ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1171/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1171/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Deliberând, în condițiile art. 256 C.

proc. civ., asupra cauzei civile de față, a reținut următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 1314 din 7 noiembrie 2003, Tribunalul Constanța, secția

civilă, a admis acțiunea formulată de reclamantul I.C. în contradictoriu cu

pârâții R.A.E.D.P.P. Constanța, S.L., N.O., N.E., M.L., M.S., Consiliul Local

Constanța, Municipiul Constanța, prin primar și Statul Român - prin Ministerul

Finanțelor Publice.

Au fost obligați pârâții să lase

reclamantului în deplină proprietate și posesie imobilul situat în Constanța,

compus din construcție și teren de 349 mp.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță

a reținut că imobilul a fost naționalizat în mod nelegal, cu încălcarea

prevederilor art. 2 Statul a preluat imobilul fără titlu valabil, astfel încât

acțiunea în revendicare este întemeiată.

Prin Decizia civilă nr. 296/ C din 15

decembrie 2008, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie,

litigii de muncă și asigurări sociale, a admis apelurile declarate de pârâții S.L.,

N.L.O., N.E., M.L. și M.S.. Sentința a fost schimbată în parte în sensul

că a fost respinsă acțiunea în revendicare pentru apartamentele înstrăinate

conform Legii nr. 112/1995. au fost menținute restul dispozițiilor sentinței

pentru parte din imobilul neînstrăinat și au fost obligați municipiul Constanța

și Statul Român la despăgubiri pentru apartamentele înstrăinate apelanților.

Au fost respinse apelurile declarate

de Statul Român - prin Ministerul Finanțelor Publice, R.A.E.D.P.P. Constanța,

Consiliul Local Constanța și Municipiul Constanța, prin Primar.

În considerentele deciziei s-a arătat

că imobilul revendicat a fost proprietatea exclusivă a autorului reclamantului,

care nu a fost mare comerciant, astfel că preluarea bunului în proprietatea

statului s-a făcut în mod abuziv.

Parte din imobil a fost cumpărat în

temeiul Legii nr. 112/1995 de către chiriașii cumpărători. Reclamantul a

promovat separat acțiuni în constatarea nulității contractelor de

vânzare-cumpărare, cereri care au fost respinse ca nefondate. Hotărârile sunt

definitive și revendicarea a fost analizată prin compararea titlurilor intrate

în puterea lucrului judecat.

Se impune restituirea în natură a

părților de construcție care nu au fost înstrăinate în condițiile legii, iar

pentru apartamentele vândute chiriașilor de bună - credință s-a dispus

acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, respectiv despăgubiri aferente

imobilelor înstrăinate, conform normelor interne și internaționale de evaluare.

Cel care a preluat bunul în mod abuziv

a fost Statul Român, astfel că, și în raport de dispozițiile art. 481 C. civ.,

singura persoană obligată la despăgubiri pentru intimatul reclamant, ca efect

al prejudiciului suferit pentru preluarea abuzivă, cât și al înstrăinării

apartamentelor din imobil, este Statul Român prin instituțiile sale.

3.1.Recursul declarat de reclamant -

motive

Reclamantul a declarat recurs,

nemotivat în drept, prin care a criticat soluția instanței de apel în ce

privește soluția de respingere a acțiunii în revendicare pentru apartamentele

înstrăinate conform Legii nr. 112/1995.

Instanța avea obligația să verifice

care dintre titluri este mai bine caracterizat din punct de vedere legal, care

are preemțiune în conflictul dintre titluri. Instanța nu a răspuns acestor

apărări ale reclamantului, încălcând art. 261 pct. 5 C. proc. civ.

Fiind vorba de o acțiune în

revendicare, care se judecă potrivit regulilor de drept comun, buna credință

este lipsită de relevanță.

