ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2533/2010

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea nr. 55/F de la 15 iunie 2010 a Curții de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în Dosarul nr. 739/46/2010 s-a amânat judecarea cauzei la 06 iulie 2010, termen până la care inculpatul B.G. are posibilitatea de a-și angaja apărător ales. Citează inculpatul arestat la locul de deținere. A fost respins, ca nefondată, cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul I.L.A., fiul lui D. și E., în prezent reținut în Centrul de Reținere și Arest Preventiv din cadrul I.P.J. Argeș. A fost obligat inculpatul la 200 lei cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut că prin rechizitoriul nr. 65/P din 26 mai 2010, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D.N.A. - Serviciul Teritorial Pitești a fost trimis în judecată în stare de detenție, inculpatul I.L.A. cercetat pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 257 C. pen. raportat la art. 5 alin. (1) și art. 6 din Legea nr. 78/2000, ambele cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. În actul de sesizare a instanței, în esență, s-a reținut că inculpatul, care este avocat în cadrul Baroului Argeș, și era angajat într-o cauză pe rolul Tribunalului Comercial Argeș, este bănuit că s-a prevalat de influența pe care o avea asupra unor judecători de la această instanță și le-a cerut denunțătorilor 3400 euro pentru judecători, în scopul obținerii unei soluții favorabile.

După mai multe întâlniri și convorbiri telefonice cu denunțătorii, inculpatul le-a spus acestora să-i dea 14.000 lei RON, pentru că astfel există riscul „ca partea adversă să dea la rândul ei bani judecătorului care avea de soluționat cauza și astfel să piardă procesul”. În urma acestor demersuri denunțătorul C.C.I. i-a dat acestuia în ziua de 4 mai 2010 suma de 800 euro, iar a doua zi, pe 5 mai 2010, inculpatul a fost prins în flagrant în timp ce mai primea de la denunțător suma de 2600 euro. Inculpatul a recunoscut fapta, și a „detaliat” că „grefierul B.G. i-a spus să ceară clienților, întâi 2000 euro” și în cele din urmă o sumă mai mare de bani. Mai înainte de examinarea temeiniciei cererii de liberare provizorie sub control judiciar, curtea de apel a găsit necesar a prezenta un scurt istoric al detenției preventive în care se găsește inculpatul precum și succesiunea hotărârilor pronunțate de instanța de judecată.

Punctul de plecare al analizei îl constituie luarea măsurii preventive față de inculpat. Astfel, prin încheierea nr. 10/F/CC din 6 mai 2010 pronunțată de Curtea de Apel Pitești s-a admis propunerea formulată de D.N.A. - Serviciul Teritorial Pitești și în baza art. 149 1 alin. (10), art. 143 raportat la art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. s-a dispus arestarea preventivă inculpatului I.L.A., pe o perioadă de 29 de zile, începând cu 6 mai 2010 și până la 3 iunie 2010, inclusiv. În urma pronunțării acestei soluții, inculpatul a formulat recurs și în ședința din data de 14 mai 2010 I.C.C.J. București a respins ca nefundat recursul declarat de inculpat, împotriva încheierii sus-menționate. La data de 19 mai 2010, inculpatul I.L.A.

a formulat cerere de liberare provizorie sub control judiciar, cerere ce a fost respinsă prin încheierea nr. 49/F din data de 21 mai 2010. Și de data aceasta inculpatul a formulat recurs, acesta fiind respins. La primirea dosarului, curte, în ședința camerei de consiliu din data de 01 iunie 2010, potrivit dispozițiilor art. 300 1 alin. (3) raportat la art. 160 C. proc. pen. a constatat legalitatea și temeinicia arestării preventive a inculpatului I.L.A. și a menținut, în continuarea această măsură. Împotriva acestei încheieri s-a formulat recurs care a fost soluționat de I.C.C:J. București, recurs ce a fost respins, ca nefondat prin Decizia nr. 2230 din 07 iunie 2010 în Dosarul nr. 4865/1/2010.

