ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 460/2014

Asupra cauzei

de față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată la data de 18 noiembrie 2011 sub nr. 15078/86/2011 pe rolul

Tribunalului Suceava, secția civilă, reclamanții M.I. și M.A., au solicitat, în

temeiul Legii nr. 255/2010, a Legii nr. 33/1994, art. 44 din Constituție, art.

1 din primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și

a practicii judiciare în materie, în contradictoriu cu pârâții Statul Român,

prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România, Comuna

Șcheia, prin Primar, și Comisia de verificare a dreptului de proprietate și

asigurare a despăgubirilor, anularea hotărârilor nr. 85, 86, 87, 88, 89, 90 din

03 noiembrie 2011, emise de Comisia de verificare a dreptului de proprietate și

acordare a despăgubirilor, comuna Șcheia, cu privire la cuantumul

despăgubirilor, cu care nu sunt de acord, fiind calculate la un preț derizoriu,

mult inferior față de prețul de piață, valoarea de înlocuire și propunerea

făcută de ei și cu privire la suprafețele rămase fără valoare în urma

exproprierii, pârâtul urmând să fie obligat la plata despăgubirilor cuvenite

pentru suprafețele de teren expropriate, calculate în raport de valoarea reală

a terenurilor, și anume „165,36 RON/m.p.; să se dispună exproprierea în

totalitate a suprafețelor de teren afectate de lucrări; pentru suprafețele

pentru care nu se impune exproprierea totală - obligarea expropriatorului la

plata unei despăgubiri care să acopere prejudiciul rezultat din diminuarea valorii

terenurilor rămase în proprietatea lor, prejudiciu ce se poate cuantifica și

adăuga despăgubirilor stabilite pentru suprafețele expropriate; repararea

prejudiciului suferit ca urmare a lipsei de folosință a terenurilor; cheltuieli

administrative cu achiziționarea unui alt teren (taxe notariale, publicitate,

comisioane), constând în 10% din valoarea imobilelor; cheltuieli de judecată.

Prin sentința

nr. 499 din 12 martie 2013, Tribunalul Suceava, secția civilă, a admis în parte

acțiunea; a modificat hotărârile nr. 85, 86, 87, 88, 89 și 90 emise la data de 03

noiembrie 2011 de Comisia de verificare a dreptului de proprietate și acordare

a despăgubirilor a comunei Șcheia, județul Suceava; a dispus plata, în favoarea

reclamanților, a sumei de 56.467 euro la cursul oficial al Băncii Naționale a României

din ziua plății cu titlu de despăgubiri pentru exproprierea imobilului situat

în comuna Șcheia, județul Suceava, constând în suprafața totală de 3.223 m.p.;

a respins cererile pentru exproprierea unei suprafețe de teren suplimentare,

pentru obligarea expropriatorului la plata unei despăgubiri reprezentând

prejudiciul rezultat din diminuarea valorii terenurilor urmare a exproprierii,

pentru repararea prejudiciului suferit ca urmare a lipsei de folosință a

terenurilor și pentru plata sumei de 10% din valoarea imobilelor, reprezentând

cheltuieli administrative cu achiziționarea unui alt teren, ca nefondate; a

obligat pârâtul Statul Român, prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri

Naționale din România SA București, să plătească reclamanților suma de 3.700 RON

cu titlu de cheltuieli de judecată, din care 3.200 RON onorariu experți și 500 RON

onorariu avocat.

Prin decizia nr.

20 din 30 mai 2013, Curtea de Apel Suceava, secția I civilă, a respins, ca nefondate,

apelurile declarate în cauză de reclamanții M.I. și M.A., precum și de pârâtul Statul

Român, prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA

București, împotriva sentinței mai sus menționate.

