ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2676/2012

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2676/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra

recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin încheierea de ședință nr.

98/F din 24 august 2012 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția penală și

pentru

cauze cu minori și de familie, în

dosarul nr. 675/46/2012 s-a dispus, în

baza

dispozițiilor art. 160/8a alin. (6) C. proc. pen.,

respingerea ca

neîntemeiată a cererii de liberare provizorie sub control judiciar formulată de

inculpatul B.M.,

în prezent

aflat în Penitenciarul de Maximă Siguranță

Colibași.

A obligat pe inculpat la 400 lei cheltuieli

judiciare către stat din

care 100 lei onorariu avocat oficiu s-a avansat

din fondurile Ministerului Justiției.

Pentru a dispune astfel, instanța a reținut

următoarele:

Prin cererea

înregistrată la data de 22 august 2012, inculpatul B.M., arestat în cauză, a

solicitat liberarea provizorie sub control judiciar.

În motivarea

cererii, inculpatul a arătat că este cercetat în

dosarul nr. 675/46/2012, pentru infracțiunile prevăzute și pedepsite de

art. 13 din Legea nr. 78/2000 cu aplic. disp.

art. 41 alin. (2) C. pen.; art.

23 lit. b) din Legea nr. 656/2002 cu

aplic. disp. art. 41 alin. (2) C. pen.

rap.

la art. 17 lit. e) din Legea 78/2000 cu referire la art.13 din

Legea

78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 18 alin. (2)

din Legea 78/2000 și art. 7 alin. (1) din Legea

nr. 39/2003, susținând că

se poate efectua cercetarea penală și cu

lăsarea sa în stare de libertate, fără a împiedica bunul mers al anchetei,

precizând,

totodată, că are o situație

familială dificilă, respectiv este întreținător

al familiei aflată în

stare de nevoie financiară, iar starea sa de sănătate este precară.

Analizând

această cerere, curtea a constatat că inculpatul

este cercetat în dosarul sus-menționat, alături de alți inculpați,

pentru

infracțiuni privind spălare de bani, folosirea funcției și

influenței

pentru obținerea de foloase necuvenite

și criminalitate organizată, ce

fac obiectul infracțiunilor precizate

mai sus.

Întrucât, între infracțiunile pentru care este

cercetat inculpatul

B.M. este și

aceea prevăzută de art. 7 alin.(1) din Legea

nr. 39/2003 - aderarea la

un grup infracțional - pentru care legea prevede pedeapsa cu închisoarea între

5 și 20 de ani, curtea

constată că este

întemeiată condiția prevăzută de art. 160/2 alin. (1),

care prevede că liberarea provizorie sub control

judiciar se poate

acorda numai dacă legea prevede pedeapsa închisorii

pentru infracțiunea dedusă judecății ce nu depășește 18 ani, pentru următoarele

argumente:

Cererea de

liberare provizorie sub control judiciar, potrivit

art. 160/8 alin. (1) C. proc. pen., se examinează de urgență,

instanța având obligația să verifice dacă sunt

îndeplinite condițiile

prevăzute de lege pentru admisibilitatea în

principiu a acesteia și

numai dacă este

admisă în principiu o atare cerere, se poate trece,

ulterior, la

soluționarea pe fond a acesteia.

Observând limitele de pedeapsă pentru fiecare din

infracțiunile

pentru care inculpatul

este trimis în judecată, se constată că, chiar

dacă este fixată la alin.

(1) al art. 7 din Legea nr. 39/2003, limita

maximă

a pedepsei de 20 de ani, o atare limită nu poate opera dacă,

pentru toate infracțiunile care intră în scopul

grupului infracțional

organizat,

limitele maxime ale pedepselor, cu referire la fiecare dintre

aceste

infracțiuni, nu depășesc 20 de ani, așa cum rezultă din

coroborarea alin. (2) cu alin. (1) al art. 7 din Legea nr. 39/2003.

Cum fiecare dintre aceste limite ale

infracțiunilor prevăzute de

art. 13

din Legea nr. 78/2000. cu aplic. disp. art. 41 alin. (2) C. pen.; art.

23

lit. b) din Legea nr. 656/2002 cu aplic. disp. art. 41 alin. (2) C. pen.

rap. la art. 17 lit. e) din Legea 78/2000 cu

referire la art. 13 din

Legea

78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 18 alin. (2)

din Legea 78/2000, ce intră în scopul grupului

infracțional organizat,

nu depășesc 18 ani, așa cum s-a menționat mai

sus, s-a constatat că este îndeplinită condiția admisibilității în principiu a

cererii de

liberare condiționată , așa cum

pretind dispozițiile art. 160

8

alin. (1) cu

trimitere la dispozițiile art. 160

2

alin. (1) C. proc. pen.

Sub aspectul

temeiniciei cererii aflate pendinte, curtea a

constatat,

din actele și lucrările dosarului, că inculpatul este cercetat

pentru infracțiuni deosebit de grave, existând

indicii temeinice privind

contribuția

inculpatului la săvârșirea faptelor imputate.