3.2. Recursul declarat de pârâții

Municipiul Constanța și Consiliul Local Constanța - motive

Pârâții Municipiul Constanța, prin

primar, și Consiliul Local Constanța și-au întemeiat în drept recursul pe

dispozițiile art. 304 pct. 3, 5 și 9 C. proc. civ. și au formulat următoarele

critici:

Hotărârea instanței de apel este

nelegală, titlul statului fiind unul valabil pentru că preluarea bunului a fost

făcută cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare la acea dată.

Profesiunea de comerciant mu era

înscrisă între categoriile socio - profesionale exceptate de la naționalizare.

Cât privește obligarea în solidar a

pârâților Municipiul Constanța și Statul Român la acordarea de despăgubiri

pentru apartamentele înstrăinate, există contradicție între considerente și

dispozitiv. în considerente se reține că singura persoana obligată la despăgubiri

este Statul Român, prin instituțiile sale, iar prin dispozitiv sunt obligați

atât Municipiul Constanța cât și Statul Român.

Prin hotărârea apelată s-a modificat

în parte sentința apelată, însă nu s-a identificat diferența de imobil și teren

ce urmează a se restituit în natură reclamantului. întrucât în cauză au fost

înstrăinate apartamente potrivit Legii nr. 112/1995, se impune a se stabili ce

suprafață urmează a fi restituită reclamantului din totalul de teren aferent.

3.3. Recursul Statului Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice - motive

În temeiul art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Statul Român - prin Ministerul Finanțelor Publice a criticat hotărârea

dată în apel întrucât în mod nelegal a fost menținută sentința prin care s-a

stabilit că Ministerul Finanțelor Publice are legitimare procesuală pasivă.

Pentru bunul revendicat, ce face parte

din domeniul privat al unității administrativ-teritoriale, statul prin

Ministerul Finanțelor Publice nu are calitate procesuală pasivă.

3.4. Întâmpinări

Intimații M.S., M.L. și S.L. au

formulat întâmpinări prin care au solicitat respingerea recursurilor ca

nefondate.

S-a arătat că instanța de apel a ținut

seama în mod corect de faptul că intimații au fost cumpărători de bună-credință

la momentul încheierii contractelor de vânzare - cumpărare.

Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice are calitate procesuală în cauză deoarece statul a preluat

abuziv imobilul în litigiu.

3.5. Analiza făcută de instanța de

recurs

Recursul declarat de reclamant nu este

întemeiat.

Este necontestat că prin hotărâri

irevocabile au fost respinse acțiunile prin care reclamantul a cerut

constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare - cumpărare încheiate

de către chiriași în temeiul Legii nr. 112/1995.

Acțiunea în revendicare prin care se

urmărește redobândirea unui imobil preluat de stat în perioada de referință a

Legii nr. 10/2001, chiar introdusă înainte de intrarea în vigoare a legii

speciale, nu poate fi soluționată „doar" potrivit dreptului comun. Câtă

vreme pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se

pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate face abstracție de

existența sa, și să se aplice regulile specifice acțiunii în revendicare

consacrate pe cale doctrinară și jurisprudențială în aplicarea art. 480 C. civ.

Referitor la imobilele preluate de

stat fără titlu valabil, art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 prevede că

„pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu

fac obiectul unei legi speciale de reparație".

Or, Legea nr. 10/2001 reglementează

măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil,

astfel că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, dispozițiile art. 6

alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea

unor imobile aflate în această situație.

În „compararea" titlurilor impusă

de acțiunea în revendicare, poate apărea problema de a determina care este

raportul dintre legea internă, respectiv Legea nr. 10/2001, și art. 1 din

Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Potrivit

acestui text, „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea

bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză

de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile

generale ale dreptului internațional.

Dispozițiile precedente nu aduc

atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare

pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru

a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții ori a amenzilor."

În jurisprudența C.E.D.O. s-a arătat

că art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat

ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care

acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte ca ele să

ratifice Convenția.

Dacă dispun de o mare marjă în

aprecierea existenței unei probleme de interes public ce justifică anume măsuri

și în alegerea politicilor lor economice și sociale, atunci când se află în joc

o chestiune de interes general, autoritățile publice trebuie să reacționeze în

timp util, într-o manieră corectă și cu cea mai mare coerență.

