ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 462/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 462/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată

pe rolul Judecătoriei Urziceni la data de 03 martie 2010, reclamantul Societatea

Națională a Gazelor Naturale R. SA - Sucursala de Înmagazinare Subterană a

Gazelor Naturale Ploiești a chemat în judecată Statul Român și pe Agenția Domeniilor

Statului pentru stabilirea unui drept de uz asupra unei suprafețe de teren de 1.914

m.p., situat în extravilanul Municipiului Urziceni în scopul utilizării unui obiectiv

de investiții.

Agenția Domeniilor Statului

a formulat cerere reconvențională și a solicitat în schimbul folosinței terenului

plata unei sume de bani reprezentând despăgubiri.

Prin sentința civilă

nr. 1013 din 29 iunie 2011, Judecătoria Urziceni a respins cererea formulată de

reclamantă împotriva Statului Român pentru lipsa calității procesuale pasive și

a respins ca neîntemeiate atât cererea principală, cât și cererea reconvențională,

iar apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței a fost admis cu consecința

desființării primei hotărâri.

Astfel, Tribunalul Ialomița

a stabilit, prin decizia civilă nr. 79/A din 08 noiembrie 2011, că este competentă

să judece cauza în primă instanță în raport de caracterul comercial al acesteia.

Rejudecând cauza în fond,

Tribunalul Ialomița, secția civilă, a pronunțat sentința nr. 2717 din 06

decembrie 2011 prin care a admis în parte cererea principală formulată de Societatea

Națională a Gazelor Naturale R. SA - Sucursala de Înmagazinare Subterană a

Gazelor Naturale Ploiești împotriva Agenției Domeniilor Statului București și a

stabilit în favoarea reclamantei un drept de uz cu titlu gratuit pentru terenul

de 1.914 m.p., identificat în dispozitivul sentinței, până la data de 01

octombrie 2011. Cererea reconvențională formulată de Agenția Domeniilor Statului

a fost respinsă ca neîntemeiată.

Pentru a se pronunța în

acest sens, prima instanță a reținut, în esență, că terenul pentru utilizarea căruia

s-a cerut recunoașterea unui drept de uz de către reclamantă, se află în proprietatea

privată a statului și în administrarea Agenției Domeniilor Statului, că reclamanta

are calitatea de producător și concesionar în domeniul gazelor naturale, conform

Legii nr. 351/2004, situație față de care s-a apreciat că aceasta beneficiază de

prevederile art. 86 ale aceleiași legi, cu referire la existența unui drept de uz

pe toată durata de viață a obiectivului „Stația de uscare B 32 Urziceni”, drept

care este unul cu titlu gratuit până la data de 01 octombrie 2011. Aceasta întrucât,

începând cu data menționată, în baza art. 230 lit. z) din Legea nr. 71/2011, a fost

abrogat art. 90 alin. (2) din Legea nr. 351/2004, ceea ce semnifică faptul că, după

această dată, pârâta Agenția Domeniilor Statului este îndreptățită la despăgubiri

stabilite în condițiile art. 91 din Legea nr. 351/2004.

Cererea reconvențională

a pârâtei Agenția Domeniilor Statului a fost respinsă ca fiind neîntemeiată întrucât

până la 01 octombrie 2011 exercitarea dreptului de uz se face cu titlu gratuit,

iar obiectivul acesteia nu a fost plata unor eventuale despăgubiri în condițiile

art. 90 alin. (2) - art. 91 din Legea nr. 351/2004, ci plata contravalorii chiriei.

Prin decizia civilă

nr. 1503/R din 17 septembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a IV-a civilă, au fost admise recursurile declarate de reclamanta Societatea Națională

a Gazelor Naturale R. SA - Sucursala de Înmagazinare Subterană a Gazelor Naturale

Ploiești și de pârâta Agenția Domeniilor Statului împotriva sentinței civile

nr. 2717/F din 06 decembrie 2011 pronunțată de Tribunalul Ialomița, care a fost

modificată în parte, în sensul admiterii în totalitate a cererii principale prin

stabilirea în favoarea reclamantei a unui drept de uz pe durata de viață a obiectivului

Stația de uscare B32 Urziceni, și, de asemenea, a fost casată în parte aceeași sentință,

în privința cererii reconvenționale, care a fost trimisă spre rejudecare, pe fond,

la aceeași instanță.

În considerentele acestei

decizii s-a reținut că, deși de la 01 octombrie 2011 dreptul de uz exercitat de

concesionarul și producătorul în domeniul gazelor naturale poate fi acordat cu plata

de despăgubiri, în condițiile art. 91 din Legea gazelor, perioada de acordare a

dreptului de folosință este în continuare menținută prin textele de lege respective,

inclusiv prin art. 91 și, ca urmare, dreptul de uz trebuia acordat pe toată durata

de viață a obiectivului respectiv, urmând ca despăgubirile aferente să fie stabilite

de către instanța de judecată.

Cu referire la cererea

reconvențională, instanța de recurs a apreciat că instanța de fond nu a intrat în

cercetarea fondului, fiind insuficient sub acest aspect arătarea obiectului cererii,

așa după cum a procedat prima instanță prin hotărârea sa.

Prin sentința civilă

nr. 1348 din 19 martie 2013 dată de Tribunalul Ialomița în rejudecarea cererii reconvenționale,

a fost admisă în parte cererea formulată de Agenția Domeniilor Statului București

împotriva Societății Naționale a Gazelor Naturale R. SA - Ploiești și a fost obligată

pârâta la plata unor despăgubiri în cuantum de 4.657,38 euro (în echivalent RON)

anual, începând cu anul 2010 și până la expirarea duratei de folosință a terenului.

Pentru a pronunța această

sentință, prima instanță a reținut că Agenția Domeniilor Statului București a precizat

cuantumul despăgubirilor prin adresa din 14 ianuarie 2013, acestea fiind solicitate

pentru folosința suprafeței de 1.914 m.p. teren aflat în administrarea sa, situat

pe teritoriul administrativ al orașului Urziceni, ca fiind în cuantum de 24.333,26

euro, așa cum rezultă și din art. 7 din hotărârea nr. 13 din 12 octombrie 2009 a

Comitetului de Administrare al Agenției Domeniilor Statului. Ulterior, prin adresa

din 23 ianuarie 2013, pârâta-reclamantă Agenția Domeniilor Statului București a

solicitat ca probă nota de informare și decizia întocmită de Direcția de Fond Funciar

din 07 octombrie 2009 pentru Consiliul de Administrație al Agenției Domeniilor Statului,

în baza căreia a fost adoptat art. 7 din hotărârea Consiliului de Administrație

al Agenției Domeniilor Statului nr. 13 din 12 octombrie 2009. Cât privește pârâta-reclamantă

Societatea Națională a Gazelor Naturale R. SA - Sucursala de Înmagazinare Subterană

a Gazelor Naturale Ploiești, inițial, în ședința din 12 februarie 2013 și-a manifestat

intenția de a solicita o expertiză însă ulterior a solicitat stabilirea cuantumului

despăgubirilor prin raportare la H.C.L. Urziceni nr. 8/2011, care prevede prețul

de închiriere a terenurilor din intravilanul municipiului Urziceni la 0,5 euro/m.p./lună.

Prima instanță a observat

că, potrivit documentației indicate de pârâta-reclamantă, chiria anuală de 24.333,26

euro/ha corespunde unei despăgubiri anuale raportate la suprafața de 1.914 m.p.

de 4.657,38 euro, iar conform criteriilor acceptate de pârâta Societatea Națională

a Gazelor Naturale R. SA - Sucursala de Înmagazinare Subterană a Gazelor Naturale

Ploiești, cuantumul despăgubirilor ar fi de 1.914 m.p. x 0,5 x 12 luni, adică 11.484

euro anual. Având în vedere principiul disponibilității și cum reclamanta din cererea

reconvențională - Agenția Domeniilor Statului București a solicitat suma de 4.657,38

euro, instanța obligat-o pe pârâta să plătească reclamantei despăgubiri în cuantum

reprezentând contravaloarea în RON a sumei de 4.657,38 euro la cursul Băncii Naționale

a României din ziua plății, anual, începând cu anul 2010 și până la expirarea duratei

de folosință a terenului.

Apelul declarat de reclamanta-pârâtă

Societatea Națională a Gazelor Naturale R. SA împotriva acestei sentințe a fost

respins, ca nefondat, prin decizia civilă nr. 241/A din 05 iulie 2013 a Curții de

Apel București, secția a IV-a civilă, care a apreciat că deși existența dreptului

de uz este prevăzută de lege, aceasta nu menține și beneficiul exercitării uzului

cu titlu gratuit, iar dispozițiile art. 113 alin. (5) din Legea nr. 123/2012 se

referă la despăgubirile datorate proprietarilor din vecinătate, în cazul prejudicierii

acestora prin exercitarea dreptului de uz, astfel că nu este aplicabil în speță,

în condițiile în care în prezentul proces a fost solicitată despăgubirea proprietarului

terenului pentru lipsa folosinței bunului.

