ÎCCJ, decizie (scj.ro #86917)

Dreptul de uz al cesionarului din domeniul gazelor naturale. Raport juridic născut sub imperiul Legii nr. 351/2004, care prevedea exercitarea dreptului cu caracter gratuit. Dreptul proprietarului la despăgubiri de la momentul intrării în vigoare a Noului Cod civil.

Caracterul oneros al limitărilor aduse dreptului de proprietate prin exercițiul dreptului de trecere.

Cuprins pe materii :

Drept civil. Drepturi reale. Drept de proprietate. Drept de uz.

Index alfabetic :

drept de uz

utilitate publică

despăgubiri

Legea nr.71/2011 art.230 lit. z)

Noul Cod civil, art. 621, art. 625,

Legea nr. 351/2004, art. 86, art. 90,

Legea nr.123/2012 art.200 alin.2

Dispozițiile art. 86-90 din Legea nr. 351/2004, prevedeau în favoarea concesionarilor din sectorul gazelor naturale un drept legal de uz și servitute asupra terenurilor și altor bunuri proprietate publică sau privată a persoanelor fizice sau juridice, în vederea executării lucrărilor necesare realizării, reabilitării sau retehnologizării capacităților din domeniul gazelor naturale ori în vederea asigurării funcționării normale a capacității prin efectuarea reviziilor, reparațiilor ș intervențiilor necesare, iar potrivit alin. (2) al art. 90, exercitarea drepturilor de uz și servitute asupra proprietăților afectate de capacitățile din domeniul gazelor naturale se realiza cu titlu gratuit pe toată durata existenței acestora.

Odată cu intrare în vigoare a Noului Cod civil, care prin dispozițiile de la art. 621, reglementează limita legală adusă dreptului de proprietate prin dreptul de trecere pentru utilități, instituind la alin. (3) dreptul la despăgubiri al proprietarului fondului, au fost abrogate prin dispozițiile art.230 lit. z) din Legea nr.71/2011 prevederile din Legea nr.351/2004 care instituiau caracterul gratuit al dreptului de uz și servitute recunoscut concesionarilor din sectorul gazelor naturale.

Potrivit normei tranzitorii cuprinsă în art.5 alin.(2) din Legea nr.71/2011, dispozițiile art. 621 alin. (3) din Noul Cod civil, care instituie caracterul pecuniar al limitării aduse dreptului de proprietate prin exercitarea dreptului de trecere pentru utilități, sunt aplicabile și raportului juridic născut sub imperiul Legii nr. 351/2004.

Secția I civilă, decizia nr.462 din 12 februarie 2014

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Urziceni la data de 3.03.2010, reclamantul SNGN R. SA– SISGN Ploiești a chemat în judecată Statul Român și Agenția Domeniilor Statului pentru stabilirea unui drept  de uz asupra unei suprafețe  de teren de 1.914 mp, situat în extravilanul Municipiului Urziceni în scopul utilizării unui obiectiv  de investiții.

ADS a formulat cerere reconvențională și a solicitat  în schimbul folosinței terenului plata unei sume de bani reprezentând despăgubiri.

Prin sentința civilă nr. 1013 din 29.06.2011  Judecătoria Urziceni a respins cererea formulată de reclamantă împotriva Statului Român pentru lipsa calității procesuale pasive și a respins ca neîntemeiate atât cererea principală, cât și cererea reconvențională, iar apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței a fost admis  cu consecința  desființării primei hotărâri.

Astfel, Tribunalul Ialomița a stabilit, prin decizia civilă nr.79A din 8.11.2011, că este competentă să judece cauza în primă instanță în raport de caracterul comercial al acesteia.

Rejudecând cauza în fond, Tribunalul Ialomița, Secția civilă a pronunțat sentința nr. 2717 din 6.12.2011 prin care a admis  în parte cererea principală formulată de SNGN R. SA – SISG Ploiești împotriva A.D.S. și a stabilit în favoarea reclamantei un drept de uz cu titlu gratuit pentru terenul de 1914 mp, identificat în dispozitivul sentinței, până la data de 1.10.2011. Cererea reconvențională formulată de A.D.S. a fost respinsă ca neîntemeiată.

