ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2533/2010

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2533/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin încheierea nr. 55/F de la 15 iunie 2010 a Curții de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în Dosarul

nr. 739/46/2010 s-a amânat judecarea cauzei la 06 iulie 2010, termen până la

care inculpatul B.G. are posibilitatea de a-și angaja apărător ales.

Citează inculpatul arestat

la locul de deținere.

A fost respins, ca

nefondată, cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de

inculpatul I.L.A., fiul lui D. și E., în prezent reținut în Centrul de Reținere

și Arest Preventiv din cadrul I.P.J. Argeș.

A fost obligat inculpatul la

200 lei cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a se pronunța astfel,

prima instanță a reținut că prin rechizitoriul nr. 65/P din 26 mai 2010,

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D.N.A. - Serviciul

Teritorial Pitești a fost trimis în judecată în stare de detenție, inculpatul I.L.A.

cercetat pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 257 C. pen. raportat

la art. 5 alin. (1) și art. 6 din Legea nr. 78/2000, ambele cu aplicarea art. 33

lit. a) C. pen.

În actul de sesizare a

instanței, în esență, s-a reținut că inculpatul, care este avocat în cadrul

Baroului Argeș, și era angajat într-o cauză pe rolul Tribunalului Comercial

Argeș, este bănuit că s-a prevalat de influența pe care o avea asupra unor

judecători de la această instanță și le-a cerut denunțătorilor 3400 euro pentru

judecători, în scopul obținerii unei soluții favorabile.

După mai multe întâlniri și

convorbiri telefonice cu denunțătorii, inculpatul le-a spus acestora să-i dea

14.000 lei RON, pentru că astfel există riscul „ca partea adversă să dea la

rândul ei bani judecătorului care avea de soluționat cauza și astfel să piardă

procesul”.

În urma acestor demersuri

denunțătorul C.C.I. i-a dat acestuia în ziua de 4 mai 2010 suma de 800 euro,

iar a doua zi, pe 5 mai 2010, inculpatul a fost prins în flagrant în timp ce

mai primea de la denunțător suma de 2600 euro.

Inculpatul a recunoscut

fapta, și a „detaliat” că „grefierul B.G. i-a spus să ceară clienților, întâi

2000 euro” și în cele din urmă o sumă mai mare de bani.

Mai înainte de examinarea

temeiniciei cererii de liberare provizorie sub control judiciar, curtea de apel

a găsit necesar a prezenta un scurt istoric al detenției preventive în care se

găsește inculpatul precum și succesiunea hotărârilor pronunțate de instanța de

judecată.

Punctul de plecare al

analizei îl constituie luarea măsurii preventive față de inculpat.

Astfel, prin încheierea nr. 10/F/CC

din 6 mai 2010 pronunțată de Curtea de Apel Pitești s-a admis propunerea

formulată de D.N.A. - Serviciul Teritorial Pitești și în baza art. 149

1

alin. (10), art. 143 raportat la art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. s-a

dispus arestarea preventivă inculpatului I.L.A., pe o perioadă de 29 de zile,

începând cu 6 mai 2010 și până la 3 iunie 2010, inclusiv.

În urma pronunțării acestei

soluții, inculpatul a formulat recurs și în ședința din data de 14 mai 2010 I.C.C.J.

București a respins ca nefundat recursul declarat de inculpat, împotriva

încheierii sus-menționate.

La data de 19 mai 2010,

inculpatul I.L.A. a formulat cerere de liberare provizorie sub control

judiciar, cerere ce a fost respinsă prin încheierea nr. 49/F din data de 21 mai

La primirea dosarului,

curte, în ședința camerei de consiliu din data de 01 iunie 2010, potrivit

dispozițiilor art. 300

1

alin. (3) raportat la art. 160 C. proc. pen.

a constatat legalitatea și temeinicia arestării preventive a inculpatului I.L.A.

și a menținut, în continuarea această măsură.

Împotriva acestei încheieri

s-a formulat recurs care a fost soluționat de I.C.C:J. București, recurs ce a

fost respins, ca nefondat prin Decizia nr. 2230 din 07 iunie 2010 în Dosarul nr.

4865/1/2010.

