ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4004/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4004/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă,

la data de 06 ianuarie 2009 precizată

și ulterior, reclamantul P.I. a chemat în judecată pe pârâta SC M. SA,

solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să interzică pârâtei

fabricarea, comercializarea, reproducerea și folosirea spre vânzare a desenului

industrial (model 2), reprezentând balustrade de protecție pietonală pentru

care s-a constituit la O.S.I.M. depozitul național reglementar din 21 iunie

2006 și s-a eliberat certificatul de înregistrare cu același număr în favoarea

reclamantului; totodată, s-a solicitat obligarea pârâtei la repararea

prejudiciului patrimonial în sensul remiterii încasărilor realizate prin actele

ilicite (al căror cuantum va fi indicat ulterior) și a prejudiciului

nepatrimonial -daune morale - prin plata sumei de 200.000 lei.

Cererea

a fost întemeiată în drept pe dispozițiile Legii nr. 129/1992, republicată.

Prin sentința

civilă nr. 800 din 26 mai 2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă,

a admis excepția insuficientei

timbrări și a anulat cererea de chemare în judecată ca insuficient timbrată.

Pentru a

pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că acțiunea reclamantului are

ca obiect două capete de cerere, primul în „obligația de a nu face", iar

cel de-al doilea are ca obiect pretenția reclamantului de a i se plăti suma de

200.000 lei cu titlu de daune morale.

Acesta

nu a făcut dovada achitării taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar

și pentru cel de-al doilea capăt de cerere, în cuantumul stabilit conform art. 2

alin. (1) lit. g) din Legea nr. 146/1997, astfel că, în baza art. 14 și 20 din

Legea nr. 146/1997 s-a dispus anularea cererii ca insuficient timbrate.

În

termen legal, împotriva acestei sentințe, reclamantul a formulat apel,

fără a proceda și la motivarea căii de

atac, situație în care apelul a fost analizat de instanță în condițiile art. 292

alin. (2) C. proc. civ.

Prin Decizia civilă

nr. 186/ A din 12 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă,

si pentru cauze privind proprietatea intelectuală,

apelul a fost admis, sentința apelată

a fost desființată în parte, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare pentru

soluționarea primului capăt de cerere.

Pentru a

decide astfel, instanța de apel a reținut că potrivit dispozițiilor art. 14 din

Legea nr. 146/1997, text reținut chiar de prima instanță: „Când o acțiune are

mai multe capete de cerere, cu finalitate diferită, taxa judiciară de timbru se

datorează pentru fiecare capăt de cerere în parte, după natura lui, cu excepția

cazurilor în care prin lege se prevede altfel".

Ca atare,

instanța de apel a apreciat că în cazul în care reclamantul a învestit instanța

cu mai multe pretenții concrete cu finalitate diferită (de regulă, izvorâte din

același raport juridic dedus judecății), fiecare dintre acestea are un regim

juridic distinct sub aspectul obligației de timbraj, respectiv, taxa de timbru

va fi datorată în funcție de obiectul fiecărei pretenții (după caz, conform

regulilor stabilite de art. 2 și următoarele din lege).

S-a

reținut că în speță textul citat este aplicabil deoarece, prin formularea

primului capăt al cererii sale, reclamantul urmărește protecția pentru viitor a

drepturilor izvorâte din certificatul de înregistrare a desenului industrial de

care se prevalează, iar prin cea de-a doua cerere, vizează repararea

prejudiciului pretins a fi fost suferit prin fapta ilicită pusă de reclamant în

sarcina pârâtei, constând în folosirea fără drept a desenului industrial în

discuție.

Instanța

de apel a apreciat că fiecare capăt de cerere era supus unei taxe de timbru

diferite, respectiv, solicitarea de a interzice pârâtei fabricarea,

comercializarea, reproducerea și folosirea spre vânzare a desenului industrial

(calificată corect de prima instanță ca fiind o obligație de a nu face ce

atrăgea obligația reclamantului de plată a unei taxe judiciare de timbru în

cuantum fix de 8 lei, conform art. 13 din Legea nr. 146/1997, republicată), în

timp ce pretenția evaluabilă în bani, având ca obiect repararea prejudiciului

moral suferit, era supusă taxei de timbru determinate de tribunal pe baza art. 2

alin. (1) lit. g) din același act normativ, la suma de 5.186,52 lei.