În acest context, prin criticarea în mod constant a legalității și temeiniciei detenției preventive, la data de 09 iunie 2010, inculpatul I.L.A. a formulat cerere de liberare provizorie sub control judiciar, motivând că este cercetat în stare de arest preventiv pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută și pedepsită de art. 257 C. pen. S-a susținut că inculpatul în tot cursul procesului penal, poate cere punerea sa în libertate provizorie dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită nu depășește 18 ani închisoare și dacă nu există date din care să rezulte că inculpatul va săvârși alte infracțiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor părți sau martori.

Astfel, s-a concluzionat că prima condiție prevăzută de lege este îndeplinită, iar cu privire la cea de-a doua condiție a apreciat că nu este probată temerea că va săvârși o altă faptă de natură penală. Asupra cererii, curtea de apel a reamintit că întrunirea condițiilor de admisibilitate conferă inculpatului vocația la liberare provizorie, însă art. 160 8a C. proc. pen. impune și o analiză a temeiniciei liberării. Examinarea presupune aprecierea oportunității punerii în libertate a inculpatului la momentul de față și consecințele ce ar decurge din acesta. Din această perspectivă, analiza temeiniciei cererii de liberare provizorie sub control judiciar se face și în raport de motivele care au stat la baza arestării preventive, astfel că, în condițiile în care măsura a fost dispusă în temeiul art. 148 lit. f) C. proc.

pen., liberarea nu poate fi acordată când lăsarea în libertate a inculpatului prezintă un pericol concret pentru ordinea publică. Deși, în mod formal, la condițiile liberării provizorii sub control judiciar, legea prevede în mod expres doar anumite condiții ce trebuie îndeplinite, din analiza în ansamblu a dispozițiilor legale aplicabile în materie, a rezultat și o condiție subînțeleasă și anume că lăsarea în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică. Având în vedere natura, gravitatea, modalitatea în care se bănuiește că a fost săvârșită fapta imputată, curtea de apel a concluzionat că, în acest moment, liberarea provizorie sub control judiciar a inculpatului I.L.A. nu este oportună.

Așadar, subzistența motivelor care au stat la baza luării măsurii arestării preventive, justifică menținerea detenției și exclude liberarea provizorie. Nu trebuie ignorat nici scopul măsurii preventive astfel cum este definit în art. 136 C. proc. pen., obiectiv greu de realizat în cazul admiterii unei asemenea cereri. Din această perspectivă potrivit art. 160 2 C. proc. pen., liberarea provizorie sub control nu se acordă în cazul în care există date din care a rezultat necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârșească alte infracțiune sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului, prin influențarea unor părți, martori sau experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte.

Folosirea termenului „date” de către legiuitor a fost interpretată nu în sensul de probe, ci ca informații, situații, împrejurări concrete rezultate din dosar, privind persoana inculpatului, modul de operare, faptele propriu-zise, care să îndreptățească temerea și să o justifice. Răspunzând unui alt argument invocat de inculpat, curtea de apel a reamintit că pedeapsa este consecința tragerii la răspundere penală a inculpatului pentru infracțiunea imputată, intervenind numai dacă se constată vinovăția acestuia prin probele administrate, iar scopul ei este reeducarea condamnatului. Or, arestarea preventivă este o măsură care poate fi luată dacă există indicii ale săvârșirii unei infracțiuni, fără a fi necesară existența probelor de vinovăție și care trebuie să asigure buna desfășurare a procesului penal.

Față de cele ce preced, curtea de apel a respins cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpat, ca nefondată, și în temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., inculpatul a fost obligat la cheltuieli judiciare către stat. Împotriva acestei încheieri de ședință a declarat, în termenul legal, recurs inculpatul I.L.A., fără a arăta inițial motivele de recurs. La termenul de astăzi, apărătorul recurentului inculpat, având cuvântul asupra recursului, în dezbateri a solicitat admiterea acestuia, casarea încheierii atacate și, rejudecând să se constate că sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 160 2 alin. (1) și (2) C. proc. pen. și să se dispună punerea în libertate sub control judiciar.

