ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1171/2010

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 1314 din 7 noiembrie 2003, Tribunalul Constanța, secția civilă, a admis acțiunea formulată de reclamantul I.C. în contradictoriu cu pârâții R.A.E.D.P.P. Constanța, S.L., N.O., N.E., M.L., M.S., Consiliul Local Constanța, Municipiul Constanța, prin primar și Statul Român - prin Ministerul Finanțelor Publice. Au fost obligați pârâții să lase reclamantului în deplină proprietate și posesie imobilul situat în Constanța, compus din construcție și teren de 349 mp. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că imobilul a fost naționalizat în mod nelegal, cu încălcarea prevederilor art. 2 Statul a preluat imobilul fără titlu valabil, astfel încât acțiunea în revendicare este întemeiată.

Hotărârea instanței de apel Prin Decizia civilă nr. 296/ C din 15 decembrie 2008, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, a admis apelurile declarate de pârâții S.L., N.L.O., N.E., M.L. și M.S.. Sentința a fost schimbată în parte în sensul că a fost respinsă acțiunea în revendicare pentru apartamentele înstrăinate conform Legii nr. 112/1995. au fost menținute restul dispozițiilor sentinței pentru parte din imobilul neînstrăinat și au fost obligați municipiul Constanța și Statul Român la despăgubiri pentru apartamentele înstrăinate apelanților. Au fost respinse apelurile declarate de Statul Român - prin Ministerul Finanțelor Publice, R.A.E.D.P.P. Constanța, Consiliul Local Constanța și Municipiul Constanța, prin Primar. În considerentele deciziei s-a arătat că imobilul revendicat a fost proprietatea exclusivă a autorului reclamantului, care nu a fost mare comerciant, astfel că preluarea bunului în proprietatea statului s-a făcut în mod abuziv. Parte din imobil a fost cumpărat în temeiul Legii nr. 112/1995 de către chiriașii cumpărători. Reclamantul a promovat separat acțiuni în constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare, cereri care au fost respinse ca nefondate. Hotărârile sunt definitive și revendicarea a fost analizată prin compararea titlurilor intrate în puterea lucrului judecat. Se impune restituirea în natură a părților de construcție care nu au fost înstrăinate în condițiile legii, iar pentru apartamentele vândute chiriașilor de bună - credință s-a dispus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, respectiv despăgubiri aferente imobilelor înstrăinate, conform normelor interne și internaționale de evaluare. Cel care a preluat bunul în mod abuziv a fost Statul Român, astfel că, și în raport de dispozițiile art. 481 C. civ., singura persoană obligată la despăgubiri pentru intimatul reclamant, ca efect al prejudiciului suferit pentru preluarea abuzivă, cât și al înstrăinării apartamentelor din imobil, este Statul Român prin instituțiile sale.

Recursurile 3.1.Recursul declarat de reclamant - motive Reclamantul a declarat recurs, nemotivat în drept, prin care a criticat soluția instanței de apel în ce privește soluția de respingere a acțiunii în revendicare pentru apartamentele înstrăinate conform Legii nr. 112/1995. Instanța avea obligația să verifice care dintre titluri este mai bine caracterizat din punct de vedere legal, care are preemțiune în conflictul dintre titluri. Instanța nu a răspuns acestor apărări ale reclamantului, încălcând art. 261 pct. 5 C. proc. civ. Fiind vorba de o acțiune în revendicare, care se judecă potrivit regulilor de drept comun, buna credință este lipsită de relevanță. 3.2. Recursul declarat de pârâții Municipiul Constanța și Consiliul Local Constanța - motive Pârâții Municipiul Constanța, prin primar, și Consiliul Local Constanța și-au întemeiat în drept recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 3, 5 și 9 C. proc. civ. și au formulat următoarele critici: Hotărârea instanței de apel este nelegală, titlul statului fiind unul valabil pentru că preluarea bunului a fost făcută cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare la acea dată. Profesiunea de comerciant mu era înscrisă între categoriile socio - profesionale exceptate de la naționalizare. Cât privește obligarea în solidar a pârâților Municipiul Constanța și Statul Român la acordarea de despăgubiri pentru apartamentele înstrăinate, există contradicție între considerente și dispozitiv. în considerente se reține că singura persoana obligată la despăgubiri este Statul Român, prin instituțiile sale, iar prin dispozitiv sunt obligați atât Municipiul Constanța cât și Statul Român. Prin hotărârea apelată s-a modificat în parte sentința apelată, însă nu s-a identificat diferența de imobil și teren ce urmează a se restituit în natură reclamantului. întrucât în cauză au fost înstrăinate apartamente potrivit Legii nr. 112/1995, se impune a se stabili ce suprafață urmează a fi restituită reclamantului din totalul de teren aferent. 3.3. Recursul Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice - motive În temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Statul Român - prin Ministerul Finanțelor Publice a criticat hotărârea dată în apel întrucât în mod nelegal a fost menținută sentința prin care s-a stabilit că Ministerul Finanțelor Publice are legitimare procesuală pasivă. Pentru bunul revendicat, ce face parte din domeniul privat al unității administrativ-teritoriale, statul prin Ministerul Finanțelor Publice nu are calitate procesuală pasivă. 3.