În acest context, prin

criticarea în mod constant a legalității și temeiniciei detenției preventive,

la data de 09 iunie 2010, inculpatul I.L.A. a formulat cerere de liberare

provizorie sub control judiciar, motivând că este cercetat în stare de arest

preventiv pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută și pedepsită de art. 257 C.

pen.

S-a susținut că inculpatul

în tot cursul procesului penal, poate cere punerea sa în libertate provizorie

dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită nu depășește 18

ani închisoare și dacă nu există date din care să rezulte că inculpatul va

săvârși alte infracțiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea

adevărului prin influențarea unor părți sau martori.

Astfel, s-a concluzionat că

prima condiție prevăzută de lege este îndeplinită, iar cu privire la cea de-a

doua condiție a apreciat că nu este probată temerea că va săvârși o altă faptă

de natură penală.

Asupra cererii, curtea de

apel a reamintit că întrunirea condițiilor de admisibilitate conferă

inculpatului vocația la liberare provizorie, însă art. 160

8a

C.

proc. pen. impune și o analiză a temeiniciei liberării.

Examinarea presupune

aprecierea oportunității punerii în libertate a inculpatului la momentul de

față și consecințele ce ar decurge din acesta.

Din această perspectivă,

analiza temeiniciei cererii de liberare provizorie sub control judiciar se face

și în raport de motivele care au stat la baza arestării preventive, astfel că,

în condițiile în care măsura a fost dispusă în temeiul art. 148 lit. f) C.

proc. pen., liberarea nu poate fi acordată când lăsarea în libertate a

inculpatului prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.

Deși, în mod formal, la

condițiile liberării provizorii sub control judiciar, legea prevede în mod

expres doar anumite condiții ce trebuie îndeplinite, din analiza în ansamblu a

dispozițiilor legale aplicabile în materie, a rezultat și o condiție

subînțeleasă și anume că lăsarea în libertate prezintă un pericol concret

pentru ordinea publică.

Având în vedere natura,

gravitatea, modalitatea în care se bănuiește că a fost săvârșită fapta

imputată, curtea de apel a concluzionat că, în acest moment, liberarea

provizorie sub control judiciar a inculpatului I.L.A. nu este oportună.

Așadar, subzistența motivelor

care au stat la baza luării măsurii arestării preventive, justifică menținerea

detenției și exclude liberarea provizorie.

Nu trebuie ignorat nici

scopul măsurii preventive astfel cum este definit în art. 136 C. proc. pen.,

obiectiv greu de realizat în cazul admiterii unei asemenea cereri.

Din această perspectivă

potrivit art. 160

2

C. proc. pen., liberarea provizorie sub control

nu se acordă în cazul în care există date din care a rezultat necesitatea de

a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârșească alte infracțiune sau că

acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului, prin influențarea unor

părți, martori sau experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau

prin alte asemenea fapte.

Folosirea termenului „date”

de către legiuitor a fost interpretată nu în sensul de probe, ci ca informații,

situații, împrejurări concrete rezultate din dosar, privind persoana

inculpatului, modul de operare, faptele propriu-zise, care să îndreptățească

temerea și să o justifice.

Răspunzând unui alt argument

invocat de inculpat, curtea de apel a reamintit că pedeapsa este consecința

tragerii la răspundere penală a inculpatului pentru infracțiunea imputată,

intervenind numai dacă se constată vinovăția acestuia prin probele

administrate, iar scopul ei este reeducarea condamnatului.

Or, arestarea preventivă

este o măsură care poate fi luată dacă există indicii ale săvârșirii unei

infracțiuni, fără a fi necesară existența probelor de vinovăție și care trebuie

să asigure buna desfășurare a procesului penal.

Față de cele ce preced,

curtea de apel a respins cererea de liberare provizorie sub control judiciar

formulată de inculpat, ca nefondată, și în temeiul art. 192 alin. (2) C. proc.

pen., inculpatul a fost obligat la cheltuieli judiciare către stat.

Împotriva acestei încheieri

de ședință a declarat, în termenul legal, recurs inculpatul I.L.A., fără a

arăta inițial motivele de recurs.

