ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5555/2013

Asupra contestației

în anulare de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Decizia nr. 5655 din 24 noiembrie 2011,

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și

fiscal a Respinge a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC H.

SA, prin administratorul judiciar Casa de Insolvență Transilvania SPRL,

împotriva Sentinței nr. 118 din 06 iunie 2011 a Curții de Apel Brașov, secția

contencios administrativ și fiscal, prin care a fost respinsă acțiunea

formulată de reclamantă, în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de

Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și

Administrația Finanțelor Publice pentru Contribuabili Mijlocii, având ca obiect

anularea Deciziei nr. 380 din 23 decembrie 2010 și a Deciziei de calcul

accesorii nr. 501/5011 din 5 ianuarie 2010.

Pentru a pronunța

această decizie, instanța de recurs a reținut următoarele:

În cauză este

necontestat că societatea comercială reclamantă a beneficiat de înlesniri la

plată a obligațiilor bugetare, potrivit prevederilor Legii nr. 137/2002, O.U.G.

nr. 26/2004 și O.U.G. nr. 26/2005, care i-au fost acordate prin Ordinul comun

nr. 10/145 din 30 ianuarie 2007 emis de AVAS și M.F.P., modificat prin Actul

adițional nr. 1633/2881 din 23 aprilie 2008 al acelorași autorități publice,

fiindu-i astfel scutite la plată debite în valoare totală de 8.507.403 RON.

Ca urmare a

neîndeplinirii condițiilor privind plata la termen a ratelor ulterioare și a

obligațiilor curente ale anului 2009, societatea comercială a pierdut

înlesnirile respective, astfel că prin Decizia nr. 501/5011 din 5 ianuarie 2010

organele fiscale au calculat pentru perioada 31 ianuarie 2007 - 15 iunie 2009

majorări de întârziere în cuantum de 7.367.411 RON, contestația fiscală

formulată de societatea comercială fiind respinsă prin Decizia nr. 380 din 23

decembrie 2010.

Instanța de fond a

respins acțiunea formulată de reclamantă, reținând în esență legalitatea

actelor administrativ-fiscale atacate.

În recursul formulat,

printr-o primă critică, s-a susținut că soluția instanței de fond este

nelegală, judecătorul fondului nereținând încălcarea dreptului la apărare al

societății comerciale, care nu a fost analizată de organul fiscal competent

potrivit art. 9 C. proc. fisc., ceea ce este lipsit de temei.

Așa cum a reținut și

instanța de fond, Decizia de impunere nr. 501/5011/2010 a fost emisă pentru

calcularea accesoriilor, iar nu în urma efectuării unei inspecții fiscale și

întocmirii unui raport de inspecție fiscală, în care să fie consemnată poziția

societății comerciale.

În cauză, societatea

comercială a fost înștiințată prin Adresa nr. 11355M din 10 iulie 2009 și

Adresa nr. 11443M din 14 iulie 2009 să facă dovada achitării ratelor restante

la care societatea comercială nu a avut nicio reacție, astfel că prin Adresa

nr. 1225M din 6 august 2009 a fost înștiințată despre pierderea înlesnirilor la

plată care îi fuseseră acordate prin Ordinul comun nr. 10/145/2007 și Actul

adițional nr. 1633/2008.

Astfel fiind, rezultă

că societatea comercială a avut posibilitatea să-și prezinte punctul de vedere,

dar a adoptat o conduită de ignorare a înștiințărilor trimise de organul fiscal

competent, ceea ce nu justifică legal susținerea că i-ar fi fost nesocotit

dreptul la apărare.

De altfel, nu este

lipsită de temei nici reținerea de către instanța de fond a incidenței

dispozițiilor art. 9 alin. (2) lit. d) C. proc. fisc., potrivit cărora organul

fiscal nu este obligat să aplice prevederile alin. (1) atunci când urmează să

ia măsuri de executare silită, despre care societatea comercială fusese

înștiințată prin Adresa nr. 1225/M din 6 august 2009.

Printr-o a doua

critică a recursului, se susține că instanța de fond a reținut în mod

neîntemeiat că decizia de impunere constituie un act administrativ fiscal

motivat potrivit legii.

Din observarea și

analiza conținutului Deciziei nr. 501/5011 din 5 ianuarie 2010 rezultă că,

într-adevăr, aceasta nu prezintă o expunere descriptivă și analitică a faptelor

dar în conținutul său (72 pagini) sunt prezentate debitele principale, natura acestora,

documentele prin care s-a individualizat suma de plată, perioada, calculul

accesoriilor, precum și dispozițiile legale aplicabile, ceea ce echivalează cu

motivarea în fapt și în drept a actului administrativ fiscal, fiind prezente

totodată și celelalte elemente cerute la art. 43 C. proc. fisc.

Printr-o a treia

critică, a recursului s-a susținut că instanța de fond nu a argumentat

existența cadrului procedural pentru stabilirea obligațiilor fiscale accesorii,

critică neîntemeiată.

Astfel, instanța de

fond a argumentat că pentru debitele principale (impozite, taxe, contribuții)

datorate de societatea comercială în perioada 31 ianuarie 2007 - 31 decembrie

2009, prin decizia de impunere au fost calculate accesoriile aferente care sunt

datorate în condițiile art. 119 C. proc. fisc.

În ceea ce privește

criticile pe fondul cauzei, societatea comercială nu contestă că înlesnirile la

plată i-au fost acordate în condițiile stabilite prin Ordinul comun nr. 10/145

din 30 ianuarie 2007 și a Actului adițional la ordinul comun cu nr.

