ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3555/2013

Asupra recursului penal de față, constată următoarele:

La data de 12 februarie 2013, pe rolul Curții de Apel București, secția I penală, a fost înregistrată sub nr. 1161/2/2013 cauza având ca obiect contestația la executare formulată de condamnatul C.N. contra executării Sentinței penale nr. 191 din data de 26 iunie 2009, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în dosarul nr. 4122/2/2009.

Din motivarea acestei contestații la executare rezultă, în esență, împrejurarea că nemulțumirea condamnatului C.N. este legată de faptul că prin hotărârea de condamnare pronunțată de statul german a fost condamnat la pedeapsa detențiunii pe viață, însă cu posibilitatea liberării condiționate după executarea a 15 ani din pedeapsă, însă după recunoașterea acestei hotărâri de către statul român s-a emis un nou mandat al executării pedepsei detențiunii de viață, cu posibilitatea liberării condiționate după executarea a 20 de ani de închisoare, acesta precizând că a fost încălcat astfel un tratat internațional, solicitând anularea Sentinței penale nr. 191 din 26 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția I penală, și revenirea și respectarea mandatului emis de autoritățile germane.

Prin memoriile depuse la dosarul cauzei, contestatorul condamnat C.N. a reiterat aceleași aspecte, solicitând, în fapt, liberarea sa condiționată după executarea a 15 ani de închisoare și nu a 20 de ani închisoare, conform legislației naționale.

Cu ocazia dezbaterilor, apărătorul desemnat din oficiu și condamnatul personal au solicitat admiterea contestației la executare, arătând că își întemeiază cererea pe dispozițiile art. 461 alin. (1) lit. c) și d) C. proc. pen., solicitând să fie condamnat la o pedeapsă de 15 ani închisoare și nu la detenție pe viață, susținând că la momentul recunoașterii sentinței penale a fost judecat în lipsă nefiind de acord cu transferarea în România și că nu s-a respectat termenul stabilit în Germania.

Prin Sentința penală nr. 156 din 3 aprilie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în baza art. 461 C. proc. pen. s-a respins, ca inadmisibilă, contestația la executare formulată de condamnatul C.N. contra executării Sentinței penale nr. 191 din data de 26 iunie 2009, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în dosarul nr. 4122/2/2009, definitivă prin nerecurare.

În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. a fost obligat contestatorul condamnat la plata sumei de 400, reprezentând cheltuielile judiciare avansate de stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 100 lei, se suportă din fondul Ministerului Justiției.

Analizând actele și lucrările dosarului, Curtea a constatat că este inadmisibilă contestația la executare formulată de condamnatul C.N. pentru următoarele considerente:

Curtea de Apel București, prin Sentința penală nr. 191 din data de 26 iunie 2009, pronunțată în dosarul nr. 4122/2/2009, a admis sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București.

În temeiul art. 116 alin. (1), raportat la art. 117, alin. (4) din Legea nr. 302/2004, a recunoscut Sentința penală nr. 39 a 16/00 din data de 5 martie 2001 a Tribunalului Hanovra, Republica Federativă a Germaniei, rămasă definitivă pe data de 6 septembrie 2001.

În temeiul art. 129 din Legea nr. 302/2004, raportat la art. 149, alin. (3) din Legea nr. 302/2004, a dispus transferarea condamnatului C.N., cetățean român, depus în Penitenciarul Sehnde, Republica Federală a Germaniei, într-un penitenciar din România, în vederea continuării executării pedepsei detenției pe viață, în felul și durata stabilite de autoritățile judiciare germane, potrivit art. 145 din Legea nr. 302/4004.

A dedus durata arestării în Ungaria, în vederea extrădării, precum și perioada executată începând cu data de 18 martie 2000 la zi.

A dispus emiterea unui mandat de executare a pedepsei închisorii.

Hotărârea Curții de Apel București, secția I penală, a rămas definitivă prin nerecurare, condamnatul C.N. fiind de acord cu transferul său și continuarea executării pedepsei detențiunii pe viață aplicate de autoritățile judiciare germane în România.

S-a arătat că potrivit art. 461 alin. (1) C. proc. pen. contestația contra executării hotărârii penale se poate face în următoarele cazuri:

a) când s-a pus în executare o hotărâre care nu era definitivă;

b) când executarea este îndreptata asupra altei persoane decât cea prevăzută în hotărârea de condamnare;

c) când se ivește vreo nelămurire cu privire la hotărârea ce se execută sau vreo împiedicare la executare;

d) când se invocă amnistia, prescripția, grațierea sau orice alta cauză de stingere ori de micșorare a pedepsei, precum și orice alt incident ivit în cursul executării.

Examinând dosarul cauzei, Curtea a constatat că motivele invocate de condamnatul contestator C.N. nu se încadrează în cazurile expres și limitativ prevăzute de art. 461 alin. (1) C. proc. pen.

Astfel, în condițiile în care prin Sentința penală nr. 191 din data de 26 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția I penală, a fost recunoscută Sentința penală nr. 39 a 16/00 din data de 5 martie 2001 a Tribunalului Hanovra, Republica Federativă a Germaniei, rămasă definitivă pe data de 6 septembrie 2001 și s-a dispus transferarea condamnatului C.N. într-un penitenciar din România, în vederea continuării executării pedepsei detenției pe viață, în felul și durata stabilite de autoritățile judiciare germane, potrivit art. 145 din Legea nr. 302/4004, executarea în continuare a pedepsei detențiunii pe viață în România este guvernată de dispozițiile legale prevăzute de C.pen. român ce reglementează liberarea condiționată.