Prima instanță a reținut că terenul pentru utilizarea căruia s-a cerut recunoașterea unui drept de uz de către reclamantă, se află în proprietatea privată a statului și în administrarea A.D.S, că reclamanta are calitatea de producător și concesionar în domeniul gazelor naturale, conform Legii nr.351/2004, situație față de care s-a apreciat că aceasta beneficiază de prevederile art.86 ale aceleiași legi, cu referire la existența unui drept de uz pe toată durata de viață a obiectivului „Stația de uscare Urziceni”, drept care este unul cu titlu gratuit până la data de 1 octombrie 2011. Aceasta întrucât, începând cu data menționată, în baza art. 230 lit. z) din Legea nr. 71/2011, a fost abrogat art.90 alin.(2) din Legea nr.351/2004, ceea ce semnifică faptul că, după această dată, pârâta A.D.S. este îndreptățită la despăgubiri stabilite în condițiile art.91 din Legea nr. 351/2004.

Cererea reconvențională a pârâtei A.D.S. a fost respinsă ca fiind neîntemeiată întrucât până la 1 octombrie 2011 exercitarea dreptului de uz se face cu titlu gratuit, iar obiectivul acesteia nu a fost plata unor eventuale despăgubiri în condițiile art. 90 alin.2 - art.91 din Legea nr. 351/2004, ci plata contravalorii chiriei.

Prin decizia civilă nr.1503 R din 17.09.2012 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă au fost admise recursurile  declarate de reclamanta S.N.G.N. R. S.A.- Sucursala de înmagazinare subterană a gazelor naturale Ploiești și de pârâta A.D.S. împotriva sentinței civile nr.2717F din 6.12.2011 pronunțată de Tribunalul Ialomița, care a fost modificată în parte, în sensul admiterii în totalitate a cererii principale prin stabilirea în favoarea reclamantei a unui drept de uz pe durata de viață a obiectivului Stația de uscare Urziceni, și, de asemenea, a fost casată în parte aceeași sentință, în privința cererii reconvenționale, care a fost trimisă spre rejudecare, pe fond, la aceeași instanță.

În considerentele acestei decizii s-a reținut că, deși de la 1 octombrie 2011 dreptul de uz exercitat de concesionarul și producătorul în domeniul gazelor naturale poate fi acordat cu plata de despăgubiri, în condițiile art.91 din legea gazelor, perioada de acordare a dreptului de folosință este în continuare menținută prin textele de lege respective, inclusiv prin art. 91 și, ca urmare, dreptul de uz trebuia acordat pe toată durata de viață a obiectivului respectiv, urmând ca despăgubirile aferente să fie stabilite de către instanța de judecată.

Cu referire la cererea reconvențională, instanța de recurs a apreciat că instanța de fond nu a intrat în cercetarea fondului, fiind insuficient sub acest aspect arătarea obiectului cererii, așa după cum a procedat prima instanță prin hotărârea sa.

Prin sentința civilă nr.1348 din 19.03.2013 dată de Tribunalul Ialomița în rejudecarea cererii reconvenționale, a fost admisă în parte cererea formulată de A.D.S. împotriva SNG R. SA – Ploiești și a fost obligată pârâta la plata unor despăgubiri în cuantum de 4.657,38 euro (în echivalent lei) anual, începând cu anul 2010 și până la expirarea duratei de folosință a terenului.

Instanța a reținut că A.D.S. a precizat cuantumul despăgubirilor prin adresa din 14.01.2013, acestea fiind solicitate pentru folosința suprafeței de 1.914 mp teren aflat în administrarea sa, situat în tarlaua 407/1, pe teritoriul administrativ al orașului Urziceni, ca fiind în cuantum de 24.333,26 euro, așa cum rezultă și din art.7 din Hotărârea nr.13/2009 a Comitetului de Administrare al A.D.S.  Ulterior, prin adresa din 23.01.2013, pârâta-reclamantă A.D.S. a solicitat ca probă nota de informare și decizia întocmită de Direcția de Fond Funciar din 7.10.2009 pentru Consiliul de Administrație al A.D.S., în baza căreia a fost adoptat art.7 din Hotărârea Consiliului de Administrație al A.D.S. din 12.10.2009.

Cât privește pârâta-reclamantă SNGN R. SA - Sucursala de Înmagazinare Subterană a Gazelor Naturale Ploiești, inițial, în ședința din 12.02.2013 și-a manifestat intenția de a solicita o expertiză însă ulterior a solicitat stabilirea cuantumului despăgubirilor prin raportare la HCL Urziceni nr.8/2011, care prevede prețul de închiriere  a terenurilor din intravilanul municipiului Urziceni la 0,5 euro/mp/lună.