2881/1633/2008.

Or, potrivit art. 4

din ordinul comun, modificat prin actul adițional, nerespectarea condițiilor și

a termenelor în care s-au aprobat înlesnirile la plată prin ordinul comun și

actul adițional atrage anularea acestora, începerea sau continuarea, după caz,

a executării silite pentru întreaga sumă neplătită și obligația de plată a

obligațiilor fiscale accesorii calculate de la data la care termenele și/sau

condițiile nu au fost respectate, iar sumele scutite la plată prin ordinul

comun și actul adițional se repun în sarcina debitorului și se recuperează

conform prevederilor legale în vigoare, împreună cu eventualele obligații

fiscale accesorii.

De menționat că

societatea comercială recurentă nu a contestat existența debitelor principale

pentru plata cărora, de altfel a și primit înlesnirile respective, necontestând

nici nerespectarea condițiilor ce i-au fost stabilite prin ordinul comun și

actul adițional, despre care a și fost înștiințată cu Adresa nr. 12252M din 10

iulie 2009 și cu Adresa nr. 11443M din 14 iulie 2009.

Mai mult, societatea

comercială recurentă nu a contestat nici măsura pierderii înlesnirilor la plată

acordate prin ordinul comun și actul adițional, care i-a fost comunicată cu

Adresa nr. 112252M din 6 august 2009.

Or, într-o astfel de

situație, în mod legal organul fiscal competent a constatat incidența art. 4

din ordinul comun, modificat prin actul adițional, și în temeiul art. 88 lit.

c) și art. 119 C. proc. fisc. a calculat și stabilit accesoriile aferente debitelor

respective, fiind emisă Decizia nr. 501/2011 din 5 ianuarie 2010.

Societatea comercială

recurentă a susținut că instanța de fond i-a imputat fără temei legal faptul că

nu a atacat Adresa nr. 12250M din 6 august 2009, știut fiind faptul că o adresă

nu constituie act administrativ, astfel că nu poate forma obiectul unei

contestații fiscale/acțiuni în fața unei instanțe de contencios administrativ.

Apărarea invocată

reprezintă o simplă explicație conjuncturală, din moment ce este de domeniul

evidenței că ceea ce urma să fie contestată era măsura luată de organul fiscal

competent, de constatare a pierderii valabilității înlesnirii acordate, măsură

care îi fusese comunicată societății comerciale prin adresa respectivă.

formulată

Împotriva acestei

decizii, a formulat contestație în anulare SC H. SA, prin administratorul

judiciar Casa de Insolvență Transilvania SPRL, invocând dispozițiile art. 318

C. proc. civ.

În motivarea

contestației, se arată, în esență, că instanța de recurs s-a aflat în eroare cu

privire la cuantumul obligațiilor fiscale stabilite în sarcina societății

recurente, precum și cu privire la obiectul acțiunii și, drept urmare, a omis

să cerceteze dacă prevederile legale incidente în situația pierderii

valabilității înlesnirii la plată au fost corect aplicate, respectiv dacă, în

situația nerespectării condițiilor stabilite prin Ordinul comun nr. 10/145 din

30 ianuarie 2007, se datorează sau nu obligațiile fiscale accesorii contestate.

Curți

Contestația în anulare,

astfel cum este reglementată de Codul de procedură civilă, este o cale

extraordinară de atac, de retractare care poate fi exercitată în cazurile

strict și limitativ prevăzute de dispozițiile art. 317 - 318 C. proc. civ.

În cauza dedusă

judecății, contestatoarea SC H. SA prin administrator judiciar Casa de

Insolvență Transilvania SPRL a invocat drept temei al contestației în anulare

formulată împotriva Deciziei civile nr. 5655/2011 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prevederile art. 318 C.

proc. civ.

Potrivit

dispozițiilor procedurale mai sus invocate „hotărârile instanțelor de recurs

mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei

greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul … a omis din greșeală

să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare”.

În raport cu motivul

de drept invocat, Curtea urmează a constata că toate aspectele prezentate în

motivarea contestației nu pot fi reținute ca fiind greșeli (erori) materiale în

sensul dispozițiilor art. 318 C. proc. civ., ci dezlegări ale problemelor de

drept pe care instanța de recurs le-a făcut în soluționarea acestei căi de atac

cu care a fost învestită. Altfel spus, toate aspectele legate de soluționarea

fondului, de interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale incidente, nu pot

constitui „greșeli materiale” și ele nu pot fi reanalizate într-o cale

extraordinară de atac.

Sub acest aspect,

Curtea reține că prin decizia contestată instanța de recurs, analizând toate

motivele de recurs invocate, a stabilit cadrul legal aplicabil în cazul

emiterii deciziei de calcul a plăților accesorii, împrejurare ce rezultă din

considerentele deciziei contestate. Or, așa cum „greșeala materială” (eroarea)

prevăzută de art. 318 C. proc. civ. nu vizează problemele de drept dezlegate de

instanță, ci eventuale greșeli care nu țin de fondul cauzei, este evidentă

netemeinicia formulării prezentei contestații.

Așa fiind, în raport

de cele mai sus reținute și față de dispozițiile art. 318 C. proc. civ.,

contestația în anulare va fi respinsă ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația

în anulare formulată de SC H. SA, prin administratorul judiciar Casa de

Insolvență Transilvania SPRL, împotriva Deciziei nr. 5655 din 24 noiembrie 2011

a Înaltei Curții de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și

fiscal, ca neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 4 iunie 2013.

Procesat de GGC - LM