ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5048/2010
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5048/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)
Prin sentința civilă nr. 23 din 12 februarie 2009,
Tribunalul Argeș, secția civilă, a respins, ca inadmisibilă, acțiunea
reclamantului P.P.E., în contradictoriu cu pârâta SC T.M. SA Pitesti.
Reclamantul, în
calitate de moștenitor al defunctului P.G., decedat la data de 10 septembrie 2005,
potrivit certificatului de moștenitor din 15 decembrie 2005, a revendicat la
data de 16 octombrie 2008 suprafața de teren de 408 mp, dobândită de autorul
său prin actul de vânzare-cumpărare din 26 ianuarie 1951.
Pârâta a invocat în
apărare certificatul de atestare al dreptului de proprietate din 1993,
societatea în cauză fiind înființată potrivit Legii nr. 15/1990.
Instanța a reținut
că, din conținutul înscrisurilor administrate în cauză a rezultat că autorul reclamantului,
decedat la data de 10 septembrie 2005,nu a formulat notificare în condițiile art.
21 din Legea nr. 10/2001, respectiv faptul că terenul în litigiu a fost
expropriat prin Decretul nr. 210 din 15 octombrie 1968.
În cauză, în aceste
circumstanțe de fapt și de drept, s-a analizat chestiunea admisibilității acțiunii
în revendicare având ca obiect un imobil trecut în proprietatea statului în
perioada anilor 1945-1989, acțiunea în revendicare de drept comun fiind
înregistrată după adoptarea Legii nr. 10/2001.
Legea nr. 10/2001, ca
lege specială, față de dispozițiile C. civ. și ale art. 6 din Legea nr. 213/1998,
are aplicabilitate generală în materia reparării daunelor produse prin
preluarea abuzivă a bunurilor imobile, acoperind prin dispozițiile art. 2 toate
situațiile posibile.
Odată cu intrarea în
vigoare a Legii nr. 10/2001, imobilul în litigiu a intrat în sfera de incidență
a acestui act normativ, astfel că reclamantul este îndreptățit să solicite
măsuri reparatorii numai în condițiile legii speciale.
Astfel, s-a apreciat
că introducerea unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480-481
C. civ., după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, tinde să eludeze
dispozițiile Legii nr. 10/2001.
Nu se poate reține că
s-au încălcat dispozițiile art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție și
nici că reclamantul nu a avut asigurat accesul la justiție, cât timp acestuia i
s-a asigurat o cale specială de urmat în vederea redobândirii dreptului de
proprietate asupra imobilului, în condițiile în care termenul de depunere al
notificărilor în baza Legii nr. 10/2001 a fost prelungit succesiv, tocmai
pentru a da posibilitate celor aflați în situații identice să beneficieze de
măsurile reparatorii prevăzute de această lege.
Potrivit
jurisprudenței constante a organelor jurisdicționale ale Convenției, art. 1 din
Protocolul adițional nr. 1 ocrotește bunurile actuale, iar nu speranța de a
vedea renăscut un vechi drept de proprietate imposibil de exercitat pe o
perioadă îndelungată de timp.
Faptul că autorul
reclamantului a avut la dispoziție o cale specială de urmat în vederea redobândirii
dreptului de proprietate asupra imobilului din litigiu în cadrul unui termen în
care foștii proprietari puteau solicita retrocedarea imobilelor ce au făcut
obiectul Legii nr. 10/2001, nu poate conduce la concluzia că acestuia nu i s-a
respectat liberul acces la justiție, întrucât s-a urmărit asigurarea
respectării principiului securității și stabilității raporturilor juridice în
materia proprietății.
În plus, reclamantul
nu se încadrează în categoria persoanelor exceptate de la procedura actului
normativ reprezentat de Legea nr. 10/2001 și care constituie dreptul comun în
materia retrocedării imobilelor preluate de stat cu sau fără titlu valabil în
perioada 1945-1989, și nici în categoria celor care, din motive independente de
voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale.
