ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 630/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Hotărârea atacată cu recurs Prin Sentința civilă nr. 4.637 din 4 iulie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții I.B.P., Z.P.F.M. și A.A.D. în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și pe cale de consecință a obligat pârâta să soluționeze în termen de 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii cererea reclamanților având ca obiect obligarea pârâtei să emită decizia reprezentând titlu de despăgubire și să transmită decizia Direcției pentru acordarea despăgubirilor în numerar din cadru ANRP; totodată, a respins ca neîntemeiat capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei în solidar cu funcționarul căruia i-a fost atribuit dosarul la plata daunelor morale.

Pentru a se pronunța astfel, Curtea de apel a reținut, în esență, următoarele: În speță, reclamanții au contestat actul administrativ atipic constând în refuzul nejustificat al autorității administrative de a elibera actul administrativ în termenul prevăzut de dispozițiile generale aplicabile în materie, acela de 30 de zile de la data înregistrării, conform prevederilor art. 2 punctul 1 litera h din Legea nr. 554/2004 potrivit căruia prin nesoluționare în termenul legal a unei cereri se înțelege faptul de a nu răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen. Astfel, se reține că refuzul nejustificat al pârâtei, în ce privește soluționarea cererii reclamanților, rezultă din depășirea de către aceasta a termenului în care avea obligația de a soluționa cererea acestuia în termenul prevăzut de către lege, fiind incidente prevederile art. 2 punctul 2 din Legea nr. 554/2004.

Mai reține instanța de fond că pârâta nu a depus la dosarul cauzei nicio dovadă care să justifice existența unor motive obiective pentru care cererea reclamanților nu a fost analizată într-un termen rezonabil, iar invocarea lipsei unor documente din cuprinsul dosarului de despăgubire nu poate fi reținută în condițiile în care avizul de legalitate al Prefectului există în cadrul acestuia, iar dispozițiile legale incidente în cauză nu prevăd completarea acestuia după emiterea avizului de legalitate. Totodată, se apreciază că justificarea autorității publice pârâte prin invocarea caracterului aleatoriu al soluționării dosarelor nu este întemeiată, necesară, legală și proporțională cu scopul urmărit.

În acest sens consideră instanța de fond că a condiționa soluționarea dosarelor de elementul aleatoriu introdus de comisie, ceea ce implică imposibilitatea definirii cel puțin a unui criteriu obiectiv de previzibilitate a soluționării cererii, nu este o justificare pertinentă pentru a fi opusă cu succes reclamantului ca temei pentru nesoluționarea cererii ce are ca obiect stabilirea și concretizarea în final a dreptului la despăgubire la care aceștia sunt îndreptățiți potrivit legii. Se mai reține că această întârziere imputabilă autorității administrative, care intenționează să folosească un criteriu aleatoriu de soluționare a cererilor, poate să conducă la depășirea termenului rezonabil în care trebuie să fie judecată orice cauză, depășire contrară dispozițiilor Convenției, chiar dacă în speță vorbim de durata unei proceduri administrative preliminare.

În acest context, instanța de fond, în temeiul art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 corelat cu art. 2 alin. (1) lit. g), h) și m) din aceeași lege raportat la dispozițiile de ansamblu ale Titlului VII al Legii nr. 247/2005, în vederea restabilirii dreptului subiectiv civil încălcat reclamantului prin refuzul său nejustificat, a apreciat că se impune obligarea autorității pârâtă să soluționeze cererea reclamanților având ca obiect obligarea pârâtei la emiterea deciziei prevăzută de lege, decizie care să conțină titlul de despăgubire ca răspuns la Dispoziția nr. 23345 din 14 august 2009 emisa de Primăria Municipiului Craiova, județul Dolj și obligarea pârâtei să o transmită Direcției pentru acordarea despăgubirilor în numerar din cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților.

