ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2187/2012

Obiectul acțiunii Prin cererea înregistrată la 28 ianuarie 2010 pe rolul Curții de Apel, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC "G.T." SA a solicitat în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală (denumită în continuare, în cuprinsul prezentei decizii, "ANAF"), anularea notei de constatare nr. 1060213 din 27 octombrie 2009 emisă de ANAF, anularea Deciziei nr. 1062122 din 22 decembrie 2009 emisă de ANAF, cu ocazia soluționării contestației administrative formulată împotriva notei de constatare, cu cheltuieli de judecată. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, la data de 21 ianuarie 2004, a fost încheiat între Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului (denumită în continuare, în cuprinsul prezentei decizii, "AVAS") în calitate de vânzător și un consorțiu format din G.E.I.L. și C. SRL Italia, în calitate de cumpărător, contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni, având ca obiect pachetul majoritar de acțiuni ale S.N. T.R. SA (actuala SC "G.T." SA). Transferul dreptului de proprietate asupra acțiunilor a avut loc la data de 06 februarie 2004, iar contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 1/2004 a fost integral executat de cumpărător, împrejurare confirmată de AVAS prin Adresa nr. VP4/6246 din 11 decembrie 2006. Cu ocazia privatizării, prin contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni, s-a convenit ca S.N. T.R. SA să beneficieze de o serie de facilități fiscale ce vor fi stabilite prin intermediul unui act normativ special. Astfel, SC "G.T." SA a beneficiat de înlesnirile la plata obligațiilor bugetare, prevăzute prin O.G. nr. 45/2004 pentru finalizarea privatizării unor societăți comerciale din portofoliul Autorității pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului, aflate în dificultate și Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării. Înlesnirile la plată prevăzute de cele două acte normative au fost acordate S.N. T.R. SA (actuala SC "G.T." SA) prin Ordinul comun înregistrat la AVAS sub nr. 1 din 26 mai 2004 și la Ministerul Finanțelor Publice sub nr. 809 din 26 mai 2004, iar sumele care au făcut obiectul înlesnirilor la plată au fost identificate prin certificatul de obligații bugetare nr. 8586 din 10 mai 2004 eliberat de Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili. Ordinul comun și-a produs pe deplin efectele, societatea reclamantă respectând întocmai condițiile de menținere a valabilității înlesnirilor la plată acordate, achitând toate sumele care au fost eșalonate la plată (chiar în avans, la data de 25 octombrie 2005), precum și obligațiile fiscale curente. Dobânzile și penalitățile de întârziere aferente înlesnirilor acordate prin ordinul comun au fost calculate până la data transferului dreptului de proprietate asupra acțiunilor, respectiv până la data de 06 februarie 2004. Înlesnirile la plată au fost acordate pentru următoarele categorii de obligații bugetare: - obligațiile fiscale principale, cu reținere la sursă, datorate și neachitate în perioada 01 ianuarie 2003 - 31 decembrie 2003, precum și dobânzile, penalitățile de întârziere și penalitățile aferente acestora, pentru care a fost acordată eșalonarea la plată pe 5 ani cu 6 luni perioadă de grație cuprinsă în eșalonare; - obligațiile fiscale principale restante la data de 31 decembrie 2002, pentru care a fost acordată amânarea la plată, în vederea scutirii, până la ultimul termen de plată a sumelor eșalonate; - dobânzi și penalități de orice fel, aferente obligațiilor fiscale principale restante la data de 31 decembrie 2002, pentru care a fost acordată amânarea la plată, în vederea scutirii, până la ultimul termen de plată a sumelor eșalonate; - obligațiile fiscale principale datorate și neachitate în perioada 01 ianuarie 2003 - 31 decembrie 