Cât privește
încălcarea art. 6 din Convenție s-a admis că acest drept nu este absolut și că
este compatibil cu limitări implicite, statele dispunând în această materie de
o anumită marjă de apreciere. În aceste condiții, Legea nr. 10/2001, care
prevede obligativitatea parcurgeri unei procedurii administrative prealabile,
nu conduce la privarea reclamantului de dreptul de acces la un tribunal,
întrucât împotriva dispoziției sau deciziei, legea prevede calea contestației
în instanță.
Prin Decizia civilă nr.
167/ A din 30 noiembrie 2009, Curtea de Apel Pitești, secția civilă, pentru
cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori
și de familie, a admis apelul reclamantului, a desființat sentința și a trimis
cauza spre rejudecare la instanța de fond.
Cu privire la
excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare a unui imobil ce intră sub
incidența Legii nr. 10/2001, s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție,
prin Decizia civilă nr. 33 din 9 iunie 2008, într-un recurs în interesul legii,
în sensul că legea specială se va aplica întotdeauna cu prioritate, motiv
pentru care bunurile preluate de stat fără titlu pot fi restituite foștilor
proprietari numai în această procedură. În completarea acestei dispoziții,
instanța supremă a statuat că în cazul unor reglementări neconcordante cu
principiile Convenției Europene a Drepturilor Omului, concursul dintre norme se
rezolvă în favoarea celor cu caracter internațional.
Dreptul de acces la
un proces echitabil soluționat într-un termen rezonabil de către o instanță
independentă și imparțială, constituită potrivit legii este garantat oricărei
persoane prin dispozițiile art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturi
omului și a libertăților fundamentale, amendată de Protocolul nr. 11, cât și de
art. 21 din Constituția României.
C.E.D.O. a apreciat
că dreptul la justiție nu este unul absolut, ci dimpotrivă, în anumite
condiții, statelor le este recunoscută posibilitatea unei marje de apreciere în
vederea limitării lui pentru cauze obiective. Tot în legătură cu posibilitatea
de apreciere a statelor asupra dreptului de acces la justiție, C.E.D.O. a
apreciat că obstacolele sau impedimentele de drept și de fapt invocate, nu pot
altera dreptul în substanța sa.
S-a apreciat că
argumentația de mai sus în legătură cu limitarea dreptului persoanei de acces
la justiție, ar conduce la concluzia că aceasta este permisă numai în situații
obiective și numai cu condiția ca dreptul să nu fie alterat în substanța sa,
astfel ca titularul său să nu mai aibă nicio posibilitate să-l valorifice și,
pe cale de consecință, să fie lipsit de orice protecție juridică.
În cauza de față, potrivit
art. 22 din Legea nr. 10/2001, persoana îndreptățită la restituire era obligată
în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a legii să solicite restituirea
imobilului, prin notificarea adresată persoanei juridice deținătoare.
Normele speciale
limitează în timp dreptul de a solicita restituirea proprietății asupra unui
imobil trecut abuziv în proprietatea statului și cu privire la care datorită
caracterului preluării se presupune că titularul dreptului de proprietate nu
l-a pierdut niciodată.
Limitarea în timp a
posibilității de apărare a dreptului în procedura restituirii, reglementată de legea
specială, este în contradicție cu principiul imprescriptibilității acțiunii în
revendicare, având în vedere însușirea acestui drept de a nu se stinge prin
neuz.
Protocolul adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, reglementează
dreptul de proprietate asupra bunurilor ca fiind unul exclusiv, în sensul că
lipsirea de acest drept nu se poate dispune decât pentru cauză de utilitate
publică, recunoscându-se dreptul statului de a adopta legi care să reglementeze
regimul juridic al bunului, dar să nu limiteze în timp apărarea dreptului de
proprietate.
Legiuitorul român,
prin procedura administrativă de restituire a imobilelor preluate abuziv de
către stat, a limitat în timp dreptul de a solicita restituirea, nerespectarea
acestui termen având consecințe asupra posibilității redobândirii proprietății
în condițiile normelor speciale.