Prima instanță a observat că, potrivit documentației indicate de pârâta-reclamantă, chiria anuală de

24.333,26 euro/ha corespunde unei despăgubiri anuale raportate la suprafața de 1914 mp de 4.657,38 euro, iar conform criteriilor acceptate de pârâta SNGN R. SA, cuantumul despăgubirilor ar fi de 1914 mp x 0,5 x 12 luni adică 11.484 euro anual.  Având în vedere principiul disponibilității și cum reclamanta din cererea reconvențională – A.D.S. a solicitat suma de 4.657,38 euro, instanța obligat-o pe pârâta să plătească reclamantei despăgubiri în cuantum reprezentând c/val în lei a sumei de 4.657,38 euro la cursul BNR din ziua plății, anual, începând cu anul 2010 și până la expirarea duratei de folosință a terenului.

Apelul declarat de reclamanta-pârâtă SNGN R. SA împotriva acestei sentințe a fost respins, ca nefondat, prin decizia civilă nr. 241A din 5.07.2013 a Curții de Apel București, Secția a IV-a civilă, care a apreciat că deși existența dreptului de uz este prevăzută de lege, aceasta nu menține și beneficiul exercitării uzului cu titlu gratuit, iar dispozițiile art. 113 alin.(5) din Legea nr. 123/2012 se referă la despăgubirile datorate proprietarilor din vecinătate, în cazul prejudicierii acestora prin exercitarea dreptului de uz, astfel că nu este aplicabil în speță, în condițiile în care în prezentul proces a fost solicitată despăgubirea proprietarului terenului pentru lipsa folosinței bunului.

Suma stabilită de prima instanță în sentința atacată ca fiind datorată anual nu este de 24.333,26 euro, ci de 4.657,38 de euro, iar această sumă de bani nu a fost stabilită aleatoriu, ci în baza criteriilor precizate de instanța de fond.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs apelanta S.N.G.N. R. SA.

În motivarea recursului declarat, recurenta a invocat următoarele critici :

Decizia instanței de apel este nelegală întrucât societatea recurentă, în calitate de concesionar și producător în sectorul gazelor naturale, beneficiază – în temeiul dispozițiilor art.86 – 90 din Legea gazelor nr.351/2004 - de un drept de uz și servitute asupra terenurilor și a altor bunuri proprietate publică sau privată ale persoanelor fizice sau juridice, precum și asupra activităților desfășurate de persoane fizice sau juridice în vecinătatea capacităților din domeniul gazelor naturale.

Prin dispozițiile art.90 alin.(2) din Legea nr.351/2004 s-a prevăzut că acest drept este unul cu titlu gratuit, iar abrogarea la 1.10.2011 a acestei norme legale nu poate avea nicio consecință asupra dreptului recurentei, ce a fost recunoscut pe toată durata existenței obiectivului de investiții, deoarece în momentul în care  au luat naștere raporturile dintre societate și A.D.S., era în vigoare acest articol.

Hotărârea atacată ignoră aceste inadvertențe, considerând că obiectul cererii reconvenționale este despăgubirea proprietarului terenului pentru lipsa folosinței bunului, conform dreptului comun.

Cererea reconvențională a pârâtei-reclamante este lipsită de obiect întrucât raporturile juridice dintre părți sunt guvernate de o lege specială, Legea gazelor nr.351/2004, care derogă de la dreptul comun, astfel încât A.D.S nu este îndreptățită la despăgubiri nici conform legii gazelor și nici dreptului comun, care nu se aplică în speță.

Legea gazelor nr.351/2004, deși abrogată în prezent, se aplică în speță pentru că era în vigoare în momentul apariției raporturilor juridice dintre părți, iar Codul civil nu se aplică întrucât legea specială derogă întotdeauna de la legea generală.

Or, conform art.90 alin.(2) din Legea nr.351/2004, exercitarea drepturilor de uz și servitute asupra proprietăților afectate de capacitățile din domeniul gazelor naturale se realizează cu titlu gratuit pe toată durata existenței acestora. Dacă, cu ocazia intervențiilor pentru retehnologizări, reparații, revizii, avarii se produc pagube proprietarilor din vecinătatea capacităților din domeniul gazelor naturale, concesionarii au obligația să plătească despăgubiri în condițiile legii.