2003, pentru care a fost acordată amânarea la plată, în vederea scutirii, până la ultimul termen de plată a sumelor eșalonate; - dobânzi și penalități de orice fel, aferente obligațiilor fiscale principale datorate și neachitate în perioada 01 ianuarie 2003 - 31 decembrie 2003, pentru care a fost acordată amânarea la plată, în vederea scutirii, până la ultimul termen de plată a sumelor eșalonate; - obligațiile fiscale principale restante reprezentând vărsăminte din profitul net, precum și dobânzile și penalitățile de orice fel aferente acestora, datorate la data de 06 februarie 2004, pentru care a fost acordată amânarea la plată, în vederea scutirii, până la ultimul termen de plată a sumelor eșalonate. Prin nota de constatare nr. 1060213 din 27 octombrie 2009, la aproximativ 4 ani după executarea în totalitate a ordinului comun sus-menționat, ANAF - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a constatat "pierderea" înlesnirilor la plată acordate, întrucât acestea nu au fost autorizate ca ajutor de stat, iar, ca o consecință, ANAF a repus în sarcina societății toate sumele care, conform ordinului comun sus-menționat, au făcut obiectul scutirii la data achitării ultimei rate din sumele eșalonate la plată. Pentru sumele respective au fost emise acte de executare silită, respectiv somația nr. 1061780 din 09 decembrie 2009 și titlul executoriu nr. 6734 din 25 noiembrie 2009. Tot ca o consecința a "pierderii" înlesnirilor la plată, a fost emisă decizia referitoare la obligațiile de plată accesorii nr. 101 din 25 noiembrie 2009, prin intermediul căreia au fost calculate în sarcina societății, pentru perioada cuprinsă între data transferului dreptului de proprietate asupra acțiunilor (06 februarie 2004) și data emiterii deciziei de calcul accesorii (25 noiembrie 2005), majorări și penalități de întârziere aferente debitelor care urmau să facă obiectul scutirii la plată. Prin Decizia nr. 1062122 din 22 decembrie 2009, ANAF a respins contestația formulată de societate împotriva notei de constatare nr. 1060213 din 27 octombrie 2009, în procedura reglementată de art. 205 și următoarele C. proc. fisc. Reclamanta susține că a fost vătămată în dreptul de a beneficia de facilitățile fiscale prevăzute de O.G. nr. 45/2004 și de Legea nr. 137/2002, facilitați care i-au fost efectiv acordate prin Ordinul comun al președintelui AVAS și ministrului finanțelor publice nr. 1/809 din 26 mai 2004. Susține reclamanta că "pierderea" facilitaților fiscale a fost justificată numai prin prisma faptului că facilitățile nu au fost autorizate ca ajutor de stat. Sub acest aspect, reclamanta susține că valabilitatea înlesnirilor la plată era condiționată de respectarea de către societate a termenelor și condițiilor stabilite prin ordinul comun. Arată reclamanta că pierderea valabilității înlesnirilor la plată, conform prevederilor art. 4 alin. (1) și alin. (2) din ordinul comun, are loc numai în situația nerespectării contractului de privatizare și a termenelor și condițiilor sus-menționate, nefiind impusă nicio altă condiție pentru valabilitatea înlesnirilor la plată, a cărei nerespectare să poată conduce la pierderea înlesnirilor acordate. Astfel fiind, susține reclamanta că lipsa autorizării facilităților ca ajutor de stat nu este de natură să atragă pierderea valabilității înlesnirilor acordate întrucât: (i) autorizarea ajutorului de stat era o condiție preexistentă emiterii actului administrativ de acordare a înlesnirilor la plată, iar nu una ulterioară emiterii acestuia; (ii) autorizarea ajutorului de stat nu era o obligație ce incumbă reclamantei în calitate de beneficiar, ci autorităților publice, respectiv inițiatorul ajutorului de stat, AVAS și furnizorul acestuia Ministerul Finanțelor Publice; (iii) reclamanta nu poate fi responsabilă pentru culpa autorităților publice care nu și-au îndeplinit obligația de a efