ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5555/2013

Asupra contestației în anulare de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Hotărârea instanței de recurs Prin Decizia nr. 5655 din 24 noiembrie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a Respinge a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC H. SA, prin administratorul judiciar Casa de Insolvență Transilvania SPRL, împotriva Sentinței nr. 118 din 06 iunie 2011 a Curții de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, prin care a fost respinsă acțiunea formulată de reclamantă, în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și Administrația Finanțelor Publice pentru Contribuabili Mijlocii, având ca obiect anularea Deciziei nr. 380 din 23 decembrie 2010 și a Deciziei de calcul accesorii nr. 501/5011 din 5 ianuarie 2010. Pentru a pronunța această decizie, instanța de recurs a reținut următoarele: În cauză este necontestat că societatea comercială reclamantă a beneficiat de înlesniri la plată a obligațiilor bugetare, potrivit prevederilor Legii nr. 137/2002, O.U.G.

nr. 26/2004 și O.U.G. nr. 26/2005, care i-au fost acordate prin Ordinul comun nr. 10/145 din 30 ianuarie 2007 emis de AVAS și M.F.P., modificat prin Actul adițional nr. 1633/2881 din 23 aprilie 2008 al acelorași autorități publice, fiindu-i astfel scutite la plată debite în valoare totală de 8.507.403 RON. Ca urmare a neîndeplinirii condițiilor privind plata la termen a ratelor ulterioare și a obligațiilor curente ale anului 2009, societatea comercială a pierdut înlesnirile respective, astfel că prin Decizia nr. 501/5011 din 5 ianuarie 2010 organele fiscale au calculat pentru perioada 31 ianuarie 2007 - 15 iunie 2009 majorări de întârziere în cuantum de 7.367.411 RON, contestația fiscală formulată de societatea comercială fiind respinsă prin Decizia nr. 380 din 23 decembrie 2010. Instanța de fond a respins acțiunea formulată de reclamantă, reținând în esență legalitatea actelor administrativ-fiscale atacate.

În recursul formulat, printr-o primă critică, s-a susținut că soluția instanței de fond este nelegală, judecătorul fondului nereținând încălcarea dreptului la apărare al societății comerciale, care nu a fost analizată de organul fiscal competent potrivit art. 9 C. proc. fisc., ceea ce este lipsit de temei. Așa cum a reținut și instanța de fond, Decizia de impunere nr. 501/5011/2010 a fost emisă pentru calcularea accesoriilor, iar nu în urma efectuării unei inspecții fiscale și întocmirii unui raport de inspecție fiscală, în care să fie consemnată poziția societății comerciale.

În cauză, societatea comercială a fost înștiințată prin Adresa nr. 11355M din 10 iulie 2009 și Adresa nr. 11443M din 14 iulie 2009 să facă dovada achitării ratelor restante la care societatea comercială nu a avut nicio reacție, astfel că prin Adresa nr. 1225M din 6 august 2009 a fost înștiințată despre pierderea înlesnirilor la plată care îi fuseseră acordate prin Ordinul comun nr. 10/145/2007 și Actul adițional nr. 1633/2008. Astfel fiind, rezultă că societatea comercială a avut posibilitatea să-și prezinte punctul de vedere, dar a adoptat o conduită de ignorare a înștiințărilor trimise de organul fiscal competent, ceea ce nu justifică legal susținerea că i-ar fi fost nesocotit dreptul la apărare.

De altfel, nu este lipsită de temei nici reținerea de către instanța de fond a incidenței dispozițiilor art. 9 alin. (2) lit. d) C. proc. fisc., potrivit cărora organul fiscal nu este obligat să aplice prevederile alin. (1) atunci când urmează să ia măsuri de executare silită, despre care societatea comercială fusese înștiințată prin Adresa nr. 1225/M din 6 august 2009. Printr-o a doua critică a recursului, se susține că instanța de fond a reținut în mod neîntemeiat că decizia de impunere constituie un act administrativ fiscal motivat potrivit legii.

Din observarea și analiza conținutului Deciziei nr. 501/5011 din 5 ianuarie 2010 rezultă că, într-adevăr, aceasta nu prezintă o expunere descriptivă și analitică a faptelor dar în conținutul său (72 pagini) sunt prezentate debitele principale, natura acestora, documentele prin care s-a individualizat suma de plată, perioada, calculul accesoriilor, precum și dispozițiile legale aplicabile, ceea ce echivalează cu motivarea în fapt și în drept a actului administrativ fiscal, fiind prezente totodată și celelalte elemente cerute la art. 43 C. proc. fisc. Printr-o a treia critică, a recursului s-a susținut că instanța de fond nu a argumentat existența cadrului procedural pentru stabilirea obligațiilor fiscale accesorii, critică neîntemeiată.

Astfel, instanța de fond a argumentat că pentru debitele principale (impozite, taxe, contribuții) datorate de societatea comercială în perioada 31 ianuarie 2007 - 31 decembrie 2009, prin decizia de impunere au fost calculate accesoriile aferente care sunt datorate în condițiile art. 119 C. proc. fisc. În ceea ce privește criticile pe fondul cauzei, societatea comercială nu contestă că înlesnirile la plată i-au fost acordate în condițiile stabilite prin Ordinul comun nr. 10/145 din 30 ianuarie 2007 și a Actului adițional la ordinul comun cu nr. 2881/1633/2008.