Suma stabilită de prima

instanță în sentința atacată ca fiind datorată anual nu este de 24.333,26 euro,

ci de 4.657,38 de euro, iar această sumă de bani nu a fost stabilită aleatoriu,

ci în baza criteriilor precizate de instanța de fond.

Împotriva acestei decizii,

în termen legal,

a declarat recurs

apelanta

Societatea Națională a Gazelor Naturale R. SA - Sucursala de Înmagazinare Subterană

a Gazelor Naturale Ploiești.

În motivarea recursului

declarat, recurenta a invocat următoarele critici de recurs:

- Decizia instanței de

apel este nelegală întrucât societatea recurentă, în calitate de concesionar și

producător în sectorul gazelor naturale, beneficiază - în temeiul dispozițiilor

art. 86-90 din Legea gazelor nr. 351/2004 - de un drept de uz și servitute asupra

terenurilor și a altor bunuri proprietate publică sau privată ale persoanelor fizice

sau juridice, precum și asupra activităților desfășurate de persoane fizice sau

juridice în vecinătatea capacităților din domeniul gazelor naturale.

Prin dispozițiile

art. 90 alin. (2) din Legea nr. 351/2004 s-a prevăzut că acest drept este unul cu

titlu gratuit, iar abrogarea la 01 octombrie 2011 a acestei norme legale nu poate

avea nicio consecință asupra dreptului recurentei, ce a fost recunoscut pe toată

durata existenței obiectivului de investiții, deoarece în momentul în care au luat

naștere raporturile dintre societate și Agenția Domeniilor Statului, era în vigoare

acest articol.

Hotărârea atacată ignoră

aceste inadvertențe, considerând că obiectul cererii reconvenționale este despăgubirea

proprietarului terenului pentru lipsa folosinței bunului, conform dreptului comun.

Cererea reconvențională

a pârâtei-reclamante este lipsită de obiect întrucât raporturile juridice dintre

părți sunt guvernate de o lege specială, Legea gazelor nr. 351/2004, care derogă

de la dreptul comun, astfel încât Agenția Domeniilor Statului nu este îndreptățită

la despăgubiri nici conform Legii gazelor și nici dreptului comun, care nu se aplică

în speță.

Legea gazelor nr. 351/2004,

deși abrogată în prezent, se aplică în speță pentru că era în vigoare în momentul

apariției raporturilor juridice dintre părți, iar C. civ. nu se aplică întrucât

legea specială derogă întotdeauna de la legea generală.

Or, conform art. 90

alin. (2) din Legea nr. 351/2004, exercitarea drepturilor de uz și servitute asupra

proprietăților afectate de capacitățile din domeniul gazelor naturale se realizează

cu titlu gratuit pe toată durata existenței acestora. Dacă, cu ocazia intervențiilor

pentru retehnologizări, reparații, revizii, avarii se produc pagube proprietarilor

din vecinătatea capacităților din domeniul gazelor naturale, concesionarii au obligația

să plătească despăgubiri în condițiile legii.

Nici prima instanță și

nici cea de apel nu au ținut cont de prevederile acestui articol, aplicând greșit

legea, recurenta fiind obligată la plata unor despăgubiri imense, deși exercitarea

dreptului său de uz se face cu titlu gratuit.

- În mod greșit societatea

recurentă a fost obligată la plata unor despăgubiri pe care nu le datorează față

de Agenția Domeniilor Statului și pentru că prin exercitarea dreptului de uz asupra

terenului în cauză nu s-au produs nici un fel de pagube. Societatea pârâtă nu a

făcut dovada acestora nici în primă instanță, dar nici în apel, deși a solicitat

o sumă imensă cu titlu de despăgubiri, pe care nu a justificat-o în nici un fel

și pe care nu a determinat-o pe baza niciunui criteriu.

Mai mult, deși legea prevedea

că exercitarea dreptului de uz se face cu titlu gratuit, recurenta a încheiat un

contract de închiriere cu Agenția Domeniilor Statului, a plătit chiria la timp,

chiar și după ce contractul a expirat, exercitându-și drepturile cu bună credință.