În susținerea concluziilor scrise, depuse la dosar în ședință publică a arătat că judecătorul a adăugat la lege, reținând că întrunirea condițiilor prevăzute de art. 160 2 alin. (2) C. proc. pen. nu este suficientă, ci trebuie privite prin prisma unui pericol social concret, fără ca acesta să fie definit nici generic. Inculpatul a recunoscut săvârșirea infracțiunii, a ajutat organele de anchetă, astfel că va fi aplicat art. 19 din legea specială. Raportat la pericolul concret, a precizat că inculpatul nu are antecedente penale, a absolvit două facultăți cu medii peste 9, este unul din cei mai buni avocați și are o vârstă fragedă, motiv pentru care a căzut în capcană. De asemenea, a învederat că pe parcursul urmăririi penale nu s-a strâns nici o probă referitor la pericolul săvârșirii de noi infracțiuni și de obstrucționare a procesului penal.

În ce privește probațiunea a arătat că aceasta constă doar în flagrant, doi martori și recunoașterea inculpatului. În raport cu dispozițiile art. 136 C. proc. pen., vârsta sa și modalitățile prin care a dovedit că este membru de bază al societății, pericolul social nu poate subzista. A mai adăugat că și la nivel european, simpla săvârșire a faptei de o mare gravitate nu mai este suficientă, vorbindu-se de proporționalitatea măsurii și necesitatea acesteia pentru ordinea publică, sens în care a amintit hotărârile S. contra Regatului Unit, W.L. contra Poloniei, iar privitor la termenul rezonabil, cauzele L. contra Franței, N. contra Austriei. A mai arătat că liberarea provizorie sub control judiciar a intrat în procedura penală ca o alternativă la arestare și că la următorul termen se va finaliza judecata fondului.

Concluziile reprezentantului M.P. asupra recursului declarat de inculpat, precum și poziția recurentului inculpat, din ultimul cuvânt au fost consemnate în detaliu în partea introductivă a prezentei decizii. În concluziile scrise depuse la dosarul cauzei în ședință publică de către recurentul inculpat I.L.A., prin apărător, aflate la filele 20-23 dosarul Înaltei Curți, a solicitat în temeiul dispozițiilor art. 385 15 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., admiterea recursului, casarea încheierii din data de 15 iunie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Pitești și rejudecând cauza, în temeiul dispozițiilor art. 160 8a alin. (2) să se admită cererea și a se dispune punerea în libertate provizorie a inculpatului.

În motivarea cererii, recurentul inculpat, prin apărător a făcut referire la art. 5 din C.E.D.O. Mai mult decât atât instanța europeană prin jurisprudența sa dată în interpretarea art. 5 din Convenție, a ridicat la rang de principii necesitatea, proporționalitatea măsurilor preventive și de asemenea obligația instanțelor de a analiza posibilitatea dispunerii unor măsuri alternative arestării preventive (V. contra Serbiei, hotărârea din 23 septembrie 2008; W.L. contra Poloniei, hotărârea din 4 aprilie 2000; M.K. contra Regatului Unit, hotărârea din 3 octombrie 2006, S. contra Regatului Unit, hotărârea din 29 ianuarie 2008; R. contra Austriei, hotărârea din 2 octombrie 2008 ). Astfel în nenumărate decizii instanța europeană a arătat că „nu este suficient ca privarea de libertate să fie executată conform legii naționale, ci trebuie să fie și necesară în circumstanțele specifice ale cauzei.” În considerarea jurisprudenței C.E.D.O.

instanțele din România au concretizat de-a lungul timpului criteriile care cuantifică existența pericolului pentru ordinea publică, cum ar fi reacția publică declanșată de faptele comise, starea de nesiguranță care ar însoți lăsarea în libertate a inculpatului și de asemenea profilul personal al acestuia. Înalta Curte de Casație și Justiție prin jurisprudența sa constantă din ultimii ani a statuat că pericolul pentru ordinea publică nu este niciodată prezumat ci întotdeauna trebuie să fie dovedit, arătând de asemenea:”comiterea unei infracțiuni chiar de o gravitate deosebită - reflectată de exemplul prin natura și cuantumul sancțiunii nu constituie prin ea însăși temei pentru privarea de libertate a învinuitului sau inculpatului, în forma prevenției preventive.

