuni întemeiate pe dreptul comun în materie. Instanța de apel nu a depășit atribuțiile puterii judecătorești - art. 304 pct. 4 C. proc. civ.

- atunci când a apreciat că textul art. 22 din Legea nr. 10/2001 este neconvențional, prin faptul că ar limita în timp posibilitatea foștilor proprietari de a solicita restituirea imobilelor preluate abuziv, situație care ar conduce la nesocotirea garanțiilor referitoare la dreptul de proprietate și la dreptul de acces la instanță, întrucât o astfel de apreciere intră în competența proprie a instanțelor de judecată de drept comun. Pentru toate aceste considerente de fapt si de drept, Înalta Curte, in conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) si (3), coroborate cu dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va admite recursul pârâtei, va modifica decizia atacată, în sensul că va respinge, ca nefondat, apelul reclamantului P.P.E.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta SC T.M. SA împotriva Deciziei civile nr. 167/ A din 30 noiembrie 2009 a Curții de Apel Pitești, secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie. Modifică decizia atacată în sensul că respinge ca nefondat apelul declarat de reclamantul P.P.E. împotriva sentinței civile nr. 23 din data de 12 februarie 2009 a Tribunalului Argeș, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 octombrie 2010.