Împrejurările invocate, care țin de stadiul procedurii,

respectiv

scurgerea unei perioade de

aproximativ 6 luni de la momentul luării

măsurii și împrejurarea că inculpatul a dat declarație pe parcursul

urmăririi penale, iar instanța tocmai a fost

sesizată prin rechizitoriu,

s-a

reținut că nu sunt suficiente pentru a se aprecia că a încetat orice

temei privind arestarea preventivă și că ar fi

stins pericolul concret

pentru

ordinea publică pe care l-ar prezenta lăsarea în libertate a

inculpatului.

In ceea ce privește condiția ca lăsarea în

libertate a inculpatului

să prezinte un pericol pentru ordinea publică,

prev. de art. 148 lit. f) C. proc. pen., s-a apreciat că este adevărat că

pericolul

pentru ordinea publică nu se

poate confunda cu pericolul social ca

trăsătură esențială a

infracțiunii.

Aceasta nu înseamnă însă, că în aprecierea

pericolului pentru

ordinea publică

trebuie făcută abstracție de gravitatea faptei.

Prin urmare, ținându-se seama și de împrejurările

concrete în

care au fost săvârșite

faptele pretinse, curtea a apreciat că lăsarea în

libertate a

inculpatului la acest moment prezintă în continuare un pericol concret pentru

ordinea publică, iar menținerea arestării

preventive

a acestuia este impusă și de necesitatea audierii părților

implicate și de necesitatea unei bune administrări

a justiției.

În condițiile

reținute, în temeiul dispozițiilor art. 160/8a alin. (6)

C. proc. pen., curtea a respins ca neîntemeiată

cererea

de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul B.M.

Împotriva acestei încheieri, în termen legal, a

formulat recurs

inculpatul B.M., criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie, critici care au fost expuse pe larg

în practicaua deciziei.

Examinând recursul declarat de inculpatul B.M. sub

toate aspectele, conform art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., Înalta

Curte, apreciază că acesta este

nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 136 alin. (1)

C. proc. pen.

în cauzele privitoare

la infracțiuni pedepsite cu detențiunea pe viață

sau cu închisoare, pentru a se asigura buna desfășurare a procesului

penal

ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la

urmărirea penală, de la judecată ori de la

executarea

pedepsei, se poate lua față de acesta una din următoarele

măsuri

preventive: 1) reținerea; b) obligarea de a nu părăsi

localitatea; c) obligarea de a nu părăsi țara; d) arestarea preventivă.

În alineatul

(2) al aceluiași text de lege, legiuitorul arată că „scopul măsurilor

preventive poate fi realizat și prin liberarea provizorie sub control judiciar

sau pe cauțiune.

Având în vedere faptul că măsurile preventive aduc

atingere

libertății individuale,

consfințită ca un drept fundamental al persoanei,

legiuitorul a

instituit garanțiile juridice necesare care să împiedice

orice abuz în luarea și menținerea măsurilor

preventive.

În reglementarea acestora, se recomandă

instituirea unui grad

diferențiat de

constrângere a libertății individuale sau a altor drepturi

și libertăți, astfel încât să poată fi aleasă, în

funcție de fiecare cauză

concretă,

măsura preventivă care poate asigura scopul urmărit prin

cea mai redusă

constrângere.

Deși nu este o măsură preventivă, liberarea

provizorie poate fi

considerată ca

fiind o modalitate de individualizare a măsurii arestării

preventive, scopul urmărit, prin ambele măsuri - chiar

dacă sunt de

natură diferită - fiind

același și anume, buna desfășurare a procesului

penal în ansamblul său.

Individualizarea măsurii preventive este lăsată

întotdeauna la

latitudinea

judecătorului, respectiv instanței în cursul judecății, pentru

a aprecia dacă controlul judiciar este suficient

sau se impune luarea,

respectiv

menținerea față de inculpat a măsurii arestării preventive.

Din analiza dispozițiilor art. 136 alin. (2) C.

proc. pen.

corelate cu art. 160

2

C. proc. pen. rezultă că

pentru a se

putea dispune liberarea

provizorie, trebuiesc îndeplinite două condiții

pozitive și una

negativă.

Prima condiție pozitivă se referă la aceea că

liberarea provizorie

este

condiționată de privarea de libertate a persoanei, ca neputând fi

dispusă

în lipsa unei stări de arest efectiv.

A doua

condiție vizează natura și gravitatea infracțiunii săvârșite.

Sub acest

aspect, potrivit dispozițiilor art. 160

2

alin. (1) C. proc. pen.

„liberarea provizorie sub control judiciar se

poate

acorda în cazul infracțiunilor

săvârșite din culpă, precum și în cazul

infracțiunilor intenționate

pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depășește 18 ani".

Condiția

negativă vizează comportamentul inculpatului și

perspectiva acestui comportament după liberarea provizorie.

Astfel, în art. 160

2

C. proc. pen. se

arată că liberarea

provizorie sub control judiciar nu se acordă în cazul

în care există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe învinuit

sau

inculpat să săvârșească alte

infracțiuni sau că acesta va încerca să

zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor părți, martori,

sau experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin

alte asemenea fapte.

