ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1388/2013

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 23880 din 8

decembrie 2011 pronunțată în Dosarul nr. 57476/3/2010 al Tribunalului

București, secția a VI-a civilă, s-a respins ca nefondată acțiunea formulată de

reclamanta A.V.A.S. împotriva pârâtului Z.S.

Pentru a pronunța

această soluție prima instanță a reținut în esență că reclamanta a solicitat

obligarea pârâtului la plata sumei de 202.912 RON reprezentând penalități

datorate ca urmare a nerespectării clauzelor 8.4, 8.5 și 8.14 din contractul de

vânzare-cumpărare acțiuni din 21 iunie 2002.

Invocând dispozițiile

art. 969 - 970 C. civ., reclamanta a arătat că în temeiul contractului

menționat, pârâtul a dobândit un număr de acțiuni reprezentând 96,754% din

valoarea capitalului social al SC C.T. SA Hunedoara. Prin clauzele contractuale

și-a asumat obligația de a nu modifica pe o perioadă de 5 ani obiectul

principal de activitate al societății, să respecte obligațiile existente în

momentul transferului cu privire la contractul colectiv și cele individuale de

muncă, acordurile dintre sindicat și patronat, numărul de angajați, sub

sancțiunea unor penalități de 30% din prețul de cumpărare, pentru ipoteza

încălcării acestor obligații stipulate la art. 8.4 și 8.5 din contract.

Potrivit clauzei prevăzută la art. 8.14 s-a convenit obligarea la plata unor

penalității de 20% din prețul de cumpărare, pentru situația în care

cumpărătorul, respectiv pârâtul va încălca obligația de a nu vinde mai mult de

30% din activele societății privatizate.

Raportat la

conținutul acestor clauze, tribunalul a arătat că reclamanta trebuia să

dovedească încălcarea de către pârât a obligațiilor asumate, deoarece simpla

împrejurare că acesta nu a răspuns unor adrese emise de reclamantă,

necoroborată cu alte mijloace de probă nu este suficientă pentru angajarea

răspunderii contractuale. Lipsa răspunsului pârâtului ar fi putut justifica

pretențiile reclamantei doar în condițiile în care o atare atitudine era

sancționată prin clauzele contractului.

Prin urmare, în

conformitate cu art. 1169 C. civ. reclamanta avea obligația dovedirii

pretențiilor sale prin depunerea unor înscrisuri emise de registrul comerțului

conform art. 4 din Legea nr. 26/190 la cererea oricărei persoane interesate din

care să rezulte că pe o perioadă de 5 ani de la data încheierii contractului de

vânzare-cumpărare acțiuni pârâtul a aprobat în A.G.A. modificarea obiectului

principal de activitate, că cifra de afaceri în această perioadă a fost mai

mică de 70% din totalul celei realizate în 2011, că a menținut un număr mai mic

de 75 de angajați ai societății și a vândut mai mult de 30% din active fără

acordul prealabil scris al vânzătorului. în absența dovezilor din care să

rezulte nerespectarea obligațiilor asumate de pârât, tribunalul a respins

acțiunea reclamantei.

Apelul declarat de

reclamanta - A.V.A.S. împotriva acestei hotărâri a fost respins ca nefondat

prin Decizia civilă nr. 209 din 4 mai 2012 a Curții de Apel București, secția a

VI-a civilă.

În motivarea soluției

pronunțate, instanța de apel a reținut în plus față de argumentele avute în

vedere de prima instanță că lipsa comunicării de către pârât a documentelor

privind îndeplinirea obligațiilor contractuale nu constituie un motiv suficient

pentru a se prezuma încălcarea acestor obligații, care au fost asumate pentru o

perioadă de 5 ani, iar contractul a expirat în 2007.

Pe de altă parte,

verificând din oficiu convenția părților, instanța de apel a arătat că prin

clauza 8.10 reclamanta în calitate de vânzător are un drept de control asupra

activității cumpărătorului constând în accesul reprezentantului său la

documentele cumpărătorului, însă nicio clauză nu-l obligă pe pârât în calitate

de cumpărător să dovedească îndeplinirea obligațiilor prin comunicarea

documentelor.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamanta criticând-o pentru motivele de nelegalitate

prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

motivelor, după reluarea conținutului clauzelor contractuale prevăzute la art.

8.4, 8.5 și 8.14, recurenta arată că prin decizia atacată contractul de

privatizare a fost greșit interpretat fiind ignorat caracterul special dat de

toate condițiile și obligațiile asumate de cumpărător.

În mod concret se

invocă faptul că în considerarea specificului contractului de privatizare este

eronată concluzia instanței de apel conform căreia obligația principală a

cumpărătorului a fost aceea de plată a prețului - asupra căreia nu s-au ridicat

pretenții - iar cele asumate prin clauzele anterior menționate sunt accesorii.

