ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1388/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 23880 din 8 decembrie 2011 pronunțată în Dosarul nr. 57476/3/2010 al Tribunalului București, secția a VI-a civilă, s-a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamanta A.V.A.S. împotriva pârâtului Z.S. Pentru a pronunța această soluție prima instanță a reținut în esență că reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 202.912 RON reprezentând penalități datorate ca urmare a nerespectării clauzelor 8.4, 8.5 și 8.14 din contractul de vânzare-cumpărare acțiuni din 21 iunie 2002. Invocând dispozițiile art. 969 - 970 C. civ., reclamanta a arătat că în temeiul contractului menționat, pârâtul a dobândit un număr de acțiuni reprezentând 96,754% din valoarea capitalului social al SC C.T.

SA Hunedoara. Prin clauzele contractuale și-a asumat obligația de a nu modifica pe o perioadă de 5 ani obiectul principal de activitate al societății, să respecte obligațiile existente în momentul transferului cu privire la contractul colectiv și cele individuale de muncă, acordurile dintre sindicat și patronat, numărul de angajați, sub sancțiunea unor penalități de 30% din prețul de cumpărare, pentru ipoteza încălcării acestor obligații stipulate la art. 8.4 și 8.5 din contract. Potrivit clauzei prevăzută la art. 8.14 s-a convenit obligarea la plata unor penalității de 20% din prețul de cumpărare, pentru situația în care cumpărătorul, respectiv pârâtul va încălca obligația de a nu vinde mai mult de 30% din activele societății privatizate.

Raportat la conținutul acestor clauze, tribunalul a arătat că reclamanta trebuia să dovedească încălcarea de către pârât a obligațiilor asumate, deoarece simpla împrejurare că acesta nu a răspuns unor adrese emise de reclamantă, necoroborată cu alte mijloace de probă nu este suficientă pentru angajarea răspunderii contractuale. Lipsa răspunsului pârâtului ar fi putut justifica pretențiile reclamantei doar în condițiile în care o atare atitudine era sancționată prin clauzele contractului. Prin urmare, în conformitate cu art. 1169 C. civ. reclamanta avea obligația dovedirii pretențiilor sale prin depunerea unor înscrisuri emise de registrul comerțului conform art. 4 din Legea nr. 26/190 la cererea oricărei persoane interesate din care să rezulte că pe o perioadă de 5 ani de la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare acțiuni pârâtul a aprobat în A.G.A.

modificarea obiectului principal de activitate, că cifra de afaceri în această perioadă a fost mai mică de 70% din totalul celei realizate în 2011, că a menținut un număr mai mic de 75 de angajați ai societății și a vândut mai mult de 30% din active fără acordul prealabil scris al vânzătorului. în absența dovezilor din care să rezulte nerespectarea obligațiilor asumate de pârât, tribunalul a respins acțiunea reclamantei. Apelul declarat de reclamanta - A.V.A.S. împotriva acestei hotărâri a fost respins ca nefondat prin Decizia civilă nr. 209 din 4 mai 2012 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă.

În motivarea soluției pronunțate, instanța de apel a reținut în plus față de argumentele avute în vedere de prima instanță că lipsa comunicării de către pârât a documentelor privind îndeplinirea obligațiilor contractuale nu constituie un motiv suficient pentru a se prezuma încălcarea acestor obligații, care au fost asumate pentru o perioadă de 5 ani, iar contractul a expirat în 2007. Pe de altă parte, verificând din oficiu convenția părților, instanța de apel a arătat că prin clauza 8.10 reclamanta în calitate de vânzător are un drept de control asupra activității cumpărătorului constând în accesul reprezentantului său la documentele cumpărătorului, însă nicio clauză nu-l obligă pe pârât în calitate de cumpărător să dovedească îndeplinirea obligațiilor prin comunicarea documentelor.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta criticând-o pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor, după reluarea conținutului clauzelor contractuale prevăzute la art. 8.4, 8.5 și 8.14, recurenta arată că prin decizia atacată contractul de privatizare a fost greșit interpretat fiind ignorat caracterul special dat de toate condițiile și obligațiile asumate de cumpărător. În mod concret se invocă faptul că în considerarea specificului contractului de privatizare este eronată concluzia instanței de apel conform căreia obligația principală a cumpărătorului a fost aceea de plată a prețului - asupra căreia nu s-au ridicat pretenții - iar cele asumate prin clauzele anterior menționate sunt accesorii.