Existența pericolului concret pentru ordinea publică, se impune a se stabili în funcție și de elementele ce țin de persoana inculpatului astfel după cum acestea sunt prevăzute de art. 136 alin. (6) C. proc. pen.” S-a consacrat de asemenea ca principiu al doctrinei românești moderne, în materia măsurilor de prevenție - și C.E.D.O. a statuat în mod constant în acest sens, prin jurisprudența sa - că gravitatea faptelor imputate și cuantumul pedepsei eventual aplicabile, constituie, neîndoielnic, elemente de care trebuie să se țină seama cu ocazia examinării legalității și temeiniciei arestării preventive, dar numai prin raportare la principiul, obligatoriu, al prezumției de nevinovăție și numai însoțite de alte elemente care să justifice menținerea măsurii preventive.

În ceea ce privește existența pericolului concret pentru ordinea publică, în sensul prevăzut de dispozițiile art. 148 lit. f), instanța europeană a statuat că într-adevăr, prin gravitatea lor deosebită și prin reacția publicului la săvârșirea lor, anumite infracțiuni pot produce o tulburare socială de natură să justifice o detenție provizorie. Totuși, o asemenea împrejurare nu poate fi considerată suficientă decât dacă se întemeiază pe fapte de natură să demonstreze că eliberarea celui deținut ar tulbura realmente, în mod cert, ordinea publică. În plus, detenția preventivă își păstrează caracterul legitim doar dacă ordinea publică este efectiv amenințată; detenția nu poate și nu trebuie să anticipeze o pedeapsă privativă de libertate căci, astfel, ar fi încălcat principiul prezumției de nevinovăție.

Relativ la aplicarea art. 5 § 3 din C.E.D.O., Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în mai multe decizii (cum ar fi N. contra Austriei, T. contra Austriei), că autoritățile judiciare naționale sunt obligate să cerceteze toate circumstanțele de natură să se admită sau să se înlăture existența unei veritabile exigențe de interes public, care să justifice o derogare de la regula respectului libertății individuale. Trebuie să se țină seama și de circumstanțele personale ale acestora, precum caracterul, moralitatea, domiciliul, profesia, resursele materiale, legătura cu familia, sănătatea etc. Recurentul inculpat, prin apărător, în cauză nu consideră că există probe, în sensul că acesta, persoană lipsită de antecedente penale, absolvent a două facultăți, cu rezultate meritorii, ce ocupă o anumită poziție în societate reprezintă - în stare de libertate - un pericol concret pentru ordinea publică.

Buna desfășurare a procesului penal, în sensul imperios cerut de dispozițiile art. 136 nu presupune cu necesitate privarea lui de libertate, cu atât mai mult cu cât nu există probe certe în sensul că s-ar sustrage de la urmărire penală, sau ar încerca să zădărnicească aflarea adevărului. Mai mult chiar, a considerat că declarațiile inculpatului, prin care acesta a recunoscut săvârșirea faptelor imputate, a avut o atitudine sinceră și a ajutat organele de urmărire penală la aflarea adevărului în prezenta cauză, au făcut dovadă fără echivoc, în sens contrar, în sensul absenței pericolului concret pentru ordinea publică, pe care lăsarea în libertate a inculpatului l-ar reprezenta. Recurentul inculpat, prin apărător a învederat instanței că în cauză sunt întrunite condițiile cerute de dispozițiile art. 160 2 alin. (1) C. proc.