Înlăturând acest caracter, instanța ce apel a calificat contractul de

privatizare ca fiind un simplu contract de vânzare-cumpărare.

De asemenea, arată

recurenta, în materia răspunderii civile contractuale ale cărei condiții sunt

îndeplinite în speță - creditorul trebuie să dovedească numai existența

contractului și faptul că obligația nu a fost executată în termenii și

condițiile impuse de convenția încheiată de părți. Având în vedere că A.V.A.S.

nu mai este acționar la societatea privatizată, rezultă că pârâtul Z.S. în

calitatea sa de acționar majoritar este în măsură să cunoască și să înștiințeze

cu privire la îndeplinirea obligațiilor, iar pentru ca acestea să fie

considerate executate era necesară transmiterea actelor doveditoare pentru

fiecare clauză.

Analizând recursul

formulat prin prisma motivelor invocate și dispozițiile legale anterior

menționate, Înalta Curte constată că este nefondat.

Astfel, în principiu

este corectă susținerea recurentei potrivit căreia în considerarea specificului

contractului de privatizare, acesta nu poate fi asimilat unui contract de

vânzare-cumpărare în care obligația principală a cumpărătorului este aceea de

plată a prețului, ci este un contract sinalagmatic translativ de proprietate,

cu caracter special, încheiat în condițiile legilor privatizării.

Din această

perspectivă, deși este discutabilă observația instanței de apel potrivit căreia

obligațiile asumate prin clauzele cuprinse la art. 8.4, 8.5 și 8.14, au un

caracter accesoriu în raport cu aceea de plată a prețului, totuși principalul

argument care a determinat pronunțarea soluției de respingere a apelului

reclamantei a constat în absența unei clauze care să-l oblige pe pârât în

calitate de cumpărător să dovedească îndeplinirea obligațiilor prin comunicarea

unor documente.

În alți termeni,

caracterizarea acestor obligații ca fiind principale sau accesorii nu a avut

relevanța invocată de recurentă, în condițiile în care s-a menționat în

considerentele deciziei atacate că simplul refuz al pârâtului cumpărător de a

comunica documentele solicitate nu poate prezuma antrenarea răspunderii

contractuale a acestuia.

În acest context,

Înalta Curte observă că prima instanță a respins acțiunea cu motivarea că în

conformitate cu art. 1169 C. civ., sarcina probei revenea reclamantei care

trebuia să dovedească îndeplinirea condițiilor pentru antrenarea răspunderii

contractuale a pârâtului ca urmare a nerespectării de către acesta a

obligațiilor asumate.

Cu toate acestea,

prin apelul formulat, reclamanta reluând conținutul acțiunii, apreciază că

pârâtul avea obligația de a demonstra îndeplinirea obligației contractuale prin

transmiterea documentelor corespunzătoare. De menționat că nu s-a solicitat în

condițiile art. 292 alin. (1) C. proc. civ. administrarea altor probe, iar

instanța nu a dispus în acest sens, în absența unei critici privind modul de

aplicare a dispozițiilor art. 1169 C. civ.

De altfel, nici prin

recursul formulat reclamanta nu critică decizia din perspectiva aplicării

greșite a dispozițiilor art. 1169 C. civ., ci reia conținutul apelului și al

clauzelor contractuale pretins nesocotite de pârât.

Prin urmare, în mod

corect prin decizia recurată s-a argumentat că în convenția părților nu s-a

stipulat nicio clauză care să-l oblige pe pârât să comunice anumite documente

prin care să dovedească îndeplinirea obligațiilor asumate, iar lipsa

răspunsului la adresele emise de reclamantă ar fi justificat pretențiile

reclamantei doar în ipoteza în care părțile ar fi prevăzut sancționarea acestei

atitudini.

În conformitate cu

clauzele cuprinse la art. 8.4, 8.5 și 8.14, pârâtul în calitate de cumpărător

își asuma în mod expres niște obligații pentru a căror nerespectare datora

penalități în cuantum de 30% și respectiv 20% din prețul de cumpărare.

De altfel, în această

privință, însăși recurenta arată că în materia răspunderii contractuale

creditorul, în speță recurenta, trebuie să dovedească existența contractului -

condiție îndeplinită - și faptul că obligația nu a fost executată în termenii

și condițiile impuse prin convenția încheiată.

Prin urmare, implicit

recurenta apreciază că îi revenea sarcina dovedirii încălcării obligațiilor

asumate de pârât, întrucât în absența îndeplinirii acestei cerințe nu poate fi

antrenată răspunderea contractuală.

În consecință,

recursul reclamantei este nefondat și va fi respins în conformitate cu art. 312

alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamanta A.V.A.S. București împotriva Deciziei civile nr. 209 din

4 mai 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 2 aprilie 2013.

Procesat de GGC - AS