La termenul de astăzi,

apărătorul recurentului inculpat, având cuvântul asupra recursului, în dezbateri

a solicitat admiterea acestuia, casarea încheierii atacate și, rejudecând să se

constate că sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 160

2

alin. (1)

și (2) C. proc. pen. și să se dispună punerea în libertate sub control

judiciar.

În susținerea concluziilor

scrise, depuse la dosar în ședință publică a arătat că judecătorul a adăugat la

lege, reținând că întrunirea condițiilor prevăzute de art. 160

2

alin.

(2) C. proc. pen. nu este suficientă, ci trebuie privite prin prisma unui

pericol social concret, fără ca acesta să fie definit nici generic. Inculpatul

a recunoscut săvârșirea infracțiunii, a ajutat organele de anchetă, astfel că

va fi aplicat art. 19 din legea specială. Raportat la pericolul concret, a

precizat că inculpatul nu are antecedente penale, a absolvit două facultăți cu

medii peste 9, este unul din cei mai buni avocați și are o vârstă fragedă,

motiv pentru care a căzut în capcană. De asemenea, a învederat că pe parcursul

urmăririi penale nu s-a strâns nici o probă referitor la pericolul săvârșirii

de noi infracțiuni și de obstrucționare a procesului penal. În ce privește

probațiunea a arătat că aceasta constă doar în flagrant, doi martori și

recunoașterea inculpatului. În raport cu dispozițiile art. 136 C. proc. pen.,

vârsta sa și modalitățile prin care a dovedit că este membru de bază al

societății, pericolul social nu poate subzista. A mai adăugat că și la nivel

european, simpla săvârșire a faptei de o mare gravitate nu mai este suficientă,

vorbindu-se de proporționalitatea măsurii și necesitatea acesteia pentru

ordinea publică, sens în care a amintit hotărârile S. contra Regatului Unit, W.L.

contra Poloniei, iar privitor la termenul rezonabil, cauzele L. contra Franței,

N. contra Austriei. A mai arătat că liberarea provizorie sub control judiciar a

intrat în procedura penală ca o alternativă la arestare și că la următorul

termen se va finaliza judecata fondului.

Concluziile reprezentantului

M.P. asupra recursului declarat de inculpat, precum și poziția recurentului

inculpat, din ultimul cuvânt au fost consemnate în detaliu în partea

introductivă a prezentei decizii.

În concluziile scrise depuse

la dosarul cauzei în ședință publică de către recurentul inculpat I.L.A., prin

apărător, aflate la filele 20-23 dosarul Înaltei Curți, a solicitat în temeiul

dispozițiilor art. 385

15

pct. 2 lit. d) C. proc. pen., admiterea

recursului, casarea încheierii din data de 15 iunie 2010 pronunțată de Curtea

de Apel Pitești și rejudecând cauza, în temeiul dispozițiilor art. 160

8a

alin. (2) să se admită cererea și a se dispune punerea în libertate provizorie

a inculpatului.

În motivarea cererii,

recurentul inculpat, prin apărător a făcut referire la art. 5 din C.E.D.O. Mai

mult decât atât instanța europeană prin jurisprudența sa dată în interpretarea art.

5 din Convenție, a ridicat la rang de principii necesitatea, proporționalitatea

măsurilor preventive și de asemenea obligația instanțelor de a analiza

posibilitatea dispunerii unor măsuri alternative arestării preventive (V. contra

Serbiei, hotărârea din 23 septembrie 2008; W.L. contra Poloniei, hotărârea din

4 aprilie 2000; M.K. contra Regatului Unit, hotărârea din 3 octombrie 2006, S. contra

Regatului Unit, hotărârea din 29 ianuarie 2008; R. contra Austriei, hotărârea

din 2 octombrie 2008 ).

Astfel în nenumărate decizii

instanța europeană a arătat că „nu este suficient ca privarea de libertate să

fie executată conform legii naționale, ci trebuie să fie și necesară în

circumstanțele specifice ale cauzei.”

În considerarea

jurisprudenței C.E.D.O. instanțele din România au concretizat de-a lungul

timpului criteriile care cuantifică existența pericolului pentru ordinea

publică, cum ar fi reacția publică declanșată de faptele comise, starea de

nesiguranță care ar însoți lăsarea în libertate a inculpatului și de asemenea

profilul personal al acestuia.