În procedura de aplicare a Legii nr.

10/2001, în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și

concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispozițiile art.

1 alin. (1) din Primul Protocol adițional la Convenție, ceea ce impune, conform

art. 20 alin. (2) din Constituția României, prioritatea normei din Convenție,

care, fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern,

așa cum se stabilește prin art. 11 alin. (2) din Legea fundamentală.

Problema care se pune este dacă

prioritatea Convenției poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare

întemeiate pe dreptul comun, respectiv trebuie lămurit dacă o astfel de acțiune

poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală

intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii

speciale.

Este necesar a se analiza, în funcție

de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în

conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii

în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea

ocrotit, ori securității raporturilor juridice.

Cu alte cuvinte, atunci când există

neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond

dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în

sensul Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a

recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranță legitimă în același sens,

dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe

acest aspect -, dacă acțiunea în revendicare împotriva terțului dobânditor de

bună-credință poate fi admisă fără despăgubirea terțului la valoarea actuală de

circulație a imobilului etc.

În acest sens este relevantă decizia C.E.D.O.

în Cauza Pincova și Pine contra Republicii Cehe, în care s-a arătat: „Curtea

acceptă că obiectivul general al legilor de restituire, acela de a atenua

consecințele anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de regimul

comunist, este unul legitim (...); cu toate acestea, consideră necesar a se

asigura că această atenuare a vechilor încălcări nu creează noi neajunsuri

disproporționate. în acest scop, legislația trebuie să facă posibilă luarea în

considerare a circumstanțelor particulare ale fiecărei cauze, astfel încât

persoanele care au dobândit bunuri cu bună-credință să nu fie puse în situația

de a suporta responsabilitatea, care aparține în mod corect statului, pentru faptul

de a fi confiscat cândva aceste bunuri (paragraful 58, citat și în Cauza Raicu

contra României).

Față de cele arătate anterior, este

corect că, atâta timp cât nu au fost anulate contractele de vânzare - cumpărare

încheiate în baza Legii nr. 112/1995, titlul de proprietate al chiriașilor

cumpărători s-a consolidat, ei fiind cei care beneficiază de „un bun",

motiv pentru care titlul chiriașilor cumpărători este preferat față de titlul

foștilor proprietari.

În consecință, în temeiul art. 312

alin. (1) C. proc. civ. recursul declarat de reclamant va fi respins ca

nefondat.

Recursul declarat de Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice este întemeiat.

Față de „specificul" acțiunilor

în revendicare a imobilelor preluate de stat în perioada de referință a Legii

nr. 10/2001, dacă acțiunea în revendicare nu este admisă și se apreciază că

reclamantul este îndreptățit la despăgubiri pentru imobilul preluat de stat,

măsurile reparatorii prin echivalent se acordă în condițiile legilor speciale

de reparație.

În litigiile întemeiate pe aceste

legi, Ministerul Finanțelor Publice are legitimare procesuală pasivă doar în

situația reglementată prin art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 conform cu

care, în cazul în care unitatea deținătoare nu a fost identificată, persoana

îndreptățită poate chema în judecată statul, prin Ministerul Finanțelor

Publice, în termen de 90 de zile de la data la care a expirat termenul prevăzut

la alin. (1), dacă nu a primit comunicarea din partea primăriei, sau de la data

comunicării, solicitând restituirea în natură sau, după caz, măsuri reparatorii

prin echivalent în formele prevăzute de prezenta lege.

La data introducerii acțiunii în

revendicare, și cu atât mai evident la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001,

calitatea de unitate deținătoare a imobilului aparținea municipiului Constanța.

Art. 21 alin. (4) din Legea specială arată că, în cazul imobilelor deținute de

unitățile administrativ-teritoriale restituirea în natură sau prin echivalent

către persoana îndreptățită se face prin dispoziția motivată a primarilor,

respectiv a primarului general al municipiului București, ori, după caz, a

președintelui consiliului județean. Prin urmare, municipiul Constanța, prin primar,

trebuie să fie obligat să emită decizie prin care să propună despăgubiri care

vor fi analizate in sistemul art. 16 din titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Față de cele ce preced, criticile

formulate de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice întrunesc

cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Este întemeiat și recursul pârâților

Municipiul Constanța, prin primar, și Consiliul Local Constanța.