Nici prima instanță și nici cea de apel nu au ținut cont de prevederile acestui articol, aplicând greșit legea, recurenta fiind obligată la plata unor despăgubiri imense, deși exercitarea dreptului său de uz se face cu titlu gratuit.

În mod greșit societatea recurentă a fost obligată la plata unor despăgubiri pe care nu le datorează față de A.D.S. și pentru că prin exercitarea dreptului de uz asupra terenului în cauză nu s-au produs nici un fel de pagube. Societatea pârâtă nu a făcut dovada acestora nici în primă instanță, dar nici în apel, deși a solicitat o sumă imensă cu titlu de despăgubiri, pe care nu a justificat-o în nici un fel și pe care nu a determinat-o pe baza niciunui criteriu.

Mai mult, deși legea prevedea că exercitarea dreptului de uz se face cu titlu gratuit, recurenta a încheiat un contract de închiriere cu A.D.S., a plătit chiria la timp, chiar și după ce contractul a expirat, exercitându-și drepturile cu bună credință.

Prima instanță a calculat greșit despăgubirile pornind de la H.C.L Urziceni nr.8/2011 întrucât aceasta

prevedea prețurile de închiriere pentru terenuri din intravilanul localității, iar nu pentru terenuri din extravilan, așa cum este terenul în cauză. Această hotărâre a fost depusă în instanță cu titlu informativ, pentru o eventuală chirie minimă, dar a fost interpretată greșit de instanță, în favoarea A.D.S.

Deși prin sentința civilă  nr.2717 F/2011 a Tribunalului Ialomița s-a stabilit un drept de uz în favoarea societății recurente  cu titlu gratuit până la 1.10.2011, drept care se întinde pe întreaga durată de viață a obiectivului, conform deciziei civile nr.1503R din 17.09.2012, instanțele ce au soluționat cererea reconvențională, aceleași care au pronunțat și respectivele hotărâri, se contrazic deoarece au obligat-o pe recurentă la plata de despăgubiri începând cu anul 2010 și până la expirarea duratei de folosință a terenului în cauză.

Recurenta nu a dat o încadrare criticilor sale de recurs.

Analizând criticile de recurs formulate, care se circumscriu motivului legal de recurs prevăzut de dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă, Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat că recursul declarat este întemeiat în limitele ce se vor arăta prin cele ce urmează.

În esență, prin  motivarea recursului său, recurenta a susținut nelegalitatea hotărârii atacate sub două aspecte.

Primul, întrucât a afirmat că, în virtutea dispozițiilor art.86-90 din Legea nr.351/2004, beneficiază de un drept legal de uz și servitute asupra terenurilor și altor bunuri proprietatea publică sau privată din vecinătatea capacităților din domeniul gazelor naturale, drept care, conform art.90 alin.2 din aceeași lege, este gratuit în raport cu norma în vigoare la data nașterii raporturilor juridice dintre părți, astfel că în mod greșit societatea recurentă a fost obligată la plata unor despăgubiri față de intimată, pentru folosința terenului de 1.914 mp situat în extravilanul localității Urziceni, T407/1/3, parcela 1, aferent obiectivului de investiții „Stația de uscare Urziceni”.

Cel de-al doilea, întrucât a invocat faptul că, prin obligarea sa la plata despăgubirilor începând cu anul 2010, instanțele de fond și-au contrazis propriile hotărâri date în soluționarea cererii principale a litigiului, care a avut ca obiect recunoașterea dreptului său de uz asupra terenului sus menționat, prilej cu care au stabilit că dreptul de uz este unul gratuit până la 1.10.2011.

Cel dintâi argument de nelegalitate a hotărârii este neîntemeiat.

Sub acest aspect, instanța de recurs are în vedere că raporturile juridice dintre părți, în legătură cu folosința terenului în suprafață de 1.914 mp din extravilanul municipiului Urziceni,  s-au născut în anul 2007, cu ocazia amplasării pe terenul aflat în administrarea A.D.S., de către recurentă a obiectivului de investiții „Stația de uscare Urziceni”.