Prima instanță a calculat

greșit despăgubirile pornind de la H.C.L. Urziceni nr. 8/2011 întrucât aceasta prevedea

prețurile de închiriere pentru terenuri din intravilanul localității, iar nu pentru

terenuri din extravilan, așa cum este terenul în cauză. Această hotărâre a fost

depusă în instanță cu titlu informativ, pentru o eventuală chirie minimă, dar a

fost interpretată greșit de instanță, în favoarea Agenției Domeniilor Statului.

- Deși prin sentința civilă

nr. 2717/F/2011 a Tribunalului Ialomița s-a stabilit un drept de uz în favoarea

societății recurente cu titlu gratuit până la 01 octombrie 2011, drept care se întinde

pe întreaga durată de viață a obiectivului „Stația de uscare B32 Urziceni”, conform

deciziei civile nr. 1503/R din 17 septembrie 2012, instanțele ce au soluționat cererea

reconvențională, aceleași care au pronunțat și respectivele hotărâri, se contrazic

deoarece au obligat-o pe recurentă la plata de despăgubiri începând cu anul 2010

și până la expirarea duratei de folosință a terenului în cauză.

Recurenta nu a dat o încadrare

criticilor sale de recurs, iar în temeiul art. 242 alin. (2) C. proc. civ. a solicitat

judecarea cauzei în lipsă.

La 07 februarie 2014 intimatul

Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale a formulat întâmpinare, prin care

a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În recurs nu au fost administrate

probe suplimentare.

Analizând criticile de

recurs formulate, care se circumscriu motivului legal de recurs prevăzut de dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că

recursul declarat este întemeiat în limitele ce se vor arăta prin cele ce urmează.

În esență, prin motivarea

recursului său, recurenta a susținut nelegalitatea hotărârii atacate sub două aspecte.

Primul, întrucât a afirmat

că, în virtutea dispozițiilor art. 86-90 din Legea nr. 351/2004, beneficiază de

un drept legal de uz și servitute asupra terenurilor și altor bunuri proprietatea

publică sau privată din vecinătatea capacităților din domeniul gazelor naturale,

drept care, conform art. 90 alin. (2) din aceeași lege, este gratuit în raport cu

norma în vigoare la data nașterii raporturilor juridice dintre părți, astfel că

în mod greșit societatea recurentă a fost obligată la plata unor despăgubiri față

de intimată, pentru folosința terenului de 1.914 m.p. situat în extravilanul localității

Urziceni, aferent obiectivului de investiții „Stația de uscare B 32 Urziceni”.

Cel de-al doilea, întrucât

a invocat faptul că, prin obligarea sa la plata despăgubirilor începând cu anul

2010, instanțele de fond și-au contrazis propriile hotărâri date în soluționarea

cererii principale a litigiului, care a avut ca obiect recunoașterea dreptului său

de uz asupra terenului sus-menționat, prilej cu care au stabilit că dreptul de uz

este unul gratuit până la 01 octombrie 2011.

Cel dintâi argument de

nelegalitate a hotărârii este neîntemeiat.

Sub acest aspect, instanța

de recurs are în vedere că raporturile juridice dintre părți, în legătură cu folosința

terenului în suprafață de 1.914 m.p. din extravilanul municipiului Urziceni, s-au

născut în anul 2007, cu ocazia amplasării pe terenul aflat în administrarea Agenției

Domeniilor Statului, de către recurentă a obiectivului de investiții „Stația de

uscare B 32 Urziceni”.

La data respectivă erau

în vigoare prevederile Legii gazelor nr. 351/2004, care, prin dispozițiile sale

de la art. 86-90, prevedeau în favoarea concesionarilor din sectorul gazelor naturale

un drept legal de uz și servitute asupra terenurilor și altor bunuri proprietate

publică sau privată a persoanelor fizice sau juridice, în vederea executării lucrărilor

necesare realizării, reabilitării sau retehnologizării capacităților din domeniul

gazelor naturale ori în vederea asigurării funcționării normale a capacității prin

efectuarea reviziilor, reparațiilor ș intervențiilor necesare.

Potrivit art. 90

alin. (1) din același act normativ, dreptul de uz prevăzut la art. 86 are ca obiect

utilitatea publică, are caracter legal și se exercită pe toată durata de viață a

capacității respective sau temporar, cu ocazia retehnologizării capacității în funcțiune,

a reparației, reviziei ori lucrărilor de intervenție în caz de avarie.

Conform alin. (2) al aceluiași

art., exercitarea drepturilor de uz și servitute asupra proprietăților afectate

de capacitățile din domeniul gazelor naturale se realizează cu titlu gratuit pe

toată durata existenței acestora.