Referitor la apelul

reclamanților, instanța a reținut că prin raportul întocmit la fond, comisia de

experți a concluzionat, fără a se contesta de către reclamanți, că suprafețele de

teren rămase în urma exproprierii pot fi plantate conform categoriei de folosință

din cartea funciară, având asigurat accesul și că, în condițiile actuale, nu se

poate face o estimare a unei eventuale scăderi de valoare a terenului rămas comparativ

cu valoarea acestuia dinaintea exproprierii, însă, în general, o șosea de centură,

autostradă etc. crește valoarea terenurilor din zonele pe unde trec.

Prin urmare, în

mod corect prima instanță și-a însușit, sub acest aspect, concluziile raportului

de expertiză, reținând totodată lipsa altor dovezi propuse șl administrate de reclamanți

în ce privește lipsa de folosință a terenurilor încă din faza de testare și studiu

de fezabilitate.

Solicitarea reclamanților

de expropriere și a suprafețelor de 46 m.p. și de 45 m.p., considerate a fi rămase

fără valoare, nu poate fi analizată într-un astfel de litigiu, întemeiat pe dispozițiile

Legii nr. 255/2010, care limitează competența instanțelor doar la verificarea cuantumului

despăgubirilor propuse.

Plata unei sume

egale cu 10% din valoarea imobilelor expropriate, reprezentând cheltuieli administrative

cu achiziționarea unui alt teren, nu poate fi primită, întrucât o asemenea cheltuială

are caracter incert și excede dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994, ce are

în vedere un prejudiciu cert, determinat sau determinabil.

Referitor la apelul

pârâtului, instanța a reținut că prin criticile formulate acesta și-a exprimat față

de cuantumul despăgubirilor reținut de prima instanță din concluziile raportului

de expertiză efectuat de comisia constituită potrivit dispozițiilor speciale ale

Legii nr. 33/1994 și, deci, față de conținutul acestei lucrări ce a fundamentat

soluția tribunalului.

În raport de dispozițiile

art. 26 din Legea nr. 33/1994 și de conținutul raportului de expertiză tehnică întocmit

de cei trei experți evaluatori, dintre care unul numit de instanță și câte unul

desemnat de părți, se constată că suma de 0,3 euro/m.p. propusă de expropriator

pentru terenul în suprafață totală de 3.223 m.p. ce face obiectul exproprierii pentru

cauză de utilitate publică nu reflectă valoarea de circulație a imobilului, neputând

reprezenta o justă despăgubire, în sensul legii.

Așa fiind, instanța

de apel a apreciat că prețurile de 17,50 euro/m.p., 12,10 euro/m.p. și, respectiv

de 17,30 euro/m.p. determinate prin expertiza întocmită de comisia de experți evaluatori

în cauză reprezintă o dreaptă despăgubire pentru reclamanți, astfel că despăgubirea

stabilită de prima instanță, în condițiile art. 27 din Legea nr. 33/1994, respectă

prevederile imperative ale art. 26 din lege.

Referitor la critica

privind cuantumul cheltuielilor de judecată la care a fost obligat și care ar fi

trebuit redus proporțional cu admiterea acțiunii reclamanților, conform dispozițiilor

art. 276 C. proc. civ., instanța de apel a constatat că, reținând culpa procesuală

a pârâtului ca parte căzută în pretenții, în mod corect prima instanță a făcut aplicarea

în speță a dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., suma stabilită în sarcina acestuia

fiind alcătuită din 3.200 RON onorariu experți și 500 RON onorariu avocat, sens

în care nu se impunea reducerea conform art. 276 din același cod.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., pârâtul Statul Român, prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale

din România SA, formulând următoarele critici:

I. În mod greșit

instanța de apel a înlăturat critica privind procedura derogatorie specială de stabilire

a despăgubirilor consacrată de dispozițiile Legii nr. 255/2010 și a Normelor metodologice

de aplicare a acestei legi, ca lege specială a exproprierii, față de Legea nr. 33/1994,

care reprezintă dreptul comun în materie.