La data respectivă erau în vigoare prevederile Legii gazelor nr.351/2004 care, prin dispozițiile sale de la art.86-90, prevedeau în favoarea concesionarilor din sectorul gazelor naturale un drept legal de uz și servitute asupra terenurilor și altor bunuri proprietate publică sau privată a persoanelor fizice sau juridice, în vederea executării lucrărilor necesare realizării, reabilitării sau retehnologizării capacităților din domeniul gazelor naturale ori în vederea asigurării funcționării normale a capacității prin efectuarea reviziilor, reparațiilor ș intervențiilor necesare.

Potrivit art.90 alin.(1) din același act normativ, dreptul de uz prevăzut la art.86 are ca obiect utilitatea publică, are caracter legal și se exercită pe toată durata de viață a capacității respective sau temporar, cu ocazia retehnologizării capacității în funcțiune, a reparației, reviziei ori lucrărilor de intervenție în caz de avarie.

Conform alin.(2) al aceluiași articol, exercitarea drepturilor de uz și servitute asupra proprietăților afectate de capacitățile din domeniul gazelor naturale se realizează cu titlu gratuit pe toată durata existenței acestora.

Raporturile juridice dintre părțile litigante, prin conținutul lor, s-au situat în sfera de reglementare a acestui act normativ, astfel cum s-a stabilit, de altfel, cu puterea lucrului judecat și prin hotărârile judecătorești ce au soluționat cererea principală a dosarului, respectiv aceea care a avut ca obiect recunoașterea – în temeiul acestor dispoziții legale – a dreptului de uz în favoarea reclamantei asupra terenului neproductiv de 1.914 mp, din extravilanul municipiului Urziceni, aferent obiectivului de investiții „Stația de uscare Urziceni”.

Instanța de recurs mai are în vedere că la 1 octombrie 2011 a intrat în vigoare Noul Cod civil, care, prin dispozițiile sale de la art.621 reglementează limita legală adusă dreptului de proprietate prin dreptul de trecere pentru utilități.

Conform acestei reglementări, proprietarul este obligat să permită trecerea prin fondul său a rețelelor edilitare ce deservesc fonduri învecinate sau din aceeași zonă, de natura conductelor de apă, gaze sau altele asemenea, a canalelor și a cablurilor electrice, subterane ori aeriene, după caz, precum și a oricăror alte instalații sau materiale cu același scop, în toate cazurile proprietarul având dreptul la plata unei despăgubiri juste.

Potrivit art.625 C.civ., îngrădirile cuprinse în prezenta secțiune se completează cu dispozițiile legilor

speciale privind regimul juridic al anumitor bunuri, cum ar fi terenurile și construcțiile de orice fel, pădurile, bunurile din patrimoniul național-cultural, bunurile sacre ale cultelor religioase, precum și altele asemenea.

Din nevoia de armonizare a legislației, intrarea în vigoare a Noului Cod Civil a fost însoțită de abrogarea tuturor actelor normative ori a dispozițiilor din actele normative speciale ori complementare existente, care contraveneau reglementărilor sale, prin dispozițiile art.230 lit. z) din Legea nr.71/2011, privitoare la punerea în aplicare a Legii nr.287/2009 privind Codul Civil, fiind abrogate și dispozițiile art.90 (2) din Legea gazelor nr.351/2004, cu modificările și completările ulterioare.

Așadar, începând cu 1 octombrie 2011, a fost abrogat chiar textul de lege din Legea nr.351/2004 care instituia caracterul gratuit al dreptului de uz și servitute recunoscut concesionarilor din sectorul gazelor naturale, aspect reținut, cu puterea lucrului judecat și prin sentința civilă nr.271F din 6.12.2011 a Tribunalului Ialomița, astfel cum a fost modificată în parte, irevocabil, prin decizia civilă nr. 1503 din 17.09.2012 a Curții de Apel București, Secția a IV-a civilă, hotărâri judecătorești prin care s-a recunoscut recurentei, în contradictoriu cu intimata, dreptul de uz pe toată durata de viață a obiectivului „Stația de uscare Urziceni” asupra terenului anterior menționat.

Legea nr.351/2004 a fost abrogată prin dispozițiile art.200 alin.(2) din Legea nr.123/2012 a energiei electrice și a gazelor naturale care constituie actualul cadru legal al reglementărilor din aceste domenii.

