ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1285/2015

Deliberând asupra cauzei de față,

reține următoarele:

Prin

Decizia nr. 462 din 12 februarie 2014 Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția I civilă, a admis recursul declarat de reclamanta SN G.N.R. SA -

Sucursala de Î.S.G.N. Ploiești, împotriva Deciziei nr. 241/A din 5 iulie 2013 a

Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, pe care a moditicat~o în parte,

în sensul că a admis apelul declarat de reclamantă, a schimbat în parte

sentința nr. 1348/F din 19 martie 2013 a Tribunalului Ialomița, secția civilă,

și a stabilit în sarcina pârâtei obligația de plată la despăgubiri, începând cu

data de 1 octombrie 2011, pe toată durata de existență a obiectivului Stația de

uscare B 32 Urziceni. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

În motivare, instanța de recurs a

constatat că, deși cererea principală a avut ca obiect recunoașterea dreptului

de uz în favoarea recurentei asupra terenului aferent obiectivului de

investiții „Stația de uscare B 32 Urziceni", care nu a presupus în mod

direct aplicarea art. 90 alin. (2) din Legea nr. 351/2004, totuși atât prin

hotărârea de primă instanță, cât și prin cea de recurs, atunci când au statuat

asupra existenței dreptului, ambele instanțe au avut în vedere ca producătorul

și concesionarul în domeniul gazelor naturale beneficiază de acest drept în

virtutea legii, pe toată durata de viață a obiectivului de investiții, cu singura

diferență ca dreptul a avut un caracter gratuit până la 1 octombrie 2011, dată

după care titularul dreptului datorează despăgubiri.

Aceste dezlegări ale instanțelor, care

au explicat totuși rațiunea recunoașterii dreptului de uz în favoarea

recurentei pe toată durata de viață a obiectivului de investiții, chiar în

condițiile abrogării la 1 octombrie 2011 a art. 90 alin. (2) din Legea nr. 351/2004,

se impun cu puterea lucrului judecat, ca prezumție legală absolută - art. 1200 pct.

4 C. civ. - și asupra soluției de adoptat în cazul cererii reconvenționale a

intimatei-pârâte A.D.S., având ca obiect plata despăgubirilor pentru lipsa de

folosință a terenului grevat de existența și exercițiul dreptului de uz al

recurentei, neputând fi contrazisă de maniera la care s-a realizat de

instanțele de fond, cu ocazia reluării judecății cererii reconvenționale, prin

obligarea recurentei la plata lipsei de folosință a terenului începând cu anul

2010, când, potrivit propriilor considerente ale acelorași instanțe, dreptul de

uz avea un caracter legal și gratuit.

A arătat instanța de recurs și că

această soluție ar contraveni conținutului normativ al art. 90 alin. (2) din

Legea nr. 351/2004, ce instituia caracterul gratuit al drepturilor de uz și

servitute prevăzute de art. 86 din același act normativ, text de lege care s-a

aplicat până la 1 octombrie 2011 când potrivit explicațiilor anterioare, și-a

încetat efectele ca urmare a abrogării sale exprese.

Prin urmare, întrucât caracterul

gratuit al dreptului de uz de care beneficiază recurenta a fost consacrat legal

până la 1 octombrie 2011, aceasta nu putea fi obligată Ia plata de despăgubiri

pentru folosința exercitată asupra terenului administrat de A.D.S., afectat de

exercițiul dreptului de uz, mai înaintea datei de 1 octombrie 2011, astfel că,

în aceste limite și sub acest aspect, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., recursul a fost admis, iar decizia atacată modificată prin

admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinței de fond și stabilirii în

sarcina reclamantei a obligației de plată a despăgubirilor începând cu 1

octombrie 2011, pe toată durata de existență a obiectivului „Stația de uscare B

32 Urziceni"

Împotriva acestei decizii SC R. SA a

formulat prezenta cerere de revizuire, întemeiată, în drept, pe art. 322 pct. 5

C. proc. civ.

În motivare, revizuenta a arătat că la

data de 3 martie 2015 a semnat cu intimata o convenție, ocazie cu care a aflat

despre un alt teren, situat în aceeași tarla cu terenul care face obiectul

prezentului dosar, care era închiriat la un preț mult mai mic, de 4.800

euro/ha/an.