Recunoașterea
dreptului de proprietate, reclamantului, fără a se recunoaște și dreptul la o
acțiune în justiție care să-l protejeze, presupune existența unui drept
iluzoriu pe care titularul său să nu-l poată valorifica niciodată, fără
justificarea unor obstacole de fapt și de drept obiective care să impună o
limitare a dreptului de acces la justiție, potrivit principiilor invocate de C.E.D.O.
Împotriva deciziei
instanței de apel a formulat cerere de recurs la data de 24 decembrie 2009,
pârâta SC T.M. SA, prin care a criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele
aspecte:
Hotărârea recurată
este lipsită de temei legal - art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - fiind dată cu
încălcarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea greșită a Deciziei nr. 33 din 09
iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și a reglementarilor Convenției
Europene a Drepturilor Omului privind securitatea raporturilor juridice
Dacă s-ar accepta
motivarea instanței de apel, conform căreia toate persoanele care nu au
formulat în termenul prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001, notificări
pentru restituirea imobilelor preluate abuziv, ar putea solicita în baza art. 480
C. civ., instanței, restituirea acestora în natură prin intermediul unei
acțiuni în revendicare, s-ar crea o situație discriminatorie. Discriminarea
privește persoanele diligente care au formulat notificări în termenul legal
prevăzut de Legea nr. 10/2001, au urmat procedura administrativă, s-au judecat
cu autoritățile statului timp de opt ani, și, în cel mai bun caz, dosarele de
restituire se află pe rolul A.N.R.P.- Comisia Centrală.
S-a susținut că
instanța de apel a depășit atribuțiile puterii judecătorești - art. 304 pct. 4
C. proc. civ. - atunci când s-a substituit legiuitorului și instanței de
contencios constituțional, declarând neconstituțional și neconform cu
reglementările internaționale, art. 22 din Legea nr. 10/2001, pe ideea că acest
text ar limita în timp posibilitatea foștilor proprietari de a solicita
restituirea imobilelor preluate abuziv.
Este evident faptul
că Legea nr. 10/2001 nu intră în conflict cu reglementările internaționale, termenul
instituit pentru formularea notificărilor având ca scop asigurarea securității raporturilor
juridice, siguranța circuitului civil, fapt consacrat de Convenția Europeana a Drepturilor
Omului.
Legea nr. 10/2001 nu
restrânge în niciun fel liberul acces la justiție, în cuprinsul respectivului
act normativ fiind prevăzute posibilitățile pe care persoanele îndreptățite le au
de a ataca în instanță actele emise în baza legii ori obligarea entităților investite
cu soluționarea notificărilor de a propune măsurile reparatorii în natură sau echivalent.
În lipsa unui răspuns din partea respectivelor entități, instanța de judecată
poate dispune direct restituirea imobilelor în natură în situația în care
acestea sunt libere de construcții, etc.
De asemenea, conform art.
1 din Primul Protocol adițional al Convenției, se dă eficiență principiului
securității raporturilor juridice care trebuie respectate atât în cazul
fostului proprietar, cât și în cel al dobânditorului de bună-credință.
Admiterea unei acțiuni în revendicare la 9 ani de la apariția Legii nr. 10/2001
și la 20 de ani de la schimbarea regimului comunist ar însemna o gravă atingere
adusă securității și stabilității raporturilor juridice, fapt ce ar încălca
principiile Convenției.
Respingerea ca
inadmisibilă a cererii reclamantului nu aduce atingere liberului acces la
justiție al acestuia și nici dreptului său de proprietate.
Faptul că reclamantul
nu mai este în termen să formuleze notificare conform Legii nr. 10/2001 nu
înseamnă că legea îi dă dreptul să formuleze o acțiune în revendicare pe
dreptul comun. Lipsa de diligență a reclamantului și eludarea dispozițiilor
legilor speciale nu poate fi acoperită prin permisiunea acestuia de a apela la
dreptul comun.