Titlul II al acestei legi este destinat reglementării domeniului gazelor naturale, iar prin dispozițiile art.111 și 112 din acest act normativ sunt reglementate, de o manieră similară legislației anterioare (cea cuprinsă în legea abrogată, nr.351/2004), dreptul de uz și servitute în favoarea titularilor de licențe/autorizații din sectorul gazelor naturale, în privința cărora, prin normele art.113 alin.(1), se stabilește faptul că au ca obiect utilitatea publică, au caracter legal și se exercită pe toată durata existenței obiectivului/sistemului de gaze naturale sau temporar, în funcție de necesități.

În ceea ce privește exercitarea acestor drepturi asupra proprietăților private afectate de obiectivul/sistemul care se vor realiza după intrarea în vigoare a legii, art.113 alin.(3) și (4) face trimitere la regulile procedurale și termenii ce se vor stabili prin convențiile cadru dintre proprietarii terenurilor afectate și titularii de licențe/autorizații.

Printr-o reglementare similară celei a art.90 alin.(2) teza a II-a din Legea nr.351/2004, art.113 alin. (5) prevede doar dreptul proprietarilor din vecinătatea obiectivelor/sistemelor din domeniul gazelor naturale de a fi despăgubiți pentru daunele provocate prin intervențiile efectuate, cu ocazia exercitării dreptului de uz sau servitute și, corelativ, obligația concesionarilor de a-i despăgubi pe aceștia.

Așadar, reglementarea actuală a raporturilor juridice dintre concesionarii din sectorul gazelor naturale și titularii proprietăților grevate de exercițiul dreptului de uz și servitute, recunoscut legal în favoarea celor dintâi, în legătură  cu exploatarea și întreținerea obiectivelor/sistemelor din domeniul gazelor naturale, regăsită  în Titlul II al Legii nr.123/2012 nu mai prevede și caracterul gratuit al acestor drepturi, așa cum a făcut-o până la 1.10.2011, art.90 alin.(2) teza I din Legea nr.351/2004.

Problema dacă recurenta datorează intimatei o despăgubire pentru folosința terenului aferent obiectivului de investiții „Stația de uscare Urziceni”- drept care s-a născut, în virtutea legii (judecata purtată între părți în cererea principală a litigiului având loc doar pentru consolidarea acestuia), odată cu amplasarea acestui  obiectiv pe terenul administrat de A.D.S. (așadar în cursul anului 2007), sub imperiul Legii nr.351/2004 - și după data abrogării acestei legi, dar având în vedere și actualul cadru normativ oferit de Legea nr.123/2012, reprezintă o problemă în primul rând de drept intertemporal, a cărei soluție se regăsește în dispozițiile cu caracter tranzitoriu ale Legii nr.71/2011, ce conține  un set de norme conflictuale destinat a reglementa conflictul de legi provocat chiar de intrarea în vigoare a Noului Cod Civil.

Astfel, potrivit dispozițiilor art.5 alin.(2) din Legea nr.71/2011, dispozițiile Codului Civil – așadar și dispozițiile art.621, al căror conținut instituie caracterul oneros al limitărilor aduse dreptului de proprietate prin exercițiul dreptului de trecere – sunt aplicabile și efectelor viitoare ale situațiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia derivate din starea și capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiație, adopție și obligația legală de întreținere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor și  din raporturile de vecinătate, dacă aceste situații juridice subzistă după intrarea în vigoare a Codului civil.

Această normă de drept intertemporal care dă expresie principiului aplicării imediate a legii civile noi, consacrat și prin art.6 alin. (5) și (6) din Codul Civil, este aplicabilă situațiilor juridice în curs de desfășurare la data intrării în vigoare a Codului Civil, așadar acelor „facta pendentia”, în categoria cărora se înscrie și raportul juridic născut între actualele părți litigante în legătură cu amplasarea  obiectivului de investiții „Stația de uscare Urziceni”, pe terenul aflat în administrația A.D.S., din extravilanul municipiului Urziceni, raport juridic care, incontestabil, este de domeniul dreptului de proprietate și a drepturilor conexe ori derivate din acesta.

Prin urmare, în virtutea normei tranzitorii a art.5 alin.(2) din Legea nr.71/2011, raporturilor juridice dintre părți le sunt aplicabile dispozițiile art.621 alin.(3) din Codul Civil care prevăd caracterul pecuniar al limitării aduse dreptului de proprietate prin exercitarea dreptului de trecere (ce corespunde dreptului legal de uz aparținând recurentei), aceasta în condițiile abrogării, începând cu 1.10.2011, a art.90 alin.(2) din Legea nr.351/2004 și, ulterior, a noii reglementări date conținutului acestor drepturi prin Legea nr.123/2012, care nu a mai instituit caracterul lor gratuit.

