ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 630/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 630/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

cu recurs

Prin Sentința civilă

nr. 4.637 din 4 iulie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea formulată de

reclamanții I.B.P., Z.P.F.M. și A.A.D. în contradictoriu cu pârâta Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și pe cale de consecință a obligat

pârâta să soluționeze în termen de 30 de zile de la data rămânerii irevocabile

a hotărârii cererea reclamanților având ca obiect obligarea pârâtei să emită

decizia reprezentând titlu de despăgubire și să transmită decizia Direcției

pentru acordarea despăgubirilor în numerar din cadru ANRP; totodată, a respins

ca neîntemeiat capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei în solidar

cu funcționarul căruia i-a fost atribuit dosarul la plata daunelor morale.

Pentru a se pronunța

astfel, Curtea de apel a reținut, în esență, următoarele:

În speță, reclamanții

au contestat actul administrativ atipic constând în refuzul nejustificat al

autorității administrative de a elibera actul administrativ în termenul

prevăzut de dispozițiile generale aplicabile în materie, acela de 30 de zile de

la data înregistrării, conform prevederilor art. 2 punctul 1 litera h din Legea

nr. 554/2004 potrivit căruia prin nesoluționare în termenul legal a unei cereri

se înțelege faptul de a nu răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de

la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen.

Astfel, se reține că

refuzul nejustificat al pârâtei, în ce privește soluționarea cererii

reclamanților, rezultă din depășirea de către aceasta a termenului în care avea

obligația de a soluționa cererea acestuia în termenul prevăzut de către lege,

fiind incidente prevederile art. 2 punctul 2 din Legea nr. 554/2004.

Mai reține instanța

de fond că pârâta nu a depus la dosarul cauzei nicio dovadă care să justifice

existența unor motive obiective pentru care cererea reclamanților nu a fost

analizată într-un termen rezonabil, iar invocarea lipsei unor documente din

cuprinsul dosarului de despăgubire nu poate fi reținută în condițiile în care

avizul de legalitate al Prefectului există în cadrul acestuia, iar dispozițiile

legale incidente în cauză nu prevăd completarea acestuia după emiterea avizului

de legalitate.

Totodată, se

apreciază că justificarea autorității publice pârâte prin invocarea

caracterului aleatoriu al soluționării dosarelor nu este întemeiată, necesară,

legală și proporțională cu scopul urmărit. În acest sens consideră instanța de

fond că a condiționa soluționarea dosarelor de elementul aleatoriu introdus de

comisie, ceea ce implică imposibilitatea definirii cel puțin a unui criteriu

obiectiv de previzibilitate a soluționării cererii, nu este o justificare

pertinentă pentru a fi opusă cu succes reclamantului ca temei pentru

nesoluționarea cererii ce are ca obiect stabilirea și concretizarea în final a

dreptului la despăgubire la care aceștia sunt îndreptățiți potrivit legii.

Se mai reține că

această întârziere imputabilă autorității administrative, care intenționează să

folosească un criteriu aleatoriu de soluționare a cererilor, poate să conducă

la depășirea termenului rezonabil în care trebuie să fie judecată orice cauză,

depășire contrară dispozițiilor Convenției, chiar dacă în speță vorbim de

durata unei proceduri administrative preliminare.

În acest context,

instanța de fond, în temeiul art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 corelat

cu art. 2 alin. (1) lit. g), h) și m) din aceeași lege raportat la dispozițiile

de ansamblu ale Titlului VII al Legii nr. 247/2005, în vederea restabilirii

dreptului subiectiv civil încălcat reclamantului prin refuzul său nejustificat,

a apreciat că se impune obligarea autorității pârâtă să soluționeze cererea

reclamanților având ca obiect obligarea pârâtei la emiterea deciziei prevăzută

de lege, decizie care să conțină titlul de despăgubire ca răspuns la Dispoziția

nr. 23345 din 14 august 2009 emisa de Primăria Municipiului Craiova, județul

Dolj și obligarea pârâtei să o transmită Direcției pentru acordarea

despăgubirilor în numerar din cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea

Proprietăților.

În ce privește

capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata sumei de 3.000

euro cu titlu de daune morale instanța de fond a reținut că reclamanții nu au

învederat prin probe certe în ce constă prejudiciul a cărui reparare se

solicită în prezenta cauză, susținerile acestora în ce privește prejudiciul

încercat fiind pur declarative, așa încât a respins ca neîntemeiat acest capăt

de cerere.