În ce privește capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata sumei de 3.000 euro cu titlu de daune morale instanța de fond a reținut că reclamanții nu au învederat prin probe certe în ce constă prejudiciul a cărui reparare se solicită în prezenta cauză, susținerile acestora în ce privește prejudiciul încercat fiind pur declarative, așa încât a respins ca neîntemeiat acest capăt de cerere. Raportat la soluția pronunțată de admitere în parte a acțiunii, văzând dispozițiile art. 274 alin. (1) și (3) din C. proc. civ., instanța de fond a obligat pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor la plata sumei de 200 RON cheltuieli de judecată parțiale reclamantei, proporțional cu admiterea cererii.

2. Recursul declarat în cauză Împotriva Sentinței nr. 4.637 din 4 iulie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în temeiul art. 304 și art. 304 1 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia au susținut, în esență, următoarele: Primul aspect de nelegalitate privește greșita admitere a capătului de acțiune având ca obiect obligarea recurentei de a emite decizie reprezentând titlu de despăgubire aferent Dispoziției nr. 23345 din 14 august 2009 emisă de Primăria Municipiului Craiova.

Astfel, susține recurenta că în mod netemeinic și nelegal, instanța de fond a admis cererea reclamanților și a dispus obligarea la emiterea deciziei, cu motivarea încălcării termenului rezonabil, fără a ține cont de aspectele obiective ale soluționării dosarului de despăgubire al reclamantei nr. 47001/CC/2009, care trebuia completat cu un set de înscrisuri, dar și de faptul că procedura administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, presupune parcurgerea mai multor etape, cu proceduri complexe, în care sunt implicate mai multe entități, ceea ce presupune în mod obiectiv o durată mai mare de soluționare a cererilor. Mai arată recurenta că în mod netemeinic și nelegal instanța de fond a dispus direct obligarea sa la emiterea deciziei fără a ține cont de faptul că anterior emiterii deciziei privind titlu de despăgubiri, imobilele sunt supuse evaluării cu respectarea termenelor și a procedurii prevăzute de H.G.

nr. 527/2006. Al doilea aspect de nelegalitate privește greșita și nelegala admitere a capătului de acțiune având ca obiect obligarea autorității recurente la transmiterea Deciziei la Direcția pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar. Recurenta invocă pe de o parte nemotivarea de către instanța de fond a acestui capăt al cererii de chemare în judecată, iar pe de altă parte lipsa de temei legal a acestei cereri și pe fond nelegalitatea acestei soluții în raport de dispozițiile O.U.G. nr. 81/2007 și art. 81 1 din H.G. nr. 1.095/2005. Mai arată recurenta că potrivit art. III alin. (1) din O.U.G. nr. 62/2010 a fost suspendată emiterea titlurilor de plată prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 iar pe perioada de suspendare, valorificarea titlurilor de despăgubire se va putea face doar prin conversia lor în acțiuni emise de Fondul Proprietatea.

Al treilea aspect de nelegalitate privește greșita aplicare a dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., fără o corectă aplicare a dispozițiilor art. 274 alin. (3) în raport de obiectul cauzei. Astfel, susține recurenta că acordarea cheltuielilor de judecată este neîntemeiată atât față de obiectul cauzei cât și în raport de faptul că pentru soluționarea litigiului în fond a fost nevoie de un singur termen de judecată. În susținerea acestui aspect de nelegalitate recurenta mai arată că la nivelul autorității nu există buget pentru plata cheltuielilor de judecată. 3. Hotărârea instanței de recurs Analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor recurentei circumscrise motivelor de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 cât și sub toate aspectele, potrivit art. 304 1 C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat în cauză, pentru considerentele arătate în continuare. Astfel, Înalta Curte va înlătura toate criticile referitoare la greșita admitere a capătului de acțiune având ca obiect obligarea recurentei-pârâte de a emite decizie reprezentând titlu de despăgubire,, constatând că este de necontestat faptul că recurenta nu a respectat dispozițiile art. 16 din Titlu VII al Legii nr. 247/2005, în condițiile în care nu și-a îndeplinit obligațiile care îi reveneau în fiecare etapă a procedurii administrative după înregistrarea dosarului nr. 47001/CC/2009, aferent Dispoziției nr. 23345 din 14 august 2009, emisă de Primăria Municipiului Craiova.