Raporturile juridice dintre

părțile litigante, prin conținutul lor, s-au situat în sfera de reglementare a acestui

act normativ, astfel cum s-a stabilit, de altfel, cu puterea lucrului judecat și

prin hotărârile judecătorești ce au soluționat cererea principală a dosarului, respectiv

aceea care a avut ca obiect recunoașterea - în temeiul acestor dispoziții legale

- a dreptului de uz în favoarea reclamantei asupra terenului neproductiv de 1.914

m.p., din extravilanul municipiului Urziceni, aferent obiectivului de investiții

„Stația de uscare B 32 Urziceni”.

Instanța de recurs mai

are în vedere că la 01 octombrie 2011 a intrat în vigoare Noul C. civ., care, prin

dispozițiile sale de la art. 621 reglementează limita legală adusă dreptului de

proprietate prin dreptul de trecere pentru utilități.

Conform acestei reglementări,

proprietarul este obligat să permită trecerea prin fondul său a rețelelor edilitare

ce deservesc fonduri învecinate sau din aceeași zonă, de natura conductelor de apă,

gaze sau altele asemenea, a canalelor și a cablurilor electrice, subterane ori aeriene,

după caz, precum și a oricăror alte instalații sau materiale cu același scop, în

toate cazurile proprietarul având dreptul la plata unei despăgubiri juste.

Potrivit art. 625 C. civ.,

îngrădirile cuprinse în prezenta secțiune se completează cu dispozițiile legilor

speciale privind regimul juridic al anumitor bunuri, cum ar fi terenurile și construcțiile

de orice fel, pădurile, bunurile din patrimoniul național-cultural, bunurile sacre

ale cultelor religioase, precum și altele asemenea.

Din nevoia de armonizare

a legislației, intrarea în vigoare a Noului C. civ. a fost însoțită de abrogarea

tuturor actelor normative ori a dispozițiilor din actele normative speciale ori

complementare existente, care contraveneau reglementărilor sale, prin dispozițiile

art. 230 lit. z) din Legea nr. 71/2011, privitoare la punerea în aplicare a Legii

nr. 287/2009 privind C. civ., fiind abrogate și dispozițiile art. 90 alin. (2) din

Legea gazelor nr. 351/2004, cu modificările și completările ulterioare.

Așadar, începând cu 01

octombrie 2011, a fost abrogat chiar textul de lege din Legea nr. 351/2004 care

instituia caracterul gratuit al dreptului de uz și servitute recunoscut concesionarilor

din sectorul gazelor naturale, aspect reținut, cu puterea lucrului judecat și prin

sentința civilă nr. 271/F din 06 decembrie 2011 a Tribunalului Ialomița, astfel

cum a fost modificată în parte, irevocabil, prin decizia civilă nr. 1503 din 17

septembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, hotărâri judecătorești

prin care s-a recunoscut recurentei, în contradictoriu cu intimata, dreptul de uz

pe toată durata de viață a obiectivului „Stația de uscare B 32 Urziceni” asupra

terenului anterior menționat.

Legea nr. 351/2004 a fost

abrogată prin dispozițiile art. 200 alin. (2) din Legea nr. 123/2012 a energiei

electrice și a gazelor naturale care constituie actualul cadru legal al reglementărilor

din aceste domenii.

Titlul II al acestei legi

este destinat reglementării domeniului gazelor naturale, iar prin dispozițiile

art. 111 și 112 din acest act normativ sunt reglementate, de o manieră similară

legislației anterioare (cea cuprinsă în legea abrogată, nr. 351/2004), dreptul de

uz și servitute în favoarea titularilor de licențe/autorizații din sectorul gazelor

naturale, în privința cărora, prin normele art. 113 alin. (1), se stabilește faptul

că au ca obiect utilitatea publică, au caracter legal și se exercită pe toată durata

existenței obiectivului/sistemului de gaze naturale sau temporar, în funcție de

necesități.

În ceea ce privește exercitarea

acestor drepturi asupra proprietăților private afectate de obiectivul/sistemul care

se vor realiza după intrarea în vigoare a legii, art. 113 alin. (3) și (4) face

trimitere la regulile procedurale și termenii ce se vor stabili prin convențiile

cadru dintre proprietarii terenurilor afectate și titularii de licențe/autorizații.