Înainte de toate, hotărârea se impune

a fi casată, pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., față de

neconcordanța dintre considerente și dispozitiv. Astfel, după ce în

considerente se arată că „singura persoană obligată la despăgubiri pentru

intimatul reclamant, ca efect al prejudiciului suferit. este Statul Român prin

instituțiile sale", în dispozitiv apar ca fiind obligați la despăgubiri

pentru apartamentele înstrăinate apelanților atât municipiul Constanța cât și

Statul Român.

Pe de altă parte, instanța de apel,

schimbând sentința în sensul că a respins acțiunea în revendicare pentru

apartamentele înstrăinate conform Legii nr. 112/1995, a menținut „restul dispozițiilor

sentinței pentru parte din imobilul neînstrăinat". Nu s-a determinat care

este suprafața de teren aferentă apartamentelor care se restituie

reclamantului. Drept urmare, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (3) C.

proc. civ., hotărârea va fi casată și cauza va fi trimisă spre rejudecare la

aceeași instanță de apel care să administreze dovezi sub acest aspect.

Critica privitoare la valabilitatea

titlului statului, care ar fi preluat imobilul în temeiul Decretului nr.

92/1950 nu este întemeiată, față de claritatea art. 2 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 10/2001.

Față de cele ce preced, în temeiul

art. 312 alin. (1) C. proc. civ. vor fi admise recursurile declarate de pârâți

și hotărârea va fi casată în parte în sensul că va fi admis apelul declarat de

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. Sentința va fi schimbată în

parte în sensul că va fi respinsă acțiunea împotriva Statului Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice pentru lipsa calității procesuale pasive.

Vor fi păstrate dispozițiile deciziei

privitoare la admiterea apelurilor pârâților persoane fizice și la schimbarea

în parte a sentinței în sensul respingerii acțiunii în revendicare pentru

apartamentele înstrăinate conform Legii nr. 112/1995 și la păstrarea

dispozițiilor sentinței în ce privește obligația de restituire către reclamant

a apartamentelor care nu au fost înstrăinate în sistemul Legii nr. 112/1995.

Apelul declarat de Municipiul

Constanța, prin primar și Consiliul Local Constanța va fi trimis spre

rejudecare aceleiași instanțe.

Urmează ca problema cheltuielilor de

judecată ce se vor datora în cauză, să fie analizată de instanța de trimitere.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de

pârâții Consiliul Local Constanța, Municipiul Constanța, prin primar și Statul

Român - prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva Deciziei civile nr. 296/ C

din 15 decembrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția civilă,

minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, și în consecință:

Casează în parte decizia în sensul că

admite apelul declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice

împotriva sentinței civile nr. 1314 din 7 noiembrie 2003 pronunțată de

Tribunalul Constanța, secția civilă.

Schimbă în parte sentința în sensul că

respinge acțiunea împotriva Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice

pentru lipsa calității procesuale pasive.

Păstrează dispozițiile deciziei

privitoare la admiterea apelurilor pârâților persoane fizice și la schimbarea

în parte a sentinței în sensul respingerii acțiunii în revendicare pentru

apartamentele înstrăinate conform Legii nr. 112/1995, precum și la păstrarea

dispozițiilor sentinței în ce privește obligația de restituire către reclamant

a apartamentelor care nu au fost înstrăinate în sistemul Legii nr. 112/1995.

Trimite aceleiași instanțe spre

rejudecare apelul declarat de Municipiul Constanța, prin primar și Consiliul

Local Constanța.

Respinge ca nefondat recursul declarat

de reclamantul I.C. împotriva Deciziei civile nr. 296/ C din 15 decembrie 2008

pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie,

litigii de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

23 februarie 2010.