Înalta Curte de Casație și

Justiție prin jurisprudența sa constantă din ultimii ani a statuat că pericolul

pentru ordinea publică nu este niciodată prezumat ci întotdeauna trebuie să fie

dovedit, arătând de asemenea:”comiterea unei infracțiuni chiar de o gravitate

deosebită - reflectată de exemplul prin natura și cuantumul sancțiunii nu

constituie prin ea însăși temei pentru privarea de libertate a învinuitului sau

inculpatului, în forma prevenției preventive. Existența pericolului concret

pentru ordinea publică, se impune a se stabili în funcție și de elementele ce

țin de persoana inculpatului astfel după cum acestea sunt prevăzute de art. 136

alin. (6) C. proc. pen.”

S-a consacrat de asemenea ca

principiu al doctrinei românești moderne, în materia măsurilor de prevenție -

și C.E.D.O. a statuat în mod constant în acest sens, prin jurisprudența sa - că

gravitatea faptelor imputate și cuantumul pedepsei eventual aplicabile,

constituie, neîndoielnic, elemente de care trebuie să se țină seama cu ocazia

examinării legalității și temeiniciei arestării preventive, dar numai prin

raportare la principiul, obligatoriu, al prezumției de nevinovăție și numai

însoțite de alte elemente care să justifice menținerea măsurii preventive.

În ceea ce privește

existența pericolului concret pentru ordinea publică, în sensul prevăzut de

dispozițiile art. 148 lit. f), instanța europeană a statuat că într-adevăr,

prin gravitatea lor deosebită și prin reacția publicului la săvârșirea lor,

anumite infracțiuni pot produce o tulburare socială de natură să justifice o

detenție provizorie. Totuși, o asemenea împrejurare nu poate fi considerată

suficientă decât dacă se întemeiază pe fapte de natură să demonstreze că

eliberarea celui deținut ar tulbura realmente, în mod cert, ordinea publică. În

plus, detenția preventivă își păstrează caracterul legitim doar dacă ordinea

publică este efectiv amenințată; detenția nu poate și nu trebuie să anticipeze

o pedeapsă privativă de libertate căci, astfel, ar fi încălcat principiul

prezumției de nevinovăție.

Relativ la aplicarea art. 5

decizii (cum ar fi N. contra Austriei, T. contra Austriei), că autoritățile

judiciare naționale sunt obligate să cerceteze toate circumstanțele de natură

să se admită sau să se înlăture existența unei veritabile exigențe de interes

public, care să justifice o derogare de la regula respectului libertății

individuale. Trebuie să se țină seama și de circumstanțele personale ale

acestora, precum caracterul, moralitatea, domiciliul, profesia, resursele

materiale, legătura cu familia, sănătatea etc.

Recurentul inculpat, prin

apărător, în cauză nu consideră că există probe, în sensul că acesta, persoană

lipsită de antecedente penale, absolvent a două facultăți, cu rezultate

meritorii, ce ocupă o anumită poziție în societate reprezintă - în stare de

libertate - un pericol concret pentru ordinea publică.

Buna desfășurare a

procesului penal, în sensul imperios cerut de dispozițiile art. 136 nu

presupune cu necesitate privarea lui de libertate, cu atât mai mult cu cât nu

există probe certe în sensul că s-ar sustrage de la urmărire penală, sau ar

încerca să zădărnicească aflarea adevărului.

Mai mult chiar, a considerat

că declarațiile inculpatului, prin care acesta a recunoscut săvârșirea faptelor

imputate, a avut o atitudine sinceră și a ajutat organele de urmărire penală la

aflarea adevărului în prezenta cauză, au făcut dovadă fără echivoc, în sens

contrar, în sensul absenței pericolului concret pentru ordinea publică, pe care

lăsarea în libertate a inculpatului l-ar reprezenta.