Având în vedere incidența tuturor acestor reglementări legale – cele ale art.621 alin.(3) din Codul civil și cele ale art.111–113 din Legea nr.123/2012 – și conținutul lor normativ, nu se poate reține că recurenta este titulara unui drept legal de uz asupra terenului de 1.914 mp situat în extravilanul municipiului Urziceni,  T.407/1/3, parcela 1, care se exercită pe toată durata de viață a obiectivului său de investiții și cu titlu gratuit, în considerarea faptului că legea în vigoare la data nașterii raporturilor juridice dintre părți și, implicit, la data nașterii acestui drept (Legea nr.351/2004), prevedea caracterul său gratuit.

Dispoziția legală ce prevedea caracterul gratuit al dreptului de uz și servitute a fost abrogată, iar reglementarea cu caracter special a raporturilor juridice de natura celor existente între părți, cea a Legii nr.123/2012 nu mai prevede caracterul  gratuit al dreptului legal de uz și servitute recunoscut titularilor de licențe/autorizații din sectorul gazelor naturale. În același timp, reglementarea cu caracter general a limitelor aduse dreptului de proprietate prin exercițiul dreptului de trecere cu conducte, canale, cabluri subterane ori aeriene și orice alte instalații sau materiale, prevăzută în Codul Civil, art.621 (3) instituie regula după care, în toate cazurile, proprietarul fondului are dreptul la plata unei despăgubiri care este și prealabilă, atunci când este vorba despre utilități noi.

Prin urmare, caracterul gratuit al dreptului de uz aparținând recurentei nu ar putea fi reținut nici justificat de împrejurarea că acesta își are izvorul într-o normă specială – Legea nr.351/2004 – a cărei aplicare înlătură incidența normei generale, respectiv cea  a dreptului comun reprezentat de Codul Civil.

Cum s-a arătat, norma legală care interesează în soluționarea pretențiilor din cererea reconvențională - art.90 (2) - a fost abrogată la 1.10.2011, Legea nr.351/2004 însăși a fost abrogată prin Legea nr.123/2012, aceasta din urmă  nemaiinstituind caracterul gratuit al dreptului de uz reglementat prin dispozițiile sale din art.111 și 113, în timp ce norma tranzitorie a art.5 alin.(2) din Legea nr.71/2011 prevede aplicarea Codului Civil și raporturilor juridice privitoare la raporturile de proprietate care se aflau în curs la data intrării sale în vigoare, situație juridică în care se aflau și părțile litigante.

Este, în schimb, întemeiată cea de-a doua critică de nelegalitate a deciziei atacate, prin care s-a invocat faptul că soluția din cererea reconvențională o contrazice pe aceea din cererea principală întrucât recurenta a fost obligată la plata de despăgubiri în favoarea intimatei, în schimbul dreptului de uz, începând cu anul 2010, deși prin hotărârile precedente se reținuse caracterul gratuit al dreptului de uz până la 1.10.2011, când art.90 (2) din Legea nr.351/2004 și-a încetat efectele în urma abrogării sale.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată  că, deși cererea principală a avut ca obiect recunoașterea dreptului de uz în favoarea recurentei asupra terenului aferent obiectivului de investiții „Stația de uscare Urziceni”, care nu a presupus în mod direct aplicarea art.90 (2) din Legea nr.351/2004, totuși atât prin hotărârea de primă instanță, cât și prin cea de recurs, atunci când au statuat asupra existenței dreptului, ambele instanțe au avut în vedere că producătorul și concesionarul în domeniul gazelor naturale beneficiază de acest drept în virtutea legii, pe toată durata de viață a obiectivului de investiții, cu singura diferență că dreptul a avut un caracter gratuit până la 1.10.2011, dată după care titularul dreptului datorează despăgubiri.

