ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2676/2012

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea de ședință nr. 98/F din 24 august 2012 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. 675/46/2012 s-a dispus, în baza dispozițiilor art. 160/8a alin. (6) C. proc. pen., respingerea ca neîntemeiată a cererii de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul B.M., în prezent aflat în Penitenciarul de Maximă Siguranță Colibași. A obligat pe inculpat la 400 lei cheltuieli judiciare către stat din care 100 lei onorariu avocat oficiu s-a avansat din fondurile Ministerului Justiției. Pentru a dispune astfel, instanța a reținut următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 22 august 2012, inculpatul B.M., arestat în cauză, a solicitat liberarea provizorie sub control judiciar.

În motivarea cererii, inculpatul a arătat că este cercetat în dosarul nr. 675/46/2012, pentru infracțiunile prevăzute și pedepsite de art. 13 din Legea nr. 78/2000 cu aplic. disp. art. 41 alin. (2) C. pen.; art. 23 lit. b) din Legea nr. 656/2002 cu aplic. disp. art. 41 alin. (2) C. pen. rap. la art. 17 lit. e) din Legea 78/2000 cu referire la art.13 din Legea 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 18 alin. (2) din Legea 78/2000 și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, susținând că se poate efectua cercetarea penală și cu lăsarea sa în stare de libertate, fără a împiedica bunul mers al anchetei, precizând, totodată, că are o situație familială dificilă, respectiv este întreținător al familiei aflată în stare de nevoie financiară, iar starea sa de sănătate este precară.

Analizând această cerere, curtea a constatat că inculpatul este cercetat în dosarul sus-menționat, alături de alți inculpați, pentru infracțiuni privind spălare de bani, folosirea funcției și influenței pentru obținerea de foloase necuvenite și criminalitate organizată, ce fac obiectul infracțiunilor precizate mai sus. Întrucât, între infracțiunile pentru care este cercetat inculpatul B.M. este și aceea prevăzută de art. 7 alin.(1) din Legea nr. 39/2003 - aderarea la un grup infracțional - pentru care legea prevede pedeapsa cu închisoarea între 5 și 20 de ani, curtea constată că este întemeiată condiția prevăzută de art. 160/2 alin. (1), care prevede că liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda numai dacă legea prevede pedeapsa închisorii pentru infracțiunea dedusă judecății ce nu depășește 18 ani, pentru următoarele argumente: Cererea de liberare provizorie sub control judiciar, potrivit art. 160/8 alin. (1) C. proc.

pen., se examinează de urgență, instanța având obligația să verifice dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru admisibilitatea în principiu a acesteia și numai dacă este admisă în principiu o atare cerere, se poate trece, ulterior, la soluționarea pe fond a acesteia. Observând limitele de pedeapsă pentru fiecare din infracțiunile pentru care inculpatul este trimis în judecată, se constată că, chiar dacă este fixată la alin. (1) al art. 7 din Legea nr. 39/2003, limita maximă a pedepsei de 20 de ani, o atare limită nu poate opera dacă, pentru toate infracțiunile care intră în scopul grupului infracțional organizat, limitele maxime ale pedepselor, cu referire la fiecare dintre aceste infracțiuni, nu depășesc 20 de ani, așa cum rezultă din coroborarea alin. (2) cu alin. (1) al art. 7 din Legea nr. 39/2003.

Cum fiecare dintre aceste limite ale infracțiunilor prevăzute de art. 13 din Legea nr. 78/2000. cu aplic. disp. art. 41 alin. (2) C. pen.; art. 23 lit. b) din Legea nr. 656/2002 cu aplic. disp. art. 41 alin. (2) C. pen. rap. la art. 17 lit. e) din Legea 78/2000 cu referire la art. 13 din Legea 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 18 alin. (2) din Legea 78/2000, ce intră în scopul grupului infracțional organizat, nu depășesc 18 ani, așa cum s-a menționat mai sus, s-a constatat că este îndeplinită condiția admisibilității în principiu a cererii de liberare condiționată , așa cum pretind dispozițiile art. 160 8 alin. (1) cu trimitere la dispozițiile art. 160 2 alin. (1) C. proc.

pen. Sub aspectul temeiniciei cererii aflate pendinte, curtea a constatat, din actele și lucrările dosarului, că inculpatul este cercetat pentru infracțiuni deosebit de grave, existând indicii temeinice privind contribuția inculpatului la săvârșirea faptelor imputate. Împrejurările invocate, care țin de stadiul procedurii, respectiv scurgerea unei perioade de aproximativ 6 luni de la momentul luării măsurii și împrejurarea că inculpatul a dat declarație pe parcursul urmăririi penale, iar instanța tocmai a fost sesizată prin rechizitoriu, s-a reținut că nu sunt suficiente pentru a se aprecia că a încetat orice temei privind arestarea preventivă și că ar fi stins pericolul concret pentru ordinea publică pe care l-ar prezenta lăsarea în libertate a inculpatului.