Înlăturând acest caracter, instanța ce apel a calificat contractul de privatizare ca fiind un simplu contract de vânzare-cumpărare. De asemenea, arată recurenta, în materia răspunderii civile contractuale ale cărei condiții sunt îndeplinite în speță - creditorul trebuie să dovedească numai existența contractului și faptul că obligația nu a fost executată în termenii și condițiile impuse de convenția încheiată de părți. Având în vedere că A.V.A.S. nu mai este acționar la societatea privatizată, rezultă că pârâtul Z.S. în calitatea sa de acționar majoritar este în măsură să cunoască și să înștiințeze cu privire la îndeplinirea obligațiilor, iar pentru ca acestea să fie considerate executate era necesară transmiterea actelor doveditoare pentru fiecare clauză.

Analizând recursul formulat prin prisma motivelor invocate și dispozițiile legale anterior menționate, Înalta Curte constată că este nefondat. Astfel, în principiu este corectă susținerea recurentei potrivit căreia în considerarea specificului contractului de privatizare, acesta nu poate fi asimilat unui contract de vânzare-cumpărare în care obligația principală a cumpărătorului este aceea de plată a prețului, ci este un contract sinalagmatic translativ de proprietate, cu caracter special, încheiat în condițiile legilor privatizării.

Din această perspectivă, deși este discutabilă observația instanței de apel potrivit căreia obligațiile asumate prin clauzele cuprinse la art. 8.4, 8.5 și 8.14, au un caracter accesoriu în raport cu aceea de plată a prețului, totuși principalul argument care a determinat pronunțarea soluției de respingere a apelului reclamantei a constat în absența unei clauze care să-l oblige pe pârât în calitate de cumpărător să dovedească îndeplinirea obligațiilor prin comunicarea unor documente. În alți termeni, caracterizarea acestor obligații ca fiind principale sau accesorii nu a avut relevanța invocată de recurentă, în condițiile în care s-a menționat în considerentele deciziei atacate că simplul refuz al pârâtului cumpărător de a comunica documentele solicitate nu poate prezuma antrenarea răspunderii contractuale a acestuia.

În acest context, Înalta Curte observă că prima instanță a respins acțiunea cu motivarea că în conformitate cu art. 1169 C. civ., sarcina probei revenea reclamantei care trebuia să dovedească îndeplinirea condițiilor pentru antrenarea răspunderii contractuale a pârâtului ca urmare a nerespectării de către acesta a obligațiilor asumate. Cu toate acestea, prin apelul formulat, reclamanta reluând conținutul acțiunii, apreciază că pârâtul avea obligația de a demonstra îndeplinirea obligației contractuale prin transmiterea documentelor corespunzătoare. De menționat că nu s-a solicitat în condițiile art. 292 alin. (1) C. proc. civ. administrarea altor probe, iar instanța nu a dispus în acest sens, în absența unei critici privind modul de aplicare a dispozițiilor art. 1169 C. civ.

De altfel, nici prin recursul formulat reclamanta nu critică decizia din perspectiva aplicării greșite a dispozițiilor art. 1169 C. civ., ci reia conținutul apelului și al clauzelor contractuale pretins nesocotite de pârât. Prin urmare, în mod corect prin decizia recurată s-a argumentat că în convenția părților nu s-a stipulat nicio clauză care să-l oblige pe pârât să comunice anumite documente prin care să dovedească îndeplinirea obligațiilor asumate, iar lipsa răspunsului la adresele emise de reclamantă ar fi justificat pretențiile reclamantei doar în ipoteza în care părțile ar fi prevăzut sancționarea acestei atitudini. În conformitate cu clauzele cuprinse la art. 8.4, 8.5 și 8.14, pârâtul în calitate de cumpărător își asuma în mod expres niște obligații pentru a căror nerespectare datora penalități în cuantum de 30% și respectiv 20% din prețul de cumpărare.

De altfel, în această privință, însăși recurenta arată că în materia răspunderii contractuale creditorul, în speță recurenta, trebuie să dovedească existența contractului - condiție îndeplinită - și faptul că obligația nu a fost executată în termenii și condițiile impuse prin convenția încheiată. Prin urmare, implicit recurenta apreciază că îi revenea sarcina dovedirii încălcării obligațiilor asumate de pârât, întrucât în absența îndeplinirii acestei cerințe nu poate fi antrenată răspunderea contractuală. În consecință, recursul reclamantei este nefondat și va fi respins în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta A.V.A.S. București împotriva Deciziei civile nr. 209 din 4 mai 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 aprilie 2013. Procesat de GGC - AS