Așadar, revizuenta apreciază că acest

înscris întrunește condițiile prevăzute de art. 322 pct. 5 și se impune

schimbarea deciziei atacate, modificarea prețului de la 5.600 euro/ha/an la

suma de 4.800 euro/ha/an.

Analizând excepția inadmisibilitații

cererii de revizuire, invocată de intimata A.D.S., Înalta Curte reține

următoarele:

Conform dispozițiilor art, 322 alin.

(1) C. proc. civ., obiect al cererii de revizuire pot fi hotărârile date de

instanța de recurs atunci când acestea evocă fondul

Evocarea fondului de către instanța de

recurs, ca expresie a uneia din condițiile prealabile de admisibilitate a cererii

de revizuire, presupune fie stabilirea unei alte situații de fapt decât cea

care fusese reținută în etapele procesuale anterioare, fie aplicarea altor

dispoziții legale la împrejurările de fapt ce fuseseră pe deplin stabilite, în

oricare dîn ipoteze urmând să se dea o alta dezlegare raportului juridic dedus

judecății decât cea care fusese aleasă până în acel moment.

Condiția ca hotărârea a cărei

revizuire se cere să evoce fondul pricinii este impusă de caracterul acestei

căi extraordinare de atac, care este o cale de retractare, prin care se cere

instanței de judecată care a soluționat fondul unui proces sa revină asupra

hotărârii atacate, invocându-se împrejurări noi care, de regulă, s-au ivit

ulterior pronunțării hotărârii.

Regula prevăzută de art. 322 alin. (1)

C. proc. civ. este în sensul că hotărârea supusă revizuirii este o hotărâre

prin care s~a rezolvat fondul pretenției ce a fost dedusă judecății, ceea ce

implică fie stabilirea unei alte stări de fapt decât cea care fusese reținută

în faza de judecată anterioară, fie aplicarea altor dispoziții legale la

împrejurările de fapt ce fuseseră stabilite, în oricare din ipoteze, urmând să

se dea o altă dezlegare raportului juridic dedus judecații decât cea dată până

la acel moment.

Această condiție nu este îndeplinită

în cauză, câtă vreme în speță hotărârea împotriva căreia s-a formulat cererea

de revizuire nu a evocat fondul cauzei.

Astfel, prin Decizia nr. 462 din 12

februarie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I

civilă, s-a constatat caracterul gratuit al dreptului de uz de care beneficiază

SN G.N. R.G. SA până la data de 1 octombrie 2011.

Ca o consecință, instanța a apreciat

că, doar sub acest aspect, instanțele de fond au aplicat greșit prevederile

legale, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., pentru care recursul a fost admis, iar decizia atacată modificată prin

admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinței de fond și stabilirii în

sarcina reclamantei a obligației de plată a despăgubirilor începând cu 1

octombrie 2011, pe toată durata de existență a obiectivului „Stația de uscare B

32 Urziceni."

Această apreciere a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, cu privire la neevocarea fondului de către decizia a cărei

revizuire se solicită este și în concordanță cu jurisprudența constantă a

C.E.D.O., unde se arată că cererile de redeschidere a unui proces încheiat

printr-o hotărâre intrată în puterea lucrului judecat, cum sunt căile

extraordinare de atac, nu întră în sfera de aplicare a articolului 6.

Având în vedere cele arătate mai sus,

văzând dispozițiile art 322 pct. 1 C. proc. civ. coroborat cu art. 326 alin.

(1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, cererea de

revizuire formulată în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, cererea de

revizuire formulată de revizuenta SN G.N. R.G. SA - Sucursala de Î.S.G.N.

Ploiești împotriva Deciziei civile nr. 462 din 12 februarie 2014 pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

14 mai 2015.