Curtea

de apel a constatat că nu sunt aplicabile prevederile art. 5 din Legea nr. 146/1997,

republicată, deoarece acestea privesc numai anumite drepturi din materia

proprietății intelectuale, textul prevăzând că: „Cererile formulate în domeniul

drepturilor de autor și de inventator se taxează după cum urmează:

a)

cereri pentru recunoașterea dreptului

de autor și a celor conexe, pentru constatarea încălcării acestora și repararea

prejudiciilor, inclusiv plata drepturilor de autor și a sumelor cuvenite pentru

opere de artă, precum și pentru luarea de măsuri în scopul prevenirii

producerii unor pagube iminente sau pentru asigurarea reparării acestora - 39

lei;

b)

cereri pentru recunoașterea calității

de inventator, de titular de brevet, a drepturilor născute

din

brevetul de invenție, din contractele de cesiune și licență, inclusiv

drepturile patrimoniale ale inventatorului.

c) Î

n consecință, aplicarea textului la

alte cereri din aceeași materie, respectiv pentru protecția desenului

industrial, fără o dispoziție expresă a legii în acest sens, nu poate fi

primită.

S-a constatat

că reclamantul a achitat o taxă de timbru în cuantum de 40 lei, conform

chitanței depusă la fila 3 dosar fond și un timbru judiciar de 0,3 lei.

În privința

sancțiunii pentru neîndeplinirea obligației de timbraj, instanța anterioară a

apreciat, din interpretarea prevederilor art. 14 din Lege, că anularea cererii

se aplică distinct, numai în măsura în care pentru unul sau mai multe dintre

capetele de cerere nu a fost îndeplinită obligația.

Această

interpretare a avut în vedere tocmai mențiunea din text în sensul că este vorba

despre capete de cerere cu finalitate diferită, astfel încât, pe de o parte,

taxa de timbru poate fi stabilită distinct pentru fiecare din ele și, pe de

altă parte, capetele de cerere nu sunt atât de strâns legate încât soluționarea

lor separată să nu fie posibilă.

Or, cererea

evaluabilă, privind solicitarea de reparare a prejudiciului moral, era o

consecință a susținerilor reclamantului că pârâta îi încalcă drepturile

izvorâte din certificatul de înregistrare a desenului industrial, astfel că,

era necesar ca, în prealabil, instanța să verifice existența încălcării, după

care putea dispune cu privire la cele două modalități concrete în care

reclamantul solicita acordarea protecției (interzicerea folosirii desenului și,

respectiv, plata sumei cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral

încercat).

Prin urmare,

reclamantul putea învesti instanța fie numai cu una dintre cele două solicitări

analizate, fie cu ambele, fără ca soluția dată uneia să fie indisolubil legată

de cealaltă.

În

concluzia raționamentului expus, curtea de apel a constatat că în mod greșit

tribunalul a anulat întreaga acțiune ca insuficient timbrată, deși taxa de

timbru pentru primul capăt de cerere, neevaluabil în bani, era acoperită prin

chitanța depusă la dosar, lipsind numai dovada achitării integrale a sumei de

5.186,52 lei reprezentând taxa de timbru pentru cererea în pretenții.

Pentru aceste

considerente, în temeiul art. 297 alin. (1) C. proc. civ., apelul a fost admis,

sentința apelată fiind desființată în parte, cu trimiterea cauzei aceleiași instanțe

pentru rejudecarea primului capăt al cererii precizate a reclamantului.