Or, potrivit art. 4 din ordinul comun, modificat prin actul adițional, nerespectarea condițiilor și a termenelor în care s-au aprobat înlesnirile la plată prin ordinul comun și actul adițional atrage anularea acestora, începerea sau continuarea, după caz, a executării silite pentru întreaga sumă neplătită și obligația de plată a obligațiilor fiscale accesorii calculate de la data la care termenele și/sau condițiile nu au fost respectate, iar sumele scutite la plată prin ordinul comun și actul adițional se repun în sarcina debitorului și se recuperează conform prevederilor legale în vigoare, împreună cu eventualele obligații fiscale accesorii.

De menționat că societatea comercială recurentă nu a contestat existența debitelor principale pentru plata cărora, de altfel a și primit înlesnirile respective, necontestând nici nerespectarea condițiilor ce i-au fost stabilite prin ordinul comun și actul adițional, despre care a și fost înștiințată cu Adresa nr. 12252M din 10 iulie 2009 și cu Adresa nr. 11443M din 14 iulie 2009. Mai mult, societatea comercială recurentă nu a contestat nici măsura pierderii înlesnirilor la plată acordate prin ordinul comun și actul adițional, care i-a fost comunicată cu Adresa nr. 112252M din 6 august 2009. Or, într-o astfel de situație, în mod legal organul fiscal competent a constatat incidența art. 4 din ordinul comun, modificat prin actul adițional, și în temeiul art. 88 lit. c) și art. 119 C. proc.

fisc. a calculat și stabilit accesoriile aferente debitelor respective, fiind emisă Decizia nr. 501/2011 din 5 ianuarie 2010. Societatea comercială recurentă a susținut că instanța de fond i-a imputat fără temei legal faptul că nu a atacat Adresa nr. 12250M din 6 august 2009, știut fiind faptul că o adresă nu constituie act administrativ, astfel că nu poate forma obiectul unei contestații fiscale/acțiuni în fața unei instanțe de contencios administrativ. Apărarea invocată reprezintă o simplă explicație conjuncturală, din moment ce este de domeniul evidenței că ceea ce urma să fie contestată era măsura luată de organul fiscal competent, de constatare a pierderii valabilității înlesnirii acordate, măsură care îi fusese comunicată societății comerciale prin adresa respectivă.

2. Calea de atac formulată Împotriva acestei decizii, a formulat contestație în anulare SC H. SA, prin administratorul judiciar Casa de Insolvență Transilvania SPRL, invocând dispozițiile art. 318 C. proc. civ. În motivarea contestației, se arată, în esență, că instanța de recurs s-a aflat în eroare cu privire la cuantumul obligațiilor fiscale stabilite în sarcina societății recurente, precum și cu privire la obiectul acțiunii și, drept urmare, a omis să cerceteze dacă prevederile legale incidente în situația pierderii valabilității înlesnirii la plată au fost corect aplicate, respectiv dacă, în situația nerespectării condițiilor stabilite prin Ordinul comun nr. 10/145 din 30 ianuarie 2007, se datorează sau nu obligațiile fiscale accesorii contestate.

3. Soluția Înaltei Curți Contestația în anulare, astfel cum este reglementată de Codul de procedură civilă, este o cale extraordinară de atac, de retractare care poate fi exercitată în cazurile strict și limitativ prevăzute de dispozițiile art. 317 - 318 C. proc. civ. În cauza dedusă judecății, contestatoarea SC H. SA prin administrator judiciar Casa de Insolvență Transilvania SPRL a invocat drept temei al contestației în anulare formulată împotriva Deciziei civile nr. 5655/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prevederile art. 318 C. proc. civ. Potrivit dispozițiilor procedurale mai sus invocate „hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul … a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare”.

În raport cu motivul de drept invocat, Curtea urmează a constata că toate aspectele prezentate în motivarea contestației nu pot fi reținute ca fiind greșeli (erori) materiale în sensul dispozițiilor art. 318 C. proc. civ., ci dezlegări ale problemelor de drept pe care instanța de recurs le-a făcut în soluționarea acestei căi de atac cu care a fost învestită. Altfel spus, toate aspectele legate de soluționarea fondului, de interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale incidente, nu pot constitui „greșeli materiale” și ele nu pot fi reanalizate într-o cale extraordinară de atac. Sub acest aspect, Curtea reține că prin decizia contestată instanța de recurs, analizând toate motivele de recurs invocate, a stabilit cadrul legal aplicabil în cazul emiterii deciziei de calcul a plăților accesorii, împrejurare ce rezultă din considerentele deciziei contestate.

Or, așa cum „greșeala materială” (eroarea) prevăzută de art. 318 C. proc. civ. nu vizează problemele de drept dezlegate de instanță, ci eventuale greșeli care nu țin de fondul cauzei, este evidentă netemeinicia formulării prezentei contestații. Așa fiind, în raport de cele mai sus reținute și față de dispozițiile art. 318 C. proc. civ., contestația în anulare va fi respinsă ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de SC H. SA, prin administratorul judiciar Casa de Insolvență Transilvania SPRL, împotriva Deciziei nr. 5655 din 24 noiembrie 2011 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, ca neîntemeiată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 iunie 2013. Procesat de GGC - LM