Printr-o reglementare

similară celei a art. 90 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 351/2004, art. 113

alin. (5) prevede doar dreptul proprietarilor din vecinătatea obiectivelor/sistemelor

din domeniul gazelor naturale de a fi despăgubiți pentru daunele provocate prin

intervențiile efectuate, cu ocazia exercitării dreptului de uz sau servitute și,

corelativ, obligația concesionarilor de a-i despăgubi pe aceștia.

Așadar, reglementarea

actuală a raporturilor juridice dintre concesionarii din sectorul gazelor naturale

și titularii proprietăților grevate de exercițiul dreptului de uz și servitute,

recunoscut legal în favoarea celor dintâi, în legătură cu exploatarea și întreținerea

obiectivelor/sistemelor din domeniul gazelor naturale, regăsită în Titlul II al

Legii nr. 123/2012 nu mai prevede și caracterul gratuit al acestor drepturi, așa

cum a făcut-o până la 01 octombrie 2011, art. 90 alin. (2) teza I din Legea nr.

351/2004.

Problema dacă recurenta

datorează intimatei o despăgubire pentru folosința terenului aferent obiectivului

de investiții „Stația de uscare B 32 Urziceni” - drept care s-a născut, în virtutea

legii (judecata purtată între părți în cererea principală a litigiului având loc

doar pentru consolidarea acestuia), odată cu amplasarea acestui obiectiv pe terenul

administrat de Agenția Domeniilor Statului (așadar în cursul anului 2007), sub imperiul

Legii nr. 351/2004 - și după data abrogării acestei legi, dar având în vedere și

actualul cadru normativ oferit de Legea nr. 123/2012, reprezintă o problemă în primul

rând de drept intertemporal, a cărei soluție se regăsește în dispozițiile cu caracter

tranzitoriu ale Legii nr. 71/2011, ce conține un set de norme conflictuale destinat

a reglementa conflictul de legi provocat chiar de intrarea învigoare a Noului C.

civ.

Astfel, potrivit dispozițiilor

art. 5 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, dispozițiile C. civ. - așadar și dispozițiile

art. 621, al căror conținut instituie caracterul oneros al limitărilor aduse dreptului

de proprietate prin exercițiul dreptului de trecere - sunt aplicabile și efectelor

viitoare ale situațiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia

derivate din starea și capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiație, adopție

și obligația legală de întreținere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul

general al bunurilor și din raporturile de vecinătate, dacă aceste situații juridice

subzistă după intrarea în vigoare a C. civ.

Această normă de drept

intertemporal care dă expresie principiului aplicării imediate a legii civile noi,

consacrat și prin art. 6 alin. (5) și (6) C. civ., este aplicabilă situațiilor juridice

în curs de desfășurare la data intrării în vigoare a C. civ., așadar acelor „facta

pendentia”, în categoria cărora se înscrie și raportul juridic născut între actualele

părți litigante în legătură cu amplasarea obiectivului de investiții „Stația de

uscare B 32 Urziceni”, pe terenul aflat în administrația Agenției Domeniilor Statului,

din extravilanul municipiului Urziceni, raport juridic care, incontestabil, este

de domeniul dreptului de proprietate și a drepturilor conexe ori derivate din acesta.

Prin urmare, în virtutea

normei tranzitorii a art. 5 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, raporturilor juridice

dintre părți le sunt aplicabile dispozițiile art. 621 alin. (3) C. civ. care prevăd

caracterul pecuniar al limitării aduse dreptului de proprietate prin exercitarea

dreptului de trecere (ce corespunde dreptului legal de uz aparținând recurentei),

aceasta în condițiile abrogării, începând cu 01 octombrie 2011, a art. 90 alin.

(2) din Legea nr. 351/2004 și, ulterior, a noii reglementări date conținutului acestor

drepturi prin Legea nr. 123/2012, care nu a mai instituit caracterul lor gratuit.

Având în vedere incidența

tuturor acestor reglementări legale - cele ale art. 621 alin. (3) C. civ. și cele

ale art. 111-113 din Legea nr. 123/2012 - și conținutul lor normativ, nu se poate

reține că recurenta este titulara unui drept legal de uz asupra terenului de 1.914

m.p. situat în extravilanul municipiului Urziceni, care se exercită pe toată durata

de viață a obiectivului său de investiții și cu titlu gratuit, în considerarea faptului

că legea în vigoare la data nașterii raporturilor juridice dintre părți și, implicit,

la data nașterii acestui drept (Legea nr. 351/2004), prevedea caracterul său gratuit.