Raportat la soluția

pronunțată de admitere în parte a acțiunii, văzând dispozițiile art. 274 alin.

(1) și (3) din C. proc. civ., instanța de fond a obligat pârâta Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor la plata sumei de 200 RON cheltuieli

de judecată parțiale reclamantei, proporțional cu admiterea cererii.

în cauză

Împotriva Sentinței

nr. 4.637 din 4 iulie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâta Comisia Centrală

pentru Stabilirea Despăgubirilor, în temeiul art. 304 și art. 304

1

C. proc. civ., în dezvoltarea căruia au susținut, în esență, următoarele:

Primul aspect de

nelegalitate privește greșita admitere a capătului de acțiune având ca obiect

obligarea recurentei de a emite decizie reprezentând titlu de despăgubire

aferent Dispoziției nr. 23345 din 14 august 2009 emisă de Primăria Municipiului

Craiova.

Astfel, susține

recurenta că în mod netemeinic și nelegal, instanța de fond a admis cererea

reclamanților și a dispus obligarea la emiterea deciziei, cu motivarea

încălcării termenului rezonabil, fără a ține cont de aspectele obiective ale

soluționării dosarului de despăgubire al reclamantei nr. 47001/CC/2009, care

trebuia completat cu un set de înscrisuri, dar și de faptul că procedura

administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, presupune

parcurgerea mai multor etape, cu proceduri complexe, în care sunt implicate mai

multe entități, ceea ce presupune în mod obiectiv o durată mai mare de

soluționare a cererilor.

Mai arată recurenta

că în mod netemeinic și nelegal instanța de fond a dispus direct obligarea sa

la emiterea deciziei fără a ține cont de faptul că anterior emiterii deciziei

privind titlu de despăgubiri, imobilele sunt supuse evaluării cu respectarea

termenelor și a procedurii prevăzute de H.G. nr. 527/2006.

Al doilea aspect de

nelegalitate privește greșita și nelegala admitere a capătului de acțiune având

ca obiect obligarea autorității recurente la transmiterea Deciziei la Direcția

pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar.

Recurenta invocă pe

de o parte nemotivarea de către instanța de fond a acestui capăt al cererii de

chemare în judecată, iar pe de altă parte lipsa de temei legal a acestei cereri

și pe fond nelegalitatea acestei soluții în raport de dispozițiile O.U.G. nr. 81/2007

și art. 81

1

din H.G. nr. 1.095/2005.

Mai arată recurenta

că potrivit art. III alin. (1) din O.U.G. nr. 62/2010 a fost suspendată

emiterea titlurilor de plată prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 iar

pe perioada de suspendare, valorificarea titlurilor de despăgubire se va putea

face doar prin conversia lor în acțiuni emise de Fondul Proprietatea.

Al treilea aspect de

nelegalitate privește greșita aplicare a dispozițiilor art. 274 alin. (1) C.

proc. civ., fără o corectă aplicare a dispozițiilor art. 274 alin. (3) în

raport de obiectul cauzei.

Astfel, susține

recurenta că acordarea cheltuielilor de judecată este neîntemeiată atât față de

obiectul cauzei cât și în raport de faptul că pentru soluționarea litigiului în

fond a fost nevoie de un singur termen de judecată.

În susținerea acestui

aspect de nelegalitate recurenta mai arată că la nivelul autorității nu există

buget pentru plata cheltuielilor de judecată.

instanței de recurs

Analizând hotărârea

atacată prin prisma criticilor recurentei circumscrise motivelor de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 9 cât și sub toate aspectele, potrivit art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat în cauză, pentru

considerentele arătate în continuare.

Astfel, Înalta Curte

va înlătura toate criticile referitoare la greșita admitere a capătului de

acțiune având ca obiect obligarea recurentei-pârâte de a emite decizie

reprezentând titlu de despăgubire,, constatând că este de necontestat faptul că

recurenta nu a respectat dispozițiile art. 16 din Titlu VII al Legii nr.

247/2005, în condițiile în care nu și-a îndeplinit obligațiile care îi reveneau

în fiecare etapă a procedurii administrative după înregistrarea dosarului nr.

47001/CC/2009, aferent Dispoziției nr. 23345 din 14 august 2009, emisă de

Primăria Municipiului Craiova.