În

termen legal, împotriva acestei decizii, reclamantul a formulat recurs,

crtiticând soluția dată apelului pe baza dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

Astfel,

recurentul susține că instața de apel a încălcat prevederile art. 3 alin. (2) lit.

m) Legii nr. 146/1997 care prevăd „cererile cu caracter patrimonial, prin care

se solicită și repararea pagubelor suferite, se taxează cu 10% din valoarea

pretinsă, dar nu mai mult de 39 lei".

Or, prin

cel de-al doilea capăt al cererii sale de chemare în judecată reclamantul a

solicitat repararea prejudiciului patrimonial în sensul „remiterii încasărilor

realizate prin actele ilicite, în cuantum pe care îl va preciza după depunerea

de către pârâtă a contractelor încheiate".

Recurentul

mai arată că prin cel de-al treilea capăt al acțiunii a solicitat repararea

prejudiciului nepatrimonial (daune morale) și, având în vedere faptul că

cererea de chemare în judecată a fost formulată la data de 06 ianuarie 2009,

înainte de modificarea Legii nr. 146/1997 prin Legea nr. 276/2009 (luna iunie

2009), învederează că înțelege să renunțe la acest capăt de cerere.

Instanța de

apel a admis apelul numai pentru primul capăt de cerere, astfel că, a menținut

sentința primei instanțe și pentru cel de-al doilea capăt de cerere, prin

încălcarea prevederilor art. 3 alin. (2) lit. m) din Legea nr. 146/1997, cu

modificările ulterioare.

Intimata

pârâtă nu a formulat întâmpinare la motivele de recurs, depunând însă concluzii

scrise.

Recursul

formulat este nefondat, urmând a fi respins potrivit celor ce urmează.

Prin cererea

cu care reclamantul a învestit prima instanță și care a fost ulterior precizată

(fila 65 fond), s-au formulat trei capete de cerere: obligația de a nu face,

cererea de reparare a prejudiciului patrimonial (în sensul remiterii

încasărilor realizate de către pârâtă în mod ilicit, al cărui cuantum nu fost

indicat) și cea de reparare a prejudiciului moral, suma pretinsă cu acest

titlu, fiind de 250.000 lei.

În ce privește

al doilea capăt de cerere, se constată că până la pronunțarea sentinței,

reclamantul nu și-a îndeplinit obligația stabilită prin dispozițiile art. 112 pct.

3 C. proc. civ., anume, de a indica după prețuirea sa, valoarea acestei pretenții,

deși i s-a pus în vedere de tribunal prin încheierea de ședință din 28 aprilie 2009,

mențiune cu care a fost citat pentru termenul de judecată următor din 26 mai 2009,

ca și cu mențiunea timbrării celui de-al treilea capăt de cerere (repararea

prejudiciului moral afirmat) cu taxă judiciară de timbru în cuantum de

5.186,52.

La termenul de

judecată din 26 mai 2009, reclamantul nu și-a îndeplinit niciuna dintre

obligațiile ce i-au fost stabilite, astfel ca, s-a supus dezbaterii părților

suspendarea judecății în baza art. 155

1

C. proc. civ., iar pârâta

s-a opus aplicării acestei măsuri, invocând excepția insuficientei timbrări,

asupra celei din urmă excepții, instanța rămânând în pronunțare.

Cele două

obligații ale reclamanului aveau naturi juridice distincte și, în consecință,

regim sancționator diferit.

Astfel, pentru

cel de-al doilea capăt de cerere, reclamantul avea în sarcină o obligație

procesuală, stabilită de instanță în îndeplinirea cerințelor art. 112 pct. 3 C.

proc. civ., pentru care ar fi fost incidență sancțiunea suspendării pe temeiul art.

155

1

C. proc. civ., în situația în care prețuirea obiectului

pretenției era cu putință, astfel cum dispune textul; de altfel, la același

moment, reclamantul a învederat că nu este în măsură să indice cuantumul

prejudiciului material pretins.

Obligația de

timbrare este însă o sarcină fiscală stabilită prin lege specială în sarcina

titularului cererii (Legea nr. 146/1997), iar sancțiunea pentru neîndeplinirea

acesteia, după determinarea cuantumului concret de către instanță și aducerea

ei la cunoștința debitorului, este cea prevăzută de art. 20 alin. (3) rap. la art.