Este fără putere de tăgadă că omisiunea legiuitorului de a stabili în Legea nr. 247/2005 un termen în interiorul căruia să se deruleze fiecare etapă a procedurii administrative nu poate conduce la ideea că pârâta Comisie, în cadrul marjei de apreciere ce i-a fost conferită, poate să procedeze discreționar, manifestând pasivitate sau arogându-și atribuții ce nu i-au fost conferite de legiuitor, în procedura administrativă reglementată de Legea nr. 247/2005 și să aducă astfel, atingere drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor. Prin urmare, instanța de fond a apreciat întemeiat că recurenta avea obligația a-și exercita atribuțiile în limitele legii și de a respecta un termen rezonabil pentru parcurgerea etapelor obligatorii din procedura administrativă, termen care a fost depășit în raport cu data înregistrării dosarului și a documentației aferente pentru măsurile reparatorii propus a fi acordate reclamantei.

Pentru respectarea termenului rezonabil, recurenta era obligată să-și organizeze activitatea în așa fel încât să răspundă acestei cerințe, cu atât mai mult cu cât, în cauza de față, procedura administrativă a debutat în anul 2001 prin formularea notificării și nici până în prezent nu s-a emis decizia reprezentând titlu de despăgubire. De asemenea, faptul că decizia privind titlul de despăgubiri trebuie emisă în pe baza evaluării imobilului, etapă premergătoare emiterii actului administrativ solicitat, în condițiile H.G. nr. 527/2006 nu conduce la lipsa de temei legal a obligației stabilite de instanța de fond, în sarcina recurentei.

Nu pot fi primite nici criticile referitoare la justificarea duratei termenului, prin necesitatea completării dosarului aferent Deciziei nr. 23345 din 14 august 2009 în condițiile în care, așa cum în mod corect a reținut și judecătorul fondului, din prevederile legale aplicabile nu rezultă că, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor ar avea competența de a exercita un control de legalitate asupra Deciziilor, cu excepția unui singur aspect, reglementat în mod expres de art. 16 alin. (4) din Titlu VII al Legii nr. 247/2005, legalitatea cererii de respingere în natură. Așadar, punând în discuție toate operațiunile administrative care au stat la baza actului de soluționare a notificării și reluând analiza care s-a realizat în aceea etapă, recurenta își depășește competențele legale, iar procesul de acordare a măsurilor reparatorii trenează în mod nejustificat.

Vor fi înlăturate și criticile referitoare la greșita și nelegala admitere a capătului de acțiune având ca obiect obligarea autorității recurente la transmiterea Deciziei la Direcția pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar, față de împrejurarea că obligația de remitere a deciziei privind titlu de despăgubire către D.A.D.N., reprezintă doar un act material premergător luării deciziei privind emiterea titlului de plată, act juridic care urmează a fi emis cu respectarea dispozițiilor legale în materie, respective a dispozițiilor O.U.G. nr. 81/2007 și art. 81 1 din H.G. nr. 1.095/2005, precum și a art. III alin. (1) din O.U.G. nr. 62/2010.

Sunt neîntemeiate și criticile referitoare la admiterea cererii privind obligarea autorității pârâte la plata cheltuielilor de judecată, în condițiile în care ca și orice parte căzută în pretenții și autoritatea recurentă poate fi obligată la cerere, la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat, cu aplicarea după caz a dispozițiilor art. 274(3) C. proc. civ. Iar în prezenta cauză reducerea cheltuielilor de judecată s-a impus deja, în raport de valoarea pricinii și de munca prestată de avocatul ales, fiind aplicabile dispozițiile art. 274(3) C. proc. civ. Curtea nu va reține apărarea autorității recurente privind inexistența unui buget pentru plata cheltuielilor de judecată deoarece aceasta este o culpă a autorității recurente, care în calitate de parte într-un proces, poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, dacă "cade în pretenții" conform art. 274(1) C. proc.

civ. Pentru toate aceste considerente, constatând că sentința pronunțată de instanța de fond este legală și temeinică și nu există motive pentru casarea sau modificarea acesteia, ambele recursuri declarate în cauză, se privesc ca nefondat și în baza art. 312 C. proc. civ., urmează a fi respinse.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva Sentinței nr. 4.637 din 4 iulie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 februarie 2012. Procesat de GGC - AM