In ceea ce privește condiția ca lăsarea în libertate a inculpatului să prezinte un pericol pentru ordinea publică, prev. de art. 148 lit. f) C. proc. pen., s-a apreciat că este adevărat că pericolul pentru ordinea publică nu se poate confunda cu pericolul social ca trăsătură esențială a infracțiunii. Aceasta nu înseamnă însă, că în aprecierea pericolului pentru ordinea publică trebuie făcută abstracție de gravitatea faptei. Prin urmare, ținându-se seama și de împrejurările concrete în care au fost săvârșite faptele pretinse, curtea a apreciat că lăsarea în libertate a inculpatului la acest moment prezintă în continuare un pericol concret pentru ordinea publică, iar menținerea arestării preventive a acestuia este impusă și de necesitatea audierii părților implicate și de necesitatea unei bune administrări a justiției.

În condițiile reținute, în temeiul dispozițiilor art. 160/8a alin. (6) C. proc. pen., curtea a respins ca neîntemeiată cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul B.M. Împotriva acestei încheieri, în termen legal, a formulat recurs inculpatul B.M., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, critici care au fost expuse pe larg în practicaua deciziei. Examinând recursul declarat de inculpatul B.M. sub toate aspectele, conform art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte, apreciază că acesta este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 136 alin. (1) C. proc. pen.

în cauzele privitoare la infracțiuni pedepsite cu detențiunea pe viață sau cu închisoare, pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei, se poate lua față de acesta una din următoarele măsuri preventive: 1) reținerea; b) obligarea de a nu părăsi localitatea; c) obligarea de a nu părăsi țara; d) arestarea preventivă. În alineatul (2) al aceluiași text de lege, legiuitorul arată că „scopul măsurilor preventive poate fi realizat și prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune. Având în vedere faptul că măsurile preventive aduc atingere libertății individuale, consfințită ca un drept fundamental al persoanei, legiuitorul a instituit garanțiile juridice necesare care să împiedice orice abuz în luarea și menținerea măsurilor preventive.

În reglementarea acestora, se recomandă instituirea unui grad diferențiat de constrângere a libertății individuale sau a altor drepturi și libertăți, astfel încât să poată fi aleasă, în funcție de fiecare cauză concretă, măsura preventivă care poate asigura scopul urmărit prin cea mai redusă constrângere. Deși nu este o măsură preventivă, liberarea provizorie poate fi considerată ca fiind o modalitate de individualizare a măsurii arestării preventive, scopul urmărit, prin ambele măsuri - chiar dacă sunt de natură diferită - fiind același și anume, buna desfășurare a procesului penal în ansamblul său. Individualizarea măsurii preventive este lăsată întotdeauna la latitudinea judecătorului, respectiv instanței în cursul judecății, pentru a aprecia dacă controlul judiciar este suficient sau se impune luarea, respectiv menținerea față de inculpat a măsurii arestării preventive.

Din analiza dispozițiilor art. 136 alin. (2) C. proc. pen. corelate cu art. 160 2 C. proc. pen. rezultă că pentru a se putea dispune liberarea provizorie, trebuiesc îndeplinite două condiții pozitive și una negativă. Prima condiție pozitivă se referă la aceea că liberarea provizorie este condiționată de privarea de libertate a persoanei, ca neputând fi dispusă în lipsa unei stări de arest efectiv. A doua condiție vizează natura și gravitatea infracțiunii săvârșite. Sub acest aspect, potrivit dispozițiilor art. 160 2 alin. (1) C. proc. pen. „liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul infracțiunilor săvârșite din culpă, precum și în cazul infracțiunilor intenționate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depășește 18 ani". Condiția negativă vizează comportamentul inculpatului și perspectiva acestui comportament după liberarea provizorie.

