ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2437/2013

Deliberând asupra

recursului declarat de inculpatul B.G., constată următoarele:

Prin încheierea de ședință din 23 iulie 2013,

pronunțată în Dosarul nr. 1533/46/2013, Curtea de Apel Pitești, secția penală

și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondată, cererea de

eliberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul B.G.

Pentru a dispune

astfel, Curtea de Apel a reținut că Parchetul de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial

Pitești prin rechizitoriul din 25 iunie 2013, dat în Dosarul nr. 164/P/2010, a

dispus trimiterea în judecată, printre alți inculpați, și a inculpatului B.G.,

în stare de arest preventiv, pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 257

alin. (1) C. pen., rap. la art. 5 alin. (1) și art. 6 din Legea nr. 78/2000.

În esență, prin actul

de acuzare se reține că la data de 2 noiembrie 2010, inculpatul B.G. a pretins

pentru inculpatul M.I., magistrat judecător, președinte al Tribunalului

Dâmbovița, suma de 6000 euro, iar la data de 7 noiembrie 2010 a primit suma de

12.500 lei, echivalentul sumei de 3000 euro, de la inculpatul A.R. și fratele

său, inculpatul E.V., prin intermediul inculpatului D.G., sumă ce a fost remisă

în aceeași zi de 7 noiembrie 2010 inculpatului M.I. Acesta din urmă a lăsat să

se creadă că are influență asupra magistratului M.A., învestită cu soluționarea

cauzei în care învinuit era A.R., aflat în stare de arest preventiv pentru a o

determina pe judecătoare să îl pună în libertate pe învinuit și a dispune o

condamnare neprivativă de libertate.

În temeiul

dispozițiilor art. 160

8

C. proc. pen., Curtea de Apel a constatat că

cererea de eliberare provizorie este admisibilă în principiu, deoarece sunt

îndeplinite condițiile formale cerute de lege în privința conținutului cererii

și totodată, pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea pentru care

petiționarul-inculpat a fost trimis în judecată este mai mică de 18 ani.

Pe fondul cauzei,

Curtea de Apel a procedat la audierea inculpatului B.G., care și-a susținut

cererea așa cum a fost formulată și a învederat că a avut o atitudine sinceră în

faza de urmărire penală, mai mult, a colaborat cu organele de urmărire penală,

iar în fața instanței intenționează să recunoască în întregime săvârșirea

faptei pentru care a fost trimis în judecată și să solicite soluționarea cauzei

exclusiv în baza probelor administrate în fața procurorului, beneficiind în

acest fel de dispozițiile art. 320

1

C. proc. pen. A arătat că nu are

antecedente penale, iar în ipoteza în care cererea va fi admisă, înțelege să

respecte toate interdicțiile și obligațiile prevăzute de lege. A mai menționat

faptul că membrii familiei sale au nevoie de sprijinul său în această perioadă.

În legătură cu natura

juridică a instituției liberării provizorii sub control judiciar, Curtea de

Apel a constatat că relevante sunt dispozițiile art. 23 din Constituția

României, care garantează libertatea individuală și consfințesc dreptul la

liberare provizorie sub control judiciar a persoanei arestate preventiv, precum

și dispozițiile art. 160

2

C. proc. pen., ce reglementează această

instituție juridică, la care se adaugă jurisprudența Înaltei Curți de Casație

și Justiție, inclusiv Decizia nr. 17/2012 pronunțată în procedura recursului în

interesul legii și jurisprudența în materie a Curții Europene a Drepturilor

Omului.

În raport cu aceste

reglementări normative, Curtea de Apel a apreciat că liberarea provizorie sub

control judiciar este un drept subiectiv al inculpatului arestat preventiv,

respectiv o garanție constituțională a respectării libertății individuale și nu

o simplă "vocație" sau o "oportunitate", ambele variante

implicând puterea de discreționare a instanței, fapt ce este contrar ordinii de

drept. Prin urmare, instanța trebuie să examineze dacă sunt îndeplinite sau nu

condițiile prevăzute de lege pentru ca inculpatul să beneficieze de exercitarea

dreptului subiectiv la liberare provizorie sub control judiciar.

În cauză nu există

date, indicii sau probe că inculpatul B.G., dacă va fi lăsat în libertate, ar

putea denatura stabilirea adevărului judiciar în această cauză. Față de acest

aspect, trebuie subliniată deosebirea dintre instituția revocării sau

înlocuirii măsurii arestării preventive, iar pe de altă parte, instituția

liberării sub control judiciar. În primul caz, instanța verifică existența

temeiurilor care au justificat aplicarea măsurii de prevenție, iar în cazul

liberării provizorii sub control judiciar, aceste temeiuri sunt presupuse ca

existând în continuare, urmând a se verifica dacă beneficiul acestei măsuri de

clemență este adecvat scopului pentru care s-a dispus arestarea preventivă.

Inculpatul B.G. a

fost arestat preventiv, reținându-se dispozițiile art. 148 lit. b) și f) C.

proc. pen. împrejurarea că măsura arestării preventive s-a dispus având în

vedere și existența unor date că inculpatul încearcă să zădărnicească aflarea

adevărului prin influențarea părților sau martorilor, nu constituie un argument

pentru a considera că și în faza de judecată a procesului penal inculpatul ar

putea avea aceeași atitudine. Având în vedere declarațiile inculpatului în faza

de urmărire penală, precum și intenția acestuia de a se prevala în fața

instanței de dispozițiile art. 320

1

C. proc. pen., rezultă că nu

există riscul ca inculpatul să încerce zădărnicirea aflării adevărului judiciar

în această cauză.