pen. relativ la infracțiunile imputate și limitele de pedeapsă ale acestora, și de asemenea, având în vedere faptul că la acest moment urmărirea penală este finalizată, dosarul aflându-se în faza de judecată, nu mai poate exista pericolul ca inculpatul să zădărnicească aflarea adevărului în cauză. Având în vedere faptul că inculpatul nu are cazier, precum și circumstanțele personale ale acestuia, atitudinea sinceră de recunoaștere a faptelor imputate, consideră de asemenea că nu există nici un temei din care să reiasă indicii că acesta odată eliberat va săvârși alte infracțiuni, deci și condițiile impuse de dispozițiile art. 160 2 alin. (2) C. proc. pen. sunt îndeplinite.

Mai mult a considerat că la acest moment, prin executarea a aproape 2 luni de arest preventiv inculpatul a plătit tributul social pe care îl datora opiniei publice lezate prin ecoul faptelor sale iar menținerea sa în continuare în arest nu ar fi decât o anticipare a pedepsei, chestiune prohibită, atât de jurisprudența românească, cât și de cea a instanței europene. Concluzionând, având în vedere cele de mai sus, nu consideră că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă un pericol concret pentru ordinea publică și în consecință a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii atacate și rejudecând cauza, în temeiul dispozițiilor art. 160 8a alin. (2) admiterea cererii și dispunerea în libertate provizorie a inculpatului.

Examinând recursul declarat de recurentul inculpat I.L.A. prin prisma dispozițiilor art. 160 9 din C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul inculpatului declarat împotriva încheierii de ședință nr. 55/ F din 15 iunie 2010 a Curții de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și familie, ca fiind nefondat pentru considerentele ce se vor arăta. Înalta Curte consideră că în mod corect și motivat instanța de fond, în baza materialului probator administrat până în prezent a apreciat că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile art. 160 2 alin. (2) C. proc. pen., în raport cu natura infracțiunilor reținute și pretins a fi săvârșite de către inculpatul I.L.A. în actul de sesizare, a modalității concrete de comitere, a calității avute de acesta, precum și a existenței datelor că odată pus în libertate, va încerca să zădărnicească aflarea adevărului.

Totodată, prima instanță a reținut judicios subzistența motivelor care au stat la baza luării măsurii arestării preventive, care justifică menținerea detenției și exclude liberarea provizorie, precum și scopul măsurii preventive, potrivit art. 136 C. proc. pen. care greu ar realizat în cazul admiterii cererii. Înalta Curte, la rândul său, în baza propriului examen asupra modului în care prima instanță a examinat cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatului I.L.A., în raport cu dispozițiile art. 160 2 C. proc.

pen., cu motivele de recurs formulate în scris și susținute oral, constată că prima instanță a făcut o riguroasă analiză asupra condițiilor impuse de dispozițiile legale incidente a cererii formulate, în contextul concret al cauzei, în raport cu faptele pretins a fi comise de către inculpat, modalitatea de săvârșire, natura infracțiunilor, argumentând soluția pronunțată și prin prisma subzistenței temeiurilor măsurii arestării preventive, dispusă față de inculpat și a scopului acesteia. Astfel, în contextul concret al cauzei s-a arătat că măsura arestării preventive a fost luată față de inculpat la data de 6 mai 2010, constatându-se îndeplinite dispozițiile art. 143 și art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc.

pen., măsură supusă controlului judiciar și menținută, atât în cursul urmăririi penale, cât și ulterior sesizării instanței de judecată, în condițiile art. 300 1 C. proc. pen., de asemenea verificată și menținută în calea de atac exercitată, totodată, fiind respinsă și o cerere de liberare provizorie sub control judiciar, prin încheierea nr. 49/ F din data de 21 mai 2010, împotriva căreia inculpatul a declarat recurs, care a fost respins. Înalta Curte consideră că, în contextul cauzei nu se justifică admiterea cererii de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpat, în raport cu materialul probator administrat până în prezent, față de dispozițiile art. 160 2 C. proc. pen., cu referire la prevederile art. 5§3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și jurisprudența C.E.D.O.