Astfel, în art. 160 2 C. proc. pen. se arată că liberarea provizorie sub control judiciar nu se acordă în cazul în care există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârșească alte infracțiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor părți, martori, sau experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte. Se observă că legiuitorul, folosind expresia de „date" nu a avut în vedere existenta unor probe în sensul legii, ci a unor informații, situații, împrejurări concrete rezultate din dosar, privitoare la persoana inculpatului, modul de operare, infracțiunea săvârșită, care să îndreptățească temerea, să o justifice.

Îndeplinirea celor trei condiții nu conferă celui arestat un drept la liberarea provizorie, ci numai o vocație, instanța având facultatea și nu obligația de a dispune măsura. Aceasta poate refuza liberarea provizorie, dacă apreciază că detenția provizorie este absolut necesară iar scopul procesului penal nu poate fi asigurat decât prin menținerea măsurii arestării preventive. Detenția provizorie poate fi menținută atunci când instanța constată insuficiența controlului judiciar, cu respectarea, pe toată durata procesului, a principiului proporționalității între măsura preventivă și gravitatea faptei respectiv a făptuitorului. Din perspectiva Convenției Europene a Drepturilor Omului, în art.5 paragraful 3 se arată că orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, are dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii.

Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere. Pentru a înțelege sensul dispoziției enunțate, Curtea a stabilit cu exactitate domeniul ei de aplicație. Astfel s-a apreciat că este esențial ca, în funcție de starea de detenție a persoanei împotriva căreia se desfășoară urmărirea penală, instanțele naționale să aprecieze dacă intervalul scurs înaintea judecării inculpatului a depășit, la un moment dat, limitele rezonabile, adică cele ale sacrificiului care, în circumstanțele cauzei, putea fi impus în mod rezonabil unei persoane prezumată nevinovată. Curtea a decis, cu valoare de principiu, că termenul final al detenției provizorii la care se referă art. 5 paragraful 3 este ziua când hotărârea de condamnare a devenit definitivă, sau aceea în care s-a statuat asupra fondului cauzei, fie chiar numai în primă instanță.

Totodată, s-a statuat că gravitatea unei fapte poate justifica menținerea stării de arest în condițiile în care durata acestuia nu a depășit o limită rezonabilă. Raportând datele speței dedusă judecății la dispozițiile cuprinse în legea națională corelate cu prevederile art. 5 paragraful 3 din CEDO, Înalta Curte apreciază că, în acest moment, controlul judiciar solicitat de inculpatul B.M. nu este suficient pentru realizarea scopului penal astfel cum este reglementat de art. 136 alin. (1) C. pen., impunându-se menținerea măsurii arestării preventive, fiind respectat în acest fel și principiul proporționalității între măsura preventivă și gravitatea faptei respectiv a făptuitorului. Rezultă din probele administrate până în prezent că inculpatul este cercetat în dosarul nr. 675/46/2012, pentru infracțiunile prevăzute și pedepsite de art. 13 din Legea nr. 78/2000 cu aplic.

disp. art. 41 alin. (2) C. pen.; art. 23 lit. b) din Legea nr. 656/2002 cu aplic. disp. art. 41 alin. (2) C. pen. rap. la art. 17 lit. e) din Legea 78/2000 cu referire la art. 13 din Legea 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 18 alin. (2) din Legea 78/2000 și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003. Raportându-ne la gravitatea infracțiunii săvârșite, la împrejurarea că cercetarea judecătorească este la început - impunându-se audierea martorilor și administrarea probelor apreciate ca fiind necesare stabilirii adevărului, - dar și la atitudinea inculpatului sinceră în cursul procedurilor, Înalta Curte apreciază că există „date", în accepțiunea dispozițiilor art.160 2 alin. (1) C. proc.

pen. , din care rezultă că inculpatul va încerca să zădărnicească aflarea adevărului. În aceste condiții, Înalta Curte a apreciat că detenția provizorie este legitimă - fiind necesară ocrotirii unui interes general al societății care primează în raport de interesul privat al inculpatului - nu a depășit un termen rezonabil în accepțiunea legislației naționale dar și din perspectiva Convenției Europene a Drepturilor Omului, iar controlul judiciar este insuficient pentru asigurarea scopului procesului penal. Pentru considerentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul declarat va fi respins, ca nefondat. Potrivit dispozițiilor art. 192 alin. (2) C. proc.

pen. va fi obligat recurentul inculpat la plata cheltuielilor judiciare statului, din care suma reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, va fi avansată din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul B.M. împotriva încheierii de ședință nr. 98/F din 24 august 2012 a Curții de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în dosarul nr. 675/46/2012. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 05 septembrie 2012.