Conform Deciziei nr. 33
din 09 iunie 2008 pronunțată de secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și
Justiție, acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect
revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 1945-1989, formulate
după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, sunt inadmisibile, prevederile
legii speciale având prioritate.
Această decizie a instanței
supreme este obligatorie pentru toate instanțele judecătorești conform art. 329
alin. (3) C. proc. civ., judecătorii investiți cu soluționarea unei acțiuni în
revendicare pe drept comun a unui imobil preluat in perioada 1945-1989 trebuind
să o respingă ca inadmisibilă, prioritate având acțiunile întemeiate pe
dispozițiile Legii nr. 10/2001.
În concordanță cu
cele afirmate anterior, legiuitorul prin redactarea Legii nr. 1 din 30 ianuarie
2009 a tranșat odată pentru totdeauna chestiunea prevalenței legii speciale în
domeniul proprietății și a restituirii imobilelor preluate abuziv de regimul comunist,
prevalența față de prevederile dreptului comun. Astfel, art. 46 pct. 4
1
al Legii nr. 10/2001 prevede faptul că: "Persoana îndreptățită are
obligația de a urma calea prevăzută de prezenta lege, după intrarea acesteia în
vigoare. Prevederile prezentei legi se aplica cu prioritate."
Prioritatea dată
acțiunii în revendicare de care se prevalează reclamantul prin cererea de
chemare în judecată se referă la situația în care s-ar constata de către o
instanță judecătorească faptul că există neconcordanțe între legea specială și
Convenție, aceasta din urmă având prioritate și numai în situația în care nu
s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate.
Recursul este
întemeiat și va fi admis din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.
civ., pentru considerentele ce urmează:
Prin Legea nr. 10/2001
privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6
martie 1945 - 22 decembrie 1989, s-a reglementat situația juridică a imobilelor
preluate de stat în perioada de timp menționată, inclusiv a celor expropriate -
imobilul revendicat de reclamant încadrându-se în sfera de reglementare a
acestui act normativ, imobil expropriat prin Decretul nr. 210 din 15 octombrie 1968
- și s-a statuat, într-o manieră clară și explicită, care sunt condițiile în
care aceste imobile pot fi retrocedate foștilor proprietari sau moștenitorilor
acestora, ori în cazul imposibilității restituirii, care sunt măsurile
reparatorii care pot fi acordate (art. 11), precum și procedura judiciară în
cadrul căreia poate fi obținută restituirea sau despăgubirea.
În cauză, instanțele
fondului au stabilit faptul că reclamantul nu a formulat notificare în
condițiile art. 21 din Legea nr. 10/2001.
Prin raportare la
situația de fapt corect stabilită de instanțele anterioare, în cauza pendinte
sunt incidente prevederile Legii nr. 10/2001, act normativ care instituie o
procedură administrativă prealabilă și obligatorie pentru restituirea în natură
sau acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent și care se finalizează prin
emiterea deciziei sau dispoziției motivată de soluționare a notificării, supusă
controlului instanțelor de judecată pe calea contestației, conform dispozițiilor
art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Prin admiterea
excepției de inadmisibilitate nu s-a adus atingere dreptului privind accesul
liber la justiție reglementat de art. 21 din Constituția României, întrucât
decizia prin care este soluționată notificarea emisă în temeiul Legii nr. 10/2001
poate fi supusă controlului de către instanța de judecată.
Pe de altă parte,
potrivit deciziei nr. 33 pronunțată asupra recursului în interesul legii la
data de 9 iunie 2008 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secții unite,
concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii
speciale, conform principiului specialia generalibus derogant. Or, obiectul de
reglementare al Legii nr. 10/2001 face din acest act normativ o lege specială
față de Codul civil care constituie dreptul comun al acțiunii în revendicare.
În
condițiile în care reclamantul nu a susținut și implicit, nu a dovedit că ar fi
fost exceptat în vreun mod de la aplicarea Legii nr. 10/2001 sau că, din motive
independente de voința sa, nu a putut acționa în termenele legale în procedura
judiciară prevăzută de Legea nr. 10/2001, în mod judicios prima instanță de
fond a reținut că nu poate primi și soluționa pe fond cererea introductivă de
instanță.