Curtea de Apel a

verificat apoi dacă sunt îndeplinite condițiile art. 136 alin. (2) C. proc.

pen., respectiv liberarea provizorie sub control judiciar este adecvată

scopului pentru care s-a dispus arestarea preventivă și a constatat că lăsarea

în libertate a inculpatului B.G., în acest moment procesual, continuă să

prezinte pericol pentru ordinea publică, având în vedere natura infracțiunii

reținută în sarcina sa, circumstanțele în care a fost comisă și efectele

acesteia, precum și timpul relativ scurt care a trecut, de aproximativ 2 luni,

de la momentul aplicării măsurii arestării preventive. În raport cu aceste

criterii, persoana inculpatului prezintă pericol concret pentru ordinea

publică, în sensul că afectează valorile și relațiile sociale specifice unei

societăți democratice și stabilitatea ordinii de drept.

Împotriva acestei

încheieri, în termenul legal, inculpatul B.G. a declarat recurs și a solicitat

admiterea acestuia și punerea sa în libertate sub control judiciar.

Cu privire la cererea

de liberare provizorie sub control judiciar, Înalta Curte reține, din analiza

dispozițiilor art. 160

2

C. proc. pen., că liberarea provizorie este

o măsură facultativă și nu una obligatorie, deci inculpatul are doar o vocație

la beneficiul liberării provizorii.

De aceea, dacă

instanța constată îndeplinirea condițiilor de admisibilitate impuse de lege, va

aprecia asupra oportunității lăsării în libertate a inculpatului prin

verificarea temeiniciei cererii.

Așadar, acordarea

acestei facilități legale nu constituie un drept absolut al inculpatului, ci

doar o vocație, instanța nefiind obligată să se pronunțe în sensul admiterii

cererii de liberare în orice situație.

Dimpotrivă, instanța

trebuie să verifice și să examineze existența datelor din care rezultă

necesitatea de a-l împiedica pe inculpat să săvârșească alte infracțiuni sau că

acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor

părți, martori sau experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau

prin alte asemenea fapte.

De altfel, acesta

este și sensul Deciziei nr. 17/2011, pronunțată de Secțiile Unite în recursul

în interesul legii, dată în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor

art. 160

8a

alin. (2) teza a II-a și alin. (6) teza a II-a C. proc.

pen. când s-a stabilit că instanța de judecată, în cadrul examenului de

temeinicie a cererii de liberare provizorie sub control judiciar sau pe

cauțiune, în cazul în care constată că temeiurile care au determinat arestarea

preventivă subzistă, verifică în ce măsură buna desfășurare a procesului penal

este ori nu împiedicată de punerea în libertate provizorie sub control judiciar

sau pe cauțiune a învinuitului ori inculpatului

Sub acest aspect,

Înalta Curte apreciază că în speță, în mod temeinic și argumentat Curtea de

Apel și-a motivat decizia prin care a refuzat punerea în libertate provizorie a

inculpatului B.G. sub control judiciar, deoarece detenția provizorie poate fi

menținută atunci când instanța constată insuficiența controlului judiciar.

După raportarea

datelor speței dedusă judecății, la dispozițiile cuprinse în legea națională

corelate cu prevederile art. 5 parag. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, Înalta Curte, consideră că, în acest moment, controlul judiciar nu

poate fi instituit inculpatului B.G.

Inculpatul B.G. este

bănuit că la data de 2 noiembrie 2010 a pretins pentru inculpatul M.I. -

judecător, președinte al Tribunalului Dâmbovița, suma de 6.000 euro, iar la

data de 7 noiembrie 2010 a primit suma de 12.500 lei, de la inculpații A.R. și

E.V., prin intermediul inculpatului D.G., sumă care a fost remisă inculpatului

M.I., pentru a fi influențată soluția magistratului M.A., în sensul de a-l pune

în libertate pe A.R. și a dispune o condamnare neprivativă de libertate.

Din starea de fapt,

cu privire la care există indicii în cauză, Înalta Curte constată că

infracțiunea de care este acuzat inculpatul B.G. este gravă, cu un impact

social deosebit, implicând și activitatea unui președinte de tribunal. Aceste

activități infracționale, de care inculpatul e acuzat, au repercusiuni nefaste

directe asupra instituțiilor statului ce au obligația să vegheze la respectarea

legii și a ordinii de drept, să înfăptuiască justiția. Lăsarea în libertate a

inculpatului nu ar face altceva decât să sporească sentimentul de nesiguranță

și să conducă la scăderea încrederii populației în autoritățile judecătorești.

În aceste condiții,

Înalta Curte apreciază că detenția provizorie este legitimă - fiind necesară

ocrotirii unui interes general al societății, care primează în raport de

interesul privat al inculpatului și, de asemenea, că nu a depășit un termen

rezonabil în accepțiunea legislației naționale, dar și din perspectiva

Convenției Europene a Drepturilor Omului (inculpatul a fost arestat la data de

25 mai 2013), iar controlul judiciar este insuficient pentru asigurarea realizării

scopului procesului penal.

În consecință, Înalta

Curte apreciază că recursul inculpatului Z.V.Ș. este nefondat astfel că, în

temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., îl va respinge și

va face aplicarea dispozițiilor art. 192 C. proc. pen.,

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de inculpatul B.G. împotriva încheierii de ședință nr. 132/F

din 23 iulie 2013 a Curții de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu

minori și de familie, pronunțată în Dosarul nr. 1533/46/2013.

Obligă recurentul

inculpat la plata sumei de 225 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat,

din care suma de 25 lei, reprezentând onorariul parțial cuvenit apărătorului

desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din

fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 31 iulie 2013.

Procesat

de GGC - NN