14 din Lege, astfel cum curtea de apel a reținut.

Mijlocul

procedural de valorificare a încălcării obligației de timbrare este cel de care

s-a prevalat pârâta, respectiv, excepția peremptorie a netimbrării acestui

capăt de cerere (cum a calificat-o instanța de apel), iar nu a insuficientei

timbrări a cererii de chemare în judecată, în întregul ei.

Din cele

derulate la termenul din 26 mai 2009 și menționate în practicaua sentinței,

reiese că prima instanță nu s-a pronunțat asupra suspendării, după cum nici nu

a stabilit o ordine de analiză a acestor incidente procedurale, ceea ce ar fi

permis reținerea unei soluții cu privire la cel de-al doilea capăt de cerere,

motiv pentru care, Înalta Curte apreciază că, în rejudecare, reclamantul este

ținut în continuare de îndeplinirea cerințelor art. 112 pct. 3 C. proc. civ.

Soluția

curții de apel a sancționat greșita aplicare a dispozițiilor art. 20 alin. (3)

rap. la art. 14 din Legea nr. 146/1997 cu privire la primul capăt de cerere

(capăt de cerere timbrat de către reclamant), confirmând însă corecta anulare a

cererii având ca obiect solictarea de daune morale.

Împrejurarea că

instanța s-a referit la această cerere a reclamantului ca fiind obiect al celui

de-al doilea capăt de cerere, iar nu al treilea petit, astfel cum acesta și-a

reformulat pretențiile la fila 65

dosar

fond, este lipsită de relevanță, având în vedere că din conținutul

considerentelor reiese fără dubiu cererea reală analizată de instanța de apel

și confirmarea sancțiunii anulării ei ca netimbrate (daunele morale pretinse).

Cu

prilejul rejudecării însă, instanța de fond va avea în vedere și cele statuate

prin prezenta decizie cu privire la capătul de cerere prin care s-a solicitat

obligarea pârâtei la repararea prejudiciului patrimonial pe care reclamantul

pretinde că l-a încercat.

De asemenea,

este lipsită de semnificație la acest moment și nu se poate da eficiență

intenției reclamantului învederate prin motivele de recurs, în sensul

renunțării la judecarea celui de-al treilea capăt de cerere (daune morale),

actele procesuale de dispoziție ale părților fiind subsecvente legalei

învestiri a instanței, iar o astfel de condiție, chiar dacă extrinsecă, este

cea a timbrării corespunzătoare a cererii.

Dispozițiile art.

3 lit. m), teza a II-a din Legea nr. 146/1997 nu erau incidente cauzei (în

limitele analizate de instanța de apel), norma fiscală invocată de recurent

referindu-se la cererile (cu caracter patrimonial prin care se solicită

repararea pagubelor suferite), introduse de cei vătămați în drepturile lor

printr-un act administrativ sau prin refuzul nejurstificat al unei autorități

administrative de a le rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de

lege (premise neîndeplinite în cauză), iar nu la repararea prejudiciilor morale

suferite prin încălcarea de către un terț a unui drept de proprietate

industrială (desen sau model); în plus, reclamantul intenționând să renunțe la

judecarea acestui capăt de cerere, susținerea criticii se dovedește a fi

lipsită de finalitate.

Pe de altă

parte, în ce privește obligația de timbrare a cererii având ca obiect repararea

prejudiciului patrimonial, aceasta încă nu a fost stabilită de prima instanță,

în absența indicării cuantumului acestor pretenții de către reclamant, așa cum

s-a arătat.

Față de

cele ce preced, în aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta

Curte va respinge recursul reclamantului ca nefondat, în cauză nefiind

întrunite cerințele pentru modificarea deciziei pe temeiul art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca

nefondat recursul declarat de reclamantul P.I., împotriva Deciziei nr. 186/ A

din 12 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și

pentru cauze privind proprietatea intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, azi, 25 iunie 2010.