Dezlegările
date problemelor de drept prin deciziile pronunțate în interesul legii de
Înalta Curte de Casație și Justiție, potrivit dispozițiilor art. 329 alin. (3) C.
proc. civ., sunt obligatorii pentru toate instanțele judecătorești. Astfel de
decizii trebuie respectate și aplicate în practica instanțelor tocmai
pentru a se atinge
scopul prevăzut de
art. 329
alin.
(1) C. proc. civ., anume interpretarea și aplicarea unitară a legii pe întreg
teritoriul României.
Din perspectivă convențională, art. 6 din
Convenția Europeană a Drepturilor Omului garantează fiecărei persoane „dreptul
la un tribunal”, ceea ce înseamnă dreptul ca o instanță judiciară să
soluționeze orice contestație privitoare la drepturile și obligațiile sale
civile.
Împrejurarea că Legea
nr. 10/2001prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative
prealabile nu înseamnă privarea de dreptul la un tribunal în sensul art. 6 din
Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât împotriva dispoziției sau
deciziei emise în procedura administrativă, legea prevede calea contestației în
instanță (art. 26), actul normativ asigurând astfel o jurisdicție deplină.
Totodată, este
important de reținut că, prin Decizia nr. 20 din 19 martie 2007 pronunțată în
recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile
unite, s-a recunoscut competența instanțelor de judecată de a soluționa pe fond
nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a
cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate
abuziv, ci și notificarea persoanei pretins îndreptățite, în cazul refuzului
nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții
interesate.
În consecință, așa
cum s-a reținut și în considerentele deciziei în interesul Legii nr. 33 din 09
iunie 2008, întrucât persoana îndreptățită are posibilitatea de a supune
controlului judecătoresc toate deciziile care se adoptă în cadrul procedurii
Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de
soluționare a notificării, este evident că are pe deplin asigurat accesul la
justiție.
În jurisprudența sa,
C.E.D.O. a statuat că art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege
condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate
înainte ca ele să ratifice Convenția.
Reglementarea unei
proceduri speciale de restituire a bunurilor preluate de stat și aflate în
posesia unei unități deținătoare nu vine în conflict cu norma europeană și se
înscrie în soluțiile de restituire a bunurilor confiscate, adoptate de stat.
Fiind reglementată
prin norme cu caracter special, pentru considerentele anterior expuse,
respectarea acestei proceduri este obligatorie, excluzând posibilitatea
promovării unei acțiuni întemeiate pe dreptul comun în materie.
Instanța de apel nu a
depășit atribuțiile puterii judecătorești - art. 304 pct. 4 C. proc. civ. -
atunci când a apreciat că textul art. 22 din Legea nr. 10/2001 este
neconvențional, prin faptul că ar limita în timp posibilitatea foștilor
proprietari de a solicita restituirea imobilelor preluate abuziv, situație care
ar conduce la nesocotirea garanțiilor referitoare la dreptul de proprietate și
la dreptul de acces la instanță, întrucât o astfel de apreciere intră în
competența proprie a instanțelor de judecată de drept comun.
Pentru toate aceste considerente de fapt si de drept, Înalta Curte, in
conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) si (3), coroborate cu
dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,
va
admite recursul pârâtei, va modifica decizia atacată, în sensul că va respinge,
ca nefondat, apelul reclamantului P.P.E.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâta
SC
T.M. SA împotriva Deciziei civile nr. 167/ A din 30 noiembrie 2009 a Curții de Apel Pitești, secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări
sociale și pentru cauze cu minori și de familie.
Modifică decizia atacată în sensul că respinge ca nefondat apelul
declarat de reclamantul P.P.E. împotriva sentinței civile nr. 23 din data de 12
februarie 2009 a Tribunalului Argeș, secția civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 6 octombrie 2010.