Dispoziția legală ce prevedea

caracterul gratuit al dreptului de uz și servitute a fost abrogată, iar reglementarea

cu caracter special a raporturilor juridice de natura celor existente între părți,

cea a Legii nr. 123/2012 nu mai prevede caracterul gratuit al dreptului legal de

uz și servitute recunoscut titularilor de licențe/autorizații din sectorul gazelor

naturale. În același timp, reglementarea cu caracter general a limitelor aduse dreptului

de proprietate prin exercițiul dreptului de trecere cu conducte, canale, cabluri

subterane ori aeriene și orice alte instalații sau materiale, prevăzută în C.

civ., art. 621 (3) instituie regula după care, în toate cazurile, proprietarul fondului

are dreptul la plata unei despăgubiri care este și prealabilă, atunci când este

vorba despre utilități noi.

Prin urmare, caracterul

gratuit al dreptului de uz aparținând recurentei nu ar putea fi reținut nici justificat

de împrejurarea că acesta își are izvorul într-o normă specială - Legea nr. 351/2004

- a cărei aplicare înlătură incidența normei generale, respectiv cea a dreptului

comun reprezentat de C. civ.

Cum s-a arătat, norma

legală care interesează în soluționarea pretențiilor din cererea reconvențională

- art. 90 alin. (2) - a fost abrogată la 01 octombrie 2011, Legea nr. 351/2004 însăși

a fost abrogată prin Legea nr. 123/2012, aceasta din urmă nemaiinstituind caracterul

gratuit al dreptului de uz reglementat prin dispozițiile sale din art. 111 și 113,

în timp ce norma tranzitorie a art. 5 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 prevede aplicarea

C. civ. și raporturilor juridice privitoare la raporturile de proprietate care se

aflau în curs la data intrării sale în vigoare, situație juridică în care se aflau

și părțile litigante.

Este, în schimb, întemeiată

cea de-a doua critică de nelegalitate a deciziei atacate, prin care s-a invocat

faptul că soluția din cererea reconvențională o contrazice pe aceea din cererea

principală întrucât recurenta a fost obligată la plata de despăgubiri în favoarea

intimatei, în schimbul dreptului de uz, începând cu anul 2010, deși prin hotărârile

precedente se reținuse caracterul gratuit al dreptului de uz până la 01

octombrie 2011, când art. 90 alin. (2) din Legea nr. 351/2004 și-a încetat efectele

în urma abrogării sale.

Înalta Curte de Casație

și Justiție constată că, deși cererea principală a avut ca obiect recunoașterea

dreptului de uz în favoarea recurentei asupra terenului aferent obiectivului de

investiții „Stația de uscare B 32 Urziceni”, care nu a presupus în mod direct aplicarea

art. 90 alin. (2) din Legea nr. 351/2004, totuși atât prin hotărârea de primă instanță,

cât și prin cea de recurs, atunci când au statuat asupra existenței dreptului, ambele

instanțe au avut în vedere că producătorul și concesionarul în domeniul gazelor

naturale beneficiază de acest drept în virtutea legii, pe toată durata de viață

a obiectivului de investiții, cu singura diferență că dreptul a avut un caracter

gratuit până la 01 octombrie 2011, dată după care titularul dreptului datorează

despăgubiri.

Aceste dezlegări ale instanțelor,

care au explicat totuși rațiunea recunoașterii dreptului de uz în favoarea recurentei

pe toată durata de viață a obiectivului de investiții, chiar în condițiile abrogării

la 01 octombrie 2011 a art. 90 alin. (2) din Legea nr. 351/2004, se impun cu puterea

lucrului judecat, ca prezumție legală absolută - art. 1200 pct. 4 C. civ. - și asupra

soluției de adoptat în cazul cererii reconvenționale a intimatei-pârâte Agenția

Domeniilor Statului, având ca obiect plata despăgubirilor pentru lipsa de folosință

a terenului grevat de existența și exercițiul dreptului de uz al recurentei, neputând

fi contrazisă de maniera la care s-a realizat de instanțele de fond, cu ocazia reluării

judecății cererii reconvenționale, prin obligarea recurentei la plata lipsei de

folosință a terenului începând cu anul 2010, când, potrivit propriilor considerente

ale acelorași instanțe, dreptul de uz avea un caracter legal și gratuit.