Astfel, Înalta Curte, examinând cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpat, cu referire la criteriile privind arestarea preventivă în cauzele invocate, respectiv W.L. contra Poloniei, S. contra Marii Britanii, L. contra Franței și N. contra Austriei, în sensul ca măsura să fi fost luată conform dreptului național, lipsită de arbitrariu, să fie necesară în condițiile concrete ale cauzei, durata acesteia să fie rezonabilă, în contextul concret al cauzei constată că nu se impune liberarea provizorie sub control judiciar, întrucât măsura arestării preventive a fost luată și verificată de către instanță, atât în cursul urmăririi penale, cât și ulterior sesizării primei instanțe prin rechizitoriu, acesta fiind menținută, apreciindu-se că au fost respectate prevederile legale, nefiind arbitrară, ci necesară scopului procesului penal, față de condițiile cumulative impuse de art. 148 lit. f) C. proc.

pen., precum și de art. 136 din același cod, cu referire și la persoana inculpatului, dar și la mijloacele de probă administrate la acel moment, așa cum rezultă din încheierile la care prima instanță s-a referit în istoricul asupra măsurii preventive dispuse față de inculpat, la rezonanța unor asemenea pretinse fapte, față de calitatea de avocat a acestuia, justificând că chiar dacă această măsură preventivă este cea mai gravă, nu este oportună o altă măsură preventivă mai blândă, fiind de natură să inducă în opinia publică convingerea că aplicarea legii se oprește și nu are eficiență față de persoanele care prin statutul lor social și profesional lucrează pentru aplicarea ei, așa cum s-a motivat în încheierea nr. 10/F/CC de la 6 mai 2010 a Curții de Apel pitești, Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, intrată sub puterea autorității de lucru judecat, iar durata măsurii de la momentul dispunerii ei 6 mai 2010 și până în prezent la soluționarea recursului de față, 24 iunie 2010 se circumscrie accepțiunii de durată rezonabilă, așa încât motivele de recurs invocate cu privire la îndeplinirea condițiilor cererii de liberare provizorie sub control judiciar, în raport cu măsura arestării preventive nu sunt fondate.

Astfel, Înalta Curte consideră că încheierea nr. 55/ F din 15 iunie 2010 a Curții de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și familie, pronunțată în Dosarul nr. 739/46/2010, prin care prin care a fost respinsă cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul I.L.A. este legală și temeinică. Față de aceste considerente, Înalta Curte în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul inculpat I.L.A. împotriva încheierii nr. 55/F din 15 iunie 2010 a Curții de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și familie, pronunțată în Dosarul nr. 739/46/2010. În conformitate cu art. 192 alin. (2) C. proc.

pen.

se va obliga recurentul inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat, din care suma de 25 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul M.J., ca urmare a asigurării asistenței obligatorii, prin studiul dosarului și prezenței, ce a avut loc pentru termenul de judecată de la 24 iunie 2010, de către doamna avocat C.I., cu împuternicirea avocațială emisă la 22 martie 2010, (fila 18 Dosarul nr. 5470/1/2010 al Înaltei Curți), potrivit art. 6 cu referire la art. 5 din Protocolul privind stabilirea onorariilor avocaților pentru furnizarea serviciilor de asistență juridică în materie penală, pentru prestarea, în cadrul sistemului de ajutor public judiciar, a serviciilor de asistență juridică și/sau reprezentare ori de asistență extrajudiciară, precum și pentru asigurarea serviciilor de asistență juridică privind accesul internațional la justiție în materie civilă și cooperarea judiciară internațională în materie penală încheiat între M.J.

și U.N.B.R.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul inculpat I.L.A. împotriva încheierii nr. 55/F din 15 iunie 2010 a Curții de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și familie, pronunțată în Dosarul nr. 739/46/2010. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul M.J. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, azi 24 iunie 2010.