Este fără putere de

tăgadă că omisiunea legiuitorului de a stabili în Legea nr. 247/2005 un termen

în interiorul căruia să se deruleze fiecare etapă a procedurii administrative

nu poate conduce la ideea că pârâta Comisie, în cadrul marjei de apreciere ce

i-a fost conferită, poate să procedeze discreționar, manifestând pasivitate sau

arogându-și atribuții ce nu i-au fost conferite de legiuitor, în procedura

administrativă reglementată de Legea nr. 247/2005 și să aducă astfel, atingere

drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor.

Prin urmare, instanța

de fond a apreciat întemeiat că recurenta avea obligația a-și exercita

atribuțiile în limitele legii și de a respecta un termen rezonabil pentru

parcurgerea etapelor obligatorii din procedura administrativă, termen care a

fost depășit în raport cu data înregistrării dosarului și a documentației

aferente pentru măsurile reparatorii propus a fi acordate reclamantei.

Pentru respectarea

termenului rezonabil, recurenta era obligată să-și organizeze activitatea în

așa fel încât să răspundă acestei cerințe, cu atât mai mult cu cât, în cauza de

față, procedura administrativă a debutat în anul 2001 prin formularea

notificării și nici până în prezent nu s-a emis decizia reprezentând titlu de

despăgubire.

De asemenea, faptul

că decizia privind titlul de despăgubiri trebuie emisă în pe baza evaluării

imobilului, etapă premergătoare emiterii actului administrativ solicitat, în

condițiile H.G. nr. 527/2006 nu conduce la lipsa de temei legal a obligației

stabilite de instanța de fond, în sarcina recurentei.

Nu pot fi primite

nici criticile referitoare la justificarea duratei termenului, prin necesitatea

completării dosarului aferent Deciziei nr. 23345 din 14 august 2009 în condițiile

în care, așa cum în mod corect a reținut și judecătorul fondului, din

prevederile legale aplicabile nu rezultă că, Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor ar avea competența de a exercita un control de legalitate asupra

Deciziilor, cu excepția unui singur aspect, reglementat în mod expres de art.

16 alin. (4) din Titlu VII al Legii nr. 247/2005, legalitatea cererii de

respingere în natură.

Așadar, punând în

discuție toate operațiunile administrative care au stat la baza actului de

soluționare a notificării și reluând analiza care s-a realizat în aceea etapă,

recurenta își depășește competențele legale, iar procesul de acordare a

măsurilor reparatorii trenează în mod nejustificat.

Vor fi înlăturate și

criticile referitoare la greșita și nelegala admitere a capătului de acțiune

având ca obiect obligarea autorității recurente la transmiterea Deciziei la

Direcția pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar, față de împrejurarea că

obligația de remitere a deciziei privind titlu de despăgubire către D.A.D.N.,

reprezintă doar un act material premergător luării deciziei privind emiterea

titlului de plată, act juridic care urmează a fi emis cu respectarea

dispozițiilor legale în materie, respective a dispozițiilor O.U.G. nr. 81/2007

și art. 81

1

din H.G. nr. 1.095/2005, precum și a art. III alin. (1)

din O.U.G. nr. 62/2010.

Sunt neîntemeiate și

criticile referitoare la admiterea cererii privind obligarea autorității pârâte

la plata cheltuielilor de judecată, în condițiile în care ca și orice parte căzută

în pretenții și autoritatea recurentă poate fi obligată la cerere, la plata

cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat, cu aplicarea după

caz a dispozițiilor art. 274(3) C. proc. civ.

Iar în prezenta cauză

reducerea cheltuielilor de judecată s-a impus deja, în raport de valoarea

pricinii și de munca prestată de avocatul ales, fiind aplicabile dispozițiile

art. 274(3) C. proc. civ.

Curtea nu va reține

apărarea autorității recurente privind inexistența unui buget pentru plata

cheltuielilor de judecată deoarece aceasta este o culpă a autorității

recurente, care în calitate de parte într-un proces, poate fi obligată la plata

cheltuielilor de judecată, dacă "cade în pretenții" conform art.

274(1) C. proc. civ.

Pentru toate aceste

considerente, constatând că sentința pronunțată de instanța de fond este legală

și temeinică și nu există motive pentru casarea sau modificarea acesteia,

ambele recursuri declarate în cauză, se privesc ca nefondat și în baza art. 312

C. proc. civ., urmează a fi respinse.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva

Sentinței nr. 4.637 din 4 iulie 2011 a Curții de Apel București, secția a

VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 8 februarie 2012.

Procesat de GGC - AM