Recurentul inculpat, prin

apărător a învederat instanței că în cauză sunt întrunite condițiile cerute de

dispozițiile art. 160

2

alin. (1) C. proc. pen. relativ la

infracțiunile imputate și limitele de pedeapsă ale acestora, și de asemenea,

având în vedere faptul că la acest moment urmărirea penală este finalizată,

dosarul aflându-se în faza de judecată, nu mai poate exista pericolul ca

inculpatul să zădărnicească aflarea adevărului în cauză. Având în vedere faptul

că inculpatul nu are cazier, precum și circumstanțele personale ale acestuia,

atitudinea sinceră de recunoaștere a faptelor imputate, consideră de asemenea

că nu există nici un temei din care să reiasă indicii că acesta odată eliberat

va săvârși alte infracțiuni, deci și condițiile impuse de dispozițiile art. 160

2

alin. (2) C. proc. pen. sunt îndeplinite.

Mai mult a considerat că la

acest moment, prin executarea a aproape 2 luni de arest preventiv inculpatul a

plătit tributul social pe care îl datora opiniei publice lezate prin ecoul

faptelor sale iar menținerea sa în continuare în arest nu ar fi decât o

anticipare a pedepsei, chestiune prohibită, atât de jurisprudența românească,

cât și de cea a instanței europene.

Concluzionând, având în

vedere cele de mai sus, nu consideră că lăsarea în libertate a inculpatului

prezintă un pericol concret pentru ordinea publică și în consecință a solicitat

admiterea recursului, casarea încheierii atacate și rejudecând cauza, în

temeiul dispozițiilor art. 160

8a

alin. (2) admiterea cererii și

dispunerea în libertate provizorie a inculpatului.

Examinând recursul declarat

de recurentul inculpat I.L.A. prin prisma dispozițiilor art. 160

9

din C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul inculpatului declarat

împotriva încheierii de ședință nr. 55/ F din 15 iunie 2010 a Curții de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și familie, ca fiind nefondat

pentru considerentele ce se vor arăta.

Înalta Curte consideră că în

mod corect și motivat instanța de fond, în baza materialului probator

administrat până în prezent a apreciat că în cauză nu sunt îndeplinite

condițiile art. 160

2

alin. (2) C. proc. pen., în raport cu natura

infracțiunilor reținute și pretins a fi săvârșite de către inculpatul I.L.A. în

actul de sesizare, a modalității concrete de comitere, a calității avute de

acesta, precum și a existenței datelor că odată pus în libertate, va încerca să

zădărnicească aflarea adevărului.

Totodată, prima instanță a

reținut judicios subzistența motivelor care au stat la baza luării măsurii

arestării preventive, care justifică menținerea detenției și exclude liberarea

provizorie, precum și scopul măsurii preventive, potrivit art. 136 C. proc.

pen. care greu ar realizat în cazul admiterii cererii.

Înalta Curte, la rândul său,

în baza propriului examen asupra modului în care prima instanță a examinat

cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatului I.L.A.,

în raport cu dispozițiile art. 160

2

C. proc. pen., cu motivele de

recurs formulate în scris și susținute oral, constată că prima instanță a făcut

o riguroasă analiză asupra condițiilor impuse de dispozițiile legale incidente

a cererii formulate, în contextul concret al cauzei, în raport cu faptele

pretins a fi comise de către inculpat, modalitatea de săvârșire, natura

infracțiunilor, argumentând soluția pronunțată și prin prisma subzistenței

temeiurilor măsurii arestării preventive, dispusă față de inculpat și a

scopului acesteia.

Astfel, în contextul concret

al cauzei s-a arătat că măsura arestării preventive a fost luată față de

inculpat la data de 6 mai 2010, constatându-se îndeplinite dispozițiile art. 143

și art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., măsură supusă controlului judiciar

și menținută, atât în cursul urmăririi penale, cât și ulterior sesizării

instanței de judecată, în condițiile art. 300

1

C. proc. pen., de

asemenea verificată și menținută în calea de atac exercitată, totodată, fiind

respinsă și o cerere de liberare provizorie sub control judiciar, prin

încheierea nr. 49/ F din data de 21 mai 2010, împotriva căreia inculpatul a

declarat recurs, care a fost respins.

Înalta Curte consideră că,

în contextul cauzei nu se justifică admiterea cererii de liberare provizorie

sub control judiciar formulată de inculpat, în raport cu materialul probator

administrat până în prezent, față de dispozițiile art. 160

2

C. proc.

pen., cu referire la prevederile art. 5§3 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, precum și jurisprudența C.E.D.O.