Întâmpinări Intimații M.S., M.L. și S.L. au formulat întâmpinări prin care au solicitat respingerea recursurilor ca nefondate. S-a arătat că instanța de apel a ținut seama în mod corect de faptul că intimații au fost cumpărători de bună-credință la momentul încheierii contractelor de vânzare - cumpărare. Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală în cauză deoarece statul a preluat abuziv imobilul în litigiu. 3.

Analiza făcută de instanța de recurs Recursul declarat de reclamant nu este întemeiat. Este necontestat că prin hotărâri irevocabile au fost respinse acțiunile prin care reclamantul a cerut constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare - cumpărare încheiate de către chiriași în temeiul Legii nr. 112/1995. Acțiunea în revendicare prin care se urmărește redobândirea unui imobil preluat de stat în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, chiar introdusă înainte de intrarea în vigoare a legii speciale, nu poate fi soluționată „doar" potrivit dreptului comun. Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate face abstracție de existența sa, și să se aplice regulile specifice acțiunii în revendicare consacrate pe cale doctrinară și jurisprudențială în aplicarea art. 480 C. civ. Referitor la imobilele preluate de stat fără titlu valabil, art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 prevede că „pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație". Or, Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situație. În „compararea" titlurilor impusă de acțiunea în revendicare, poate apărea problema de a determina care este raportul dintre legea internă, respectiv Legea nr. 10/2001, și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Potrivit acestui text, „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții ori a amenzilor." În jurisprudența C.E.D.O. s-a arătat că art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenția. Dacă dispun de o mare marjă în aprecierea existenței unei probleme de interes public ce justifică anume măsuri și în alegerea politicilor lor economice și sociale, atunci când se află în joc o chestiune de interes general, autoritățile publice trebuie să reacționeze în timp util, într-o manieră corectă și cu cea mai mare coerență. În procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispozițiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adițional la Convenție, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituția României, prioritatea normei din Convenție, care, fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, așa cum se stabilește prin art. 11 alin. (2) din Legea fundamentală. Problema care se pune este dacă prioritatea Convenției poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv trebuie lămurit dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale. Este necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice. Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect -, dacă acțiunea în revendicare împotriva terțului dobânditor de bună-credință poate fi admisă fără despăgubirea terțului la valoarea actuală de circulație a imobilului etc. În acest sens este relevantă decizia C.E.D.O. în Cauza Pincova și Pine contra Republicii Cehe, în care s-a arătat: „Curtea acceptă că obiectivul general al legilor de restituire, acela de a atenua consecințele anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de regimul comunist, este unul legitim (...); cu toate acestea, consideră necesar a se asigura că această atenuare a vechilor încălcări nu creează noi neajunsuri disproporționate. în acest scop, legislația trebuie să facă posibilă luarea în considerare a circumstanțelor particulare ale fiecărei cauze, astfel încât persoanele care au dobândit bunuri cu bună-credință să nu fie puse în situația de a suporta responsabilitatea, care aparține în mod corect statului, pentru faptul de a fi confiscat cândva aceste bunuri (paragraful 58, citat și în Cauza Raicu contra României). Față de cele arătate anterior, este corect că, atâta timp cât nu au fost anulate contractele de vânzare - cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, titlul de proprietate al chiriașilor cumpărători s-a consolidat, ei fiind cei care beneficiază de „un bun", motiv pentru care titlul chiriașilor cumpărători este preferat față de titlul foștilor proprietari. În consecință, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul declarat de reclamant va fi respins ca nefondat. Recursul declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice este întemeiat. Față de „specificul" acțiunilor în revendicare a imobilelor preluate de stat în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, dacă acțiunea în revendicare nu este admisă și se apreciază că reclamantul este îndreptățit la despăgubiri pentru imobilul preluat de stat, măsurile reparatorii prin echivalent se acordă în condițiile legilor speciale de reparație. În litigiile întemeiate pe aceste legi, Ministerul Finanțelor Publice are legitimare procesuală pasivă doar în situația reglementată prin art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 conform cu care, în cazul în care unitatea deținătoare nu a fost identificată, persoana îndreptățită poate chema în judecată statul, prin Ministerul Finanțelor Publice, în termen de 90 de zile de la data la care a expirat termenul prevăzut la alin. (1), dacă nu a primit comunicarea din partea primăriei, sau de la data comunicării, solicitând restituirea în natură sau, după caz, măsuri reparatorii prin echivalent în formele prevăzute de prezenta lege. La data introducerii acțiunii în revendicare, și cu atât mai evident la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, calitatea de unitate deținătoare a imobilului aparținea municipiului Constanța. Art. 21 alin. (4) din Legea specială arată că, în cazul imobilelor deținute de unitățile administrativ-teritoriale restituirea în natură sau prin echivalent către persoana îndreptățită se face prin dispoziția motivată a primarilor, respectiv a primarului general al municipiului București, ori, după caz, a președintelui consiliului județean. Prin urmare, municipiul Constanța, prin primar, trebuie să fie obligat să emită decizie prin care să propună despăgubiri care vor fi analizate in sistemul art. 16 din titlul VII al Legii nr. 247/2005. Față de cele ce preced, criticile formulate de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice întrunesc cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Este întemeiat și recursul pârâților Municipiul Constanța, prin primar, și Consiliul Local Constanța. Înainte de toate, hotărârea se impune a fi casată, pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., față de neconcordanța dintre considerente și dispozitiv. Astfel, după ce în considerente se arată că „singura persoană obligată la despăgubiri pentru intimatul reclamant, ca efect al prejudiciului suferit. este Statul Român prin instituțiile sale", în dispozitiv apar ca fiind obligați la despăgubiri pentru apartamentele înstrăinate apelanților atât municipiul Constanța cât și Statul Român. Pe de altă parte, instanța de apel, schimbând sentința în sensul că a respins acțiunea în revendicare pentru apartamentele înstrăinate conform Legii nr. 112/1995, a menținut „restul dispozițiilor sentinței pentru parte din imobilul neînstrăinat". Nu s-a determinat care este suprafața de teren aferentă apartamentelor care se restituie reclamantului. Drept urmare, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (3) C. proc. civ., hotărârea va fi casată și cauza va fi trimisă spre rejudecare la aceeași instanță de apel care să administreze dovezi sub acest aspect. Critica privitoare la valabilitatea titlului statului, care ar fi preluat imobilul în temeiul Decretului nr. 92/1950 nu este întemeiată, față de claritatea art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001. Față de cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. vor fi admise recursurile declarate de pârâți și hotărârea va fi casată în parte în sensul că va fi admis apelul declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. Sentința va fi schimbată în parte în sensul că va fi respinsă acțiunea împotriva Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice pentru lipsa calității procesuale pasive. Vor fi păstrate dispozițiile deciziei privitoare la admiterea apelurilor pârâților persoane fizice și la schimbarea în parte a sentinței în sensul respingerii acțiunii în revendicare pentru apartamentele înstrăinate conform Legii nr. 112/1995 și la păstrarea dispozițiilor sentinței în ce privește obligația de restituire către reclamant a apartamentelor care nu au fost înstrăinate în sistemul Legii nr. 112/1995. Apelul declarat de Municipiul Constanța, prin primar și Consiliul Local Constanța va fi trimis spre rejudecare aceleiași instanțe. Urmează ca problema cheltuielilor de judecată ce se vor datora în cauză, să fie analizată de instanța de trimitere.