Se observă că legiuitorul, folosind expresia de

„date" nu a avut

în vedere

existenta unor probe în sensul legii, ci a unor informații,

situații, împrejurări concrete rezultate din

dosar, privitoare la persoana

inculpatului,

modul de operare, infracțiunea săvârșită, care să

îndreptățească

temerea, să o justifice.

Îndeplinirea celor trei condiții nu conferă celui

arestat un drept la

liberarea provizorie, ci numai o vocație, instanța

având facultatea și

nu obligația de a

dispune măsura. Aceasta poate refuza liberarea

provizorie, dacă

apreciază că detenția provizorie este absolut

necesară

iar scopul procesului penal nu poate fi asigurat decât prin

menținerea

măsurii arestării preventive.

Detenția

provizorie poate fi menținută atunci când instanța constată insuficiența

controlului judiciar, cu respectarea, pe toată durata procesului, a

principiului proporționalității între măsura

preventivă

și gravitatea faptei respectiv a făptuitorului.

Din perspectiva Convenției Europene a Drepturilor

Omului, în

art.5 paragraful 3 se

arată că orice persoană arestată sau deținută, în

condițiile prevăzute

de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, are

dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul

procedurii. Punerea în libertate

poate fi subordonată unei garanții care

să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.

Pentru a

înțelege sensul dispoziției enunțate, Curtea a stabilit cu exactitate domeniul

ei de aplicație. Astfel s-a apreciat că este esențial ca, în funcție de starea

de detenție a persoanei împotriva căreia se desfășoară urmărirea penală,

instanțele naționale să aprecieze dacă intervalul scurs înaintea judecării

inculpatului a depășit, la un moment dat, limitele rezonabile, adică cele ale

sacrificiului care, în circumstanțele cauzei,

putea fi impus în mod

rezonabil unei persoane prezumată nevinovată.

Curtea a decis, cu valoare de principiu, că

termenul final al

detenției

provizorii la care se referă art. 5 paragraful 3 este ziua când

hotărârea

de condamnare a devenit definitivă, sau aceea în care s-a statuat asupra

fondului cauzei, fie chiar numai în primă instanță.

Totodată, s-a statuat că gravitatea unei fapte

poate justifica menținerea stării de arest în condițiile în care durata

acestuia nu a

depășit o limită rezonabilă.

Raportând datele speței dedusă judecății la

dispozițiile cuprinse

în legea națională corelate cu prevederile art. 5

paragraful 3 din

CEDO, Înalta Curte apreciază

că, în acest moment, controlul judiciar

solicitat de inculpatul B.M. nu

este suficient pentru realizarea scopului penal astfel cum este reglementat de

art. 136 alin. (1) C. pen., impunându-se menținerea măsurii arestării

preventive, fiind respectat în acest fel și principiul proporționalității

între măsura preventivă și gravitatea faptei

respectiv a făptuitorului.

Rezultă din probele administrate până în prezent

că inculpatul este cercetat în dosarul nr. 675/46/2012, pentru infracțiunile

prevăzute

și pedepsite de art. 13 din Legea nr. 78/2000 cu aplic. disp.

art. 41 alin. (2) C. pen.; art. 23 lit. b) din Legea nr. 656/2002 cu aplic.

disp. art. 41 alin. (2) C. pen. rap. la art. 17 lit. e) din Legea 78/2000 cu

referire la art. 13 din Legea 78/2000 cu

aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

și art. 18 alin. (2) din Legea 78/2000 și art. 7 alin. (1) din Legea

nr.

39/2003.

Raportându-ne

la gravitatea infracțiunii săvârșite, la împrejurarea că cercetarea

judecătorească este la început -

impunându-se

audierea martorilor și administrarea probelor apreciate

ca fiind

necesare stabilirii adevărului, - dar și la atitudinea

inculpatului sinceră în cursul procedurilor, Înalta Curte apreciază că

există

„date", în accepțiunea dispozițiilor art.160

2

alin. (1) C.

proc. pen.

, din care rezultă că inculpatul

va încerca să

zădărnicească aflarea adevărului.

În aceste condiții, Înalta Curte a apreciat că

detenția provizorie

este legitimă - fiind necesară ocrotirii unui

interes general al societății care primează în raport de interesul privat al

inculpatului -

nu a depășit un termen

rezonabil în accepțiunea legislației naționale dar și din perspectiva

Convenției Europene a Drepturilor Omului, iar

controlul judiciar este

insuficient pentru asigurarea scopului procesului penal.

Pentru

considerentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 385

15

pct. 1

lit. b) C. proc. pen., recursul declarat va fi respins, ca nefondat.

Potrivit dispozițiilor art. 192 alin. (2) C. proc.

pen. va fi

obligat recurentul

inculpat la plata cheltuielilor judiciare statului, din care suma reprezentând

onorariul apărătorului desemnat din oficiu,

va fi avansată din fondul

Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

inculpatul B.M.

împotriva încheierii

de ședință nr. 98/F din 24 august 2012 a

Curții de Apel Pitești, secția penală

și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în dosarul nr. 675/46/2012.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200

lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei,

reprezentând

onorariul apărătorului

desemnat din oficiu, se va avansa din fondul

Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 05 septembrie

2012.