Astfel, Înalta Curte,

examinând cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de

inculpat, cu referire la criteriile privind arestarea preventivă în cauzele

invocate, respectiv W.L. contra Poloniei, S. contra Marii Britanii, L. contra

Franței și N. contra Austriei, în sensul ca măsura să fi fost luată conform

dreptului național, lipsită de arbitrariu, să fie necesară în condițiile

concrete ale cauzei, durata acesteia să fie rezonabilă, în contextul concret al

cauzei constată că nu se impune liberarea provizorie sub control judiciar,

întrucât măsura arestării preventive a fost luată și verificată de către

instanță, atât în cursul urmăririi penale, cât și ulterior sesizării primei

instanțe prin rechizitoriu, acesta fiind menținută, apreciindu-se că au fost

respectate prevederile legale, nefiind arbitrară, ci necesară scopului

procesului penal, față de condițiile cumulative impuse de art. 148 lit. f) C.

proc. pen., precum și de art. 136 din același cod, cu referire și la persoana

inculpatului, dar și la mijloacele de probă administrate la acel moment, așa

cum rezultă din încheierile la care prima instanță s-a referit în istoricul

asupra măsurii preventive dispuse față de inculpat, la rezonanța unor asemenea

pretinse fapte, față de calitatea de avocat a acestuia, justificând că chiar

dacă această măsură preventivă este cea mai gravă, nu este oportună o altă

măsură preventivă mai blândă, fiind de natură să inducă în opinia publică

convingerea că aplicarea legii se oprește și nu are eficiență față de

persoanele care prin statutul lor social și profesional lucrează pentru

aplicarea ei, așa cum s-a motivat în încheierea nr. 10/F/CC de la 6 mai 2010 a Curții de Apel pitești, Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, intrată sub

puterea autorității de lucru judecat, iar durata măsurii de la momentul

dispunerii ei 6 mai 2010 și până în prezent la soluționarea recursului de față,

24 iunie 2010 se circumscrie accepțiunii de durată rezonabilă, așa încât

motivele de recurs invocate cu privire la îndeplinirea condițiilor cererii de

liberare provizorie sub control judiciar, în raport cu măsura arestării

preventive nu sunt fondate.

Astfel, Înalta Curte

consideră că încheierea nr. 55/ F din 15 iunie 2010 a Curții de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și familie, pronunțată în Dosarul

nr. 739/46/2010, prin care prin care a fost respinsă cererea de liberare

provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul I.L.A. este legală și

temeinică.

Față de aceste considerente,

Înalta Curte în baza art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen. va

respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul inculpat I.L.A. împotriva

încheierii nr. 55/F din 15 iunie 2010 a Curții de Apel Pitești, secția penală

și pentru cauze cu minori și familie, pronunțată în Dosarul nr. 739/46/2010.

În conformitate cu art. 192 alin.

(2) C. proc. pen. se va obliga recurentul inculpat la plata cheltuielilor

judiciare către stat, din care suma de 25 lei, reprezentând onorariul

apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul M.J., ca urmare a

asigurării asistenței obligatorii, prin studiul dosarului și prezenței, ce a

avut loc pentru termenul de judecată de la 24 iunie 2010, de către doamna

avocat C.I., cu împuternicirea avocațială emisă la 22 martie 2010, (fila 18 Dosarul

nr. 5470/1/2010 al Înaltei Curți), potrivit art. 6 cu referire la art. 5 din

Protocolul privind stabilirea onorariilor avocaților pentru furnizarea

serviciilor de asistență juridică în materie penală, pentru prestarea, în

cadrul sistemului de ajutor public judiciar, a serviciilor de asistență

juridică și/sau reprezentare ori de asistență extrajudiciară, precum și pentru

asigurarea serviciilor de asistență juridică privind accesul internațional la

justiție în materie civilă și cooperarea judiciară internațională în materie

penală încheiat între M.J. și U.N.B.R.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de recurentul inculpat I.L.A. împotriva încheierii nr. 55/F

din 15 iunie 2010 a Curții de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu

minori și familie, pronunțată în Dosarul nr. 739/46/2010.

Obligă recurentul inculpat

la plata sumei de 300 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din

care suma de 25 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu,

se va avansa din fondul M.J.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință

publică, azi 24 iunie 2010.