În acest sens,

recurentul-pârât a arătat că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 21-27

din Legea nr. 33/1994 cu privire la stabilirea cuantumului despăgubirilor, cum greșit

a reținut instanța de apel, ci dispozițiile art. 11 alin. (7), (8) din Legea

nr. 255/2010 și art. 8 alin. (1) din Normele metodologice de aplicare ale acesteia,

sens în care cererea de anulare a hotărârii de expropriere, emisă cu respectarea

dispozițiilor legale, nu se justifică.

II. În mod greșit

instanța de apel a interpretat și aplicat dispozițiile art. 26 din Legea nr. 33/1994,

împrejurare ce a determinat valorificarea eronată a unui raport de expertiză ce

nu reflectă prețul cu care se vând în mod obișnuit imobile de același fel în zonă,

întrucât experții nu au verificat și identificat tranzacții concrete, ci au avut

în vedere oferte postate pe internet sau la agențiile imobiliare pentru terenuri

asemănătoare.

III. În mod greșit

instanța de apel a apreciat că data în raport de care se calculează despăgubirile

cuvenite persoanei îndreptățite este cea prevăzută în Legea nr. 33/1994, respectiv

a întocmirii raportului de expertiză, întrucât în sistemul Legii nr. 255/2010, incidentă

în cauză, este vorba de data emiterii hotărârii de expropriere, acesta fiind momentul

la care trebuiau să se raporteze experții în stabilirea despăgubirilor.

Examinând recursul

în raport de excepția de nulitate invocată din oficiu, a cărei analiză este prioritară

raportat la aspectele de fond ale cererii, față de caracterul său peremptoriu,

Înalta Curte urmează a constata nulitatea căii de atac, pentru următoarele considerente:

Potrivit art.

302

1

alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă,

sub sancțiunea nulității, între altele, semnătura părții care a declarat calea de

atac sau a mandatarului.

Dispozițiile

art. 133 alin. (1) C. proc. civ. stabilesc că „cererea de chemare în judecată care

nu cuprinde numele reclamantului sau al pârâtului, obiectul ei sau semnătura, va

fi declarată nula, iar alin. (2) al aceluiași articol stabilesc că „lipsa semnăturii

se poate totuși împlini în cursul judecății”.

Prin decizia în

interesul legii nr. 39 din 07 mai 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție publicată

în M. Of. al României nr. 833/05.12.2007, în vederea asigurării liberului acces

la justiție și a garantării dreptului la un proces echitabil, s-a statuat că lipsa

semnăturii cererii de recurs poate fi complinită în condițiile art. 132 alin.

(2) C. proc. civ., respectiv în cursul judecății.

Recursul pârâtului

Statul Român, prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România

SA, a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă,

la data de 12 august 2013, fiind acordat termen de judecată la data de 12 februarie

2014.

Constatând lipsa

semnăturii pe memoriul de recurs depus în termen legal, în aplicarea dispozițiilor

legale anterior evocate, Înalta Curte a dispus citarea recurentului-pârât pentru

termenul de judecată din 12 februarie 2014 cu mențiunea „de a semna cererea de recurs

formulată sau de a expedia o copie a acesteia care să fie semnată, în conformitate

cu prevederile art. 112 pct. 6, respectiv art. 133 C. proc. civ.”, conform dovezii

de îndeplinire a procedurii de citare emisă la 20 august 2013, aflată la dosar.

Prin cererea înregistrată

la data de 11 februarie 2014, transmisă prin fax, recurentul-pârât a solicitat judecata

cauzei în lipsă, fără a se conforma obligației legale de a remedia incidentul procedural

în modalitatea indicată de instanță prin citația emisă la data de 20 august 2013.

În consecință,

față de dispozițiile art. 302

1

alin. (1) Iit. d), ale art. 133 alin.

(1) C. proc. civ., cu aplicarea art. 316 și art. 298 din același cod, Înalta

Curte va anula, ca nesemnat, recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează, ca nesemnat,

recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Compania Națională de Autostrăzi

și Drumuri Naționale din România, împotriva deciziei nr. 20/A din 30 mai 2013 a

Curții de Apel Suceava, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi, 12 februarie 2014.