Potrivit art. 55

1

alin. (1) din C. pen. cel condamnat la pedeapsa detențiunii pe viață poate fi liberat condiționat după efectuarea efectivă a 20 de ani din detențiune, dacă este stăruitor în muncă, disciplinat, dă dovezi temeinicie de îndreptare, ținându-se seama de antecedentele sale penale.

De asemenea, conform alin. (2) al aceluiași articol condamnatul trecut de vârsta de 60 ani pentru bărbați poate fi liberat condiționat după executarea efectivă de 15 ani detenție, dacă sunt îndeplinite și celelalte condiții prevăzute în alin. (1).

Prin urmare, în contextul celor arătate, condamnatul C.N. pentru a putea fi liberat condiționat din executarea pedepsei detențiunii pe viață, trebuie să îndeplinească condițiile prevăzute de art. 55

1

C. pen., nemaiavând relevanță vocația pe care contestatorul condamnat ar fi avut-o la liberarea condiționată dacă ar fi executat această pedeapsă în statul german.

S-a constatat că din actele dosarului nu rezultă posibilitatea contestatorului condamnat C.N. de a fi liberat condiționat de autoritățile judiciare germane după executarea a 15 ani închisoare, din înscrisurile depuse la dosar reieșind că o cerere de extrădare a acestuia pentru executarea unei pedepse de 5 ani închisoare stabilită de instanțele de judecată din România a fost aprobată de Ministerul Federal de Justiție din Germania, la data de 06 august 2003, urmând ca predarea să se realizeze după executarea a 15 ani din pedeapsa detențiunii pe viață.

De asemenea, nici împrejurarea că într-o adresă a Ministerului Justiției din România din luna martie 2003 se menționează că se află în executarea unei pedepse pe teritoriul Republicii Federale Germania care expiră la termen în anul 2015 nu poate conduce, în contextul celor arătate la o astfel de concluzie, fiind evident că în mod eronat s-a menționat că pedeapsa expiră la termen în anul 2015.

Ca atare, pentru considerentele expuse, Curtea, în baza art. 461 C. proc. pen. a respins, ca inadmisibilă, contestația la executare formulată de condamnatul C.N. contra executării Sentinței penale nr. 191 din data de 26 iunie 2009, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în dosarul nr. 4122/2/2009, definitivă prin nerecurare.

În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. a fost obligat contestatorul condamnat la plata sumei de 400 lei, reprezentând cheltuielile judiciare avansate de stat.

Împotriva hotărârii instanței de fond a declarat recurs contestatorul condamnat C.N., criticând-o prin aceea că în mod greșit a fost respinsă ca inadmisibilă contestația la executare de față, în opinia sa fiind îndeplinite condițiile legale pentru admiterea contestației.

Recursul declarat este nefondat.

Potrivit dispozițiilor art. 461 C. proc. pen. contestația contra executării hotărârii penale se poate face în următoarele cazuri:

a) când s-a pus în executare o hotărâre care nu era definitivă;

b) când executarea este îndreptată asupra altei persoane decât cea prevăzută în hotărârea de condamnare;

c) când se ivește vreo nelămurire cu privire la hotărârea ce se executa sau vreo împiedicare la executare;

d) când se invocă amnistia, prescripția, grațierea sau orice altă cauză de stingere ori de micșorare a pedepsei, precum și orice alt incident ivit în cursul executării.

Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului rezultă că motivele invocate de condamnatul contestator C.N. nu se încadrează în cazurile expres și limitativ prevăzute de art. 461 alin. (1) C. proc. pen.

Cu ocazia dezbaterilor, condamnatul contestator a arătat că își întemeiază cererea pe dispozițiile art. 461 alin. (1) lit. c) și d) C. proc. pen. solicitând să fie condamnat la o pedeapsă de 15 ani închisoare și nu la detenție pe viață, susținând că la momentul recunoașterii sentinței penale a fost judecat în lipsă nefiind de acord cu transferarea în România și că nu s-a respectat termenul stabilit în Germania.

Contestația la executare constituie un mijloc jurisdicțional de rezolvare a incidentelor survenite în cursul executării pedepsei, fără a se pune în discuție modificarea hotărârilor rămase definitive.

În cauză nu se constată nicio nelămurire cu privire la hotărârea ce se execută sau vreo împiedicare la executare și nici vreo cauză de micșorare a pedepsei sau vreun alt incident ivit în cursul executării, motivele invocate de contestator tinzând către modificarea unei hotărâri definitive, prin pronunțarea unei alte soluții.

Aspectele invocate de condamnat trebuiau și puteau fi invocate ca și motive de recurs împotriva hotărârii prin care s-a dispus, consecutiv recunoașterea hotărârii străine, transferarea sa în România pentru continuarea executării pedepsei.

Prin urmare, contestația la executare formulată de contestatorul condamnat C.N. este inadmisibilă, astfel că hotărârea primei instanțe este legală și temeinică.

Față de cele menționate, Înalta Curte constată că recursul declarat de contestatorul condamnat este nefondat, urmând a fi respins în baza art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen.

În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. va fi obligat recurentul la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de contestatorul condamnat C.N. împotriva Sentinței penale nr. 156 din 3 aprilie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală.

Obligă recurentul contestator condamnat la plata sumei de 400 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, azi 14 noiembrie 2013.

Procesat de GGC - AM