În sfârșit, soluția apare

ca fiind nelegală și întrucât contravine în mod clar conținutului normativ al

art. 90 alin. (2) din Legea nr. 351/2004, ce instituia caracterul gratuit al drepturilor

de uz și servitute prevăzute de art. 86 din același act normativ, text de lege care

s-a aplicat până la 01 octombrie 2011 când, potrivit explicațiilor anterioare, și-a

încetat efectele ca urmare a abrogării sale exprese.

Prin urmare, întrucât

caracterul gratuit al dreptului de uz de care beneficiază recurenta a fost consacrat

legal până la 01 octombrie 2011, aceasta nu putea fi obligată la plata de despăgubiri

pentru folosința exercitată asupra terenului administrat de Agenția Domeniilor Statului,

afectat de exercițiul dreptului de uz, mai înaintea datei de 01 octombrie 2011,

astfel că, în aceste limite și sub acest aspect, în temeiul dispozițiilor art. 304

pct. 9 C. proc. civ., recursul va fi admis, iar decizia atacată modificată prin

admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinței de fond și stabilirii în sarcina

reclamantei a obligației de plată a despăgubirilor începând cu 01 octombrie 2011,

pe toată durata de existență a obiectivului „Stația de uscare B 32 Urziceni”.

În ceea ce privește criticile

legate de cuantumul despăgubirilor, instanța de recurs precizează că, în virtutea

atribuțiilor sale specifice, limitate la exercitarea unui control în legalitate

asupra hotărârilor instanțelor de apel, nu poate face aprecieri asupra cuantificării

sumelor acordate.

Totuși, nu poate reține

că acestea nu ar fi datorate întrucât intimata Agenția Domeniilor Statului nu ar

fi făcut dovada lor prin probarea unor eventuale daune provocate terenului prin

exercitarea dreptului de uz, dat fiind că temeiul juridic al solicitării și acordării

acestor despăgubiri a fost cel al lipsei de folosință, iar nu al reparării unui

prejudiciu produs prin exercitarea dreptului de uz de către recurentă.

Așadar, recunoașterea

dreptului la despăgubiri nu putea fi condiționată de probarea unor fapte licite

ori ilicite și a consecințelor lor.

Instanța de recurs mai

reține că, în determinarea cuantumului despăgubirilor, recurenta a avut propria

contribuție prin atitudinea sa pasivă și neadministrarea unor probe obiective (expertiză

evaluatorie) care să permită utilizarea unor criterii transparente și general valabile

de estimare a prejudiciului invocat de Agenția Domeniilor Statului prin lipsa de

folosință a terenului grevat de existența dreptului de uz.

Prima instanță nu a calculat

despăgubirile puse în sarcina recurentei în raport de H.C.L. nr. 8/2011, ci a folosit

doar comparativ acest document propus de însăși recurentă. Observând că valoarea

lipsei de folosință a terenului în cauză, calculată potrivit acestui document depășește

cu mult pe aceea solicitată de intimata-pârâtă, prima instanță a utilizat - în lipsa

oricăror alte probatorii, în neadministrarea cărora și recurenta deține o culpă

proprie - criteriile de determinare a despăgubirii puse la dispoziție de intimată

și arătate prin hotărârea pronunțată, astfel încât nu se poate reține caracterul

aleatoriu al despăgubirii acordate.

În considerarea acestor

motive și în limitele arătate, Înalta Curte de Casație și Justiție va admite recursul,

va modifica decizia atacată, va admite apelul declarat de reclamanta-pârâtă, va

schimba în parte sentința apelată și va stabili în sarcina reclamantei-pârâte (pârâta,

potrivit mențiunilor proprii ale sentinței civile nr. 1348/F din 19 martie 2013

pronunțate de Tribunalul Ialomița) obligația de plată la despăgubiri începând cu

01 octombrie 2011, pe toată durata de existență a obiectivului Stația de uscare

B 32 Urziceni, și va menține restul dispozițiilor sentinței apelate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de reclamanta Societatea Națională a Gazelor Naturale R. SA - Sucursala de Înmagazinare

Subterană a Gazelor Naturale Ploiești, împotriva deciziei nr. 241/A din 05 iulie

2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă

.

Modifică în parte decizia în sensul că admite apelul declarat

de reclamantă, schimbă în parte

sentința nr. 1348/F din 19 martie 2013 a Tribunalului

Ialomița, secția civilă, și stabilește în sarcina pârâtei obligația de plată la

despăgubiri începând cu data de 01 octombrie 2011, pe toată durata de existență

a obiectivului Stația de uscare B 32 Urziceni.

Menține celelalte dispoziții

ale sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 12 februarie 2014.