Aceste dezlegări ale instanțelor, care au explicat totuși rațiunea recunoașterii dreptului de uz în favoarea recurentei pe toată durata de viață a obiectivului de investiții, chiar în condițiile abrogării la 1.10.2011 a art.90 (2) din Legea nr.351/2004, se impun cu puterea lucrului judecat, ca prezumție legală absolută – art.1200 pct.4 C.civ. - și asupra soluției de adoptat în cazul cererii reconvenționale a intimatei-pârâte A.D.S., având ca obiect plata despăgubirilor pentru lipsa de folosință a terenului grevat de existența și exercițiul dreptului de uz al recurentei, neputând  fi contrazisă de maniera la care s-a realizat de instanțele de fond, cu ocazia reluării judecății cererii reconvenționale, prin obligarea  recurentei la plata lipsei de folosință a terenului începând cu anul 2010, când, potrivit propriilor considerente ale acelorași instanțe, dreptul de uz avea un caracter legal și gratuit.

În sfârșit, soluția apare ca fiind nelegală și întrucât contravine în mod clar conținutului normativ al art.90 (2) din Legea nr.351/2004, ce instituia caracterul gratuit al drepturilor de uz și servitute prevăzute de art.86 din același act normativ, text de lege care s-a aplicat până la 1.10.2011 când, potrivit explicațiilor anterioare, și-a încetat efectele ca urmare a  abrogării sale exprese.

Prin urmare, întrucât caracterul gratuit al dreptului de uz de care beneficiază recurenta a fost consacrat legal până la 1.10.2011, aceasta nu putea fi obligată la plata de despăgubiri pentru folosința exercitată asupra terenului administrat de A.D.S., afectat de exercițiul dreptului de uz, mai înaintea datei de 1.10.2011, astfel că, în aceste  limite și sub acest aspect, în temeiul dispozițiilor art.304 pct.9 C.pr.civ., recursul a fost admis, iar decizia atacată modificată prin admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinței de fond și stabilirii în sarcina reclamantei a obligației de plată a despăgubirilor începând cu 1.10.2011, pe toată durata de existență a obiectivului „Stația de uscare Urziceni.”

În ceea ce privește criticile legate de cuantumul despăgubirilor, instanța de recurs precizează că, în virtutea atribuțiilor sale specifice, limitate la exercitarea unui  control în legalitate asupra hotărârilor instanțelor de apel, nu poate face aprecieri asupra cuantificării sumelor acordate.

Totuși, nu poate reține că acestea nu ar fi datorate întrucât intimata A.D.S. nu ar fi făcut dovada lor prin probarea unor eventuale daune provocate terenului prin exercitarea dreptului de uz, dat fiind că temeiul juridic al solicitării și acordării acestor despăgubiri a fost cel al lipsei de folosință, iar nu al reparării unui prejudiciu produs prin exercitarea dreptului de uz de către recurentă.

Așadar, recunoașterea dreptului la despăgubiri nu putea fi condiționată de probarea unor fapte licite ori ilicite și a consecințelor lor.

Instanța de recurs mai reține că, în determinarea cuantumului despăgubirilor, recurenta a avut propria contribuție prin atitudinea sa pasivă și neadministrarea unor probe obiective (expertiză evaluatorie) care să permită utilizarea unor criterii transparente și general valabile de estimare a prejudiciului invocat de A.D.S. prin lipsa de folosință a terenului grevat de existența dreptului de uz.

Prima instanță nu a calculat despăgubirile puse în sarcina recurentei în raport de HCL nr.8/2011, ci a folosit doar comparativ acest document propus de însăși recurentă. Observând că valoarea lipsei de folosință a terenului în cauză, calculată potrivit acestui document depășește cu mult pe aceea solicitată de intimata-pârâtă, prima instanță a utilizat – în lipsa oricăror alte probatorii, în neadministrarea cărora și recurenta deține o culpă proprie – criteriile de determinare a despăgubirii puse la dispoziție de intimată și arătate prin hotărârea pronunțată, astfel încât nu se poate reține caracterul aleatoriu al despăgubirii acordate.

În considerarea acestor motive și în limitele arătate, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul, a modificat decizia atacată, a admis apelul declarat de reclamanta-pârâtă, a schimbat în parte sentința apelată și a stabilit în sarcina reclamantei-pârâte (pârâta, potrivit mențiunilor proprii ale sentinței civile nr. 1348 F/2013 pronunțată de Tribunalul Ialomița) obligația de plată la despăgubiri începând cu 1.10.2011, pe toată durata de existență a obiectivului Stația de uscare Urziceni, și a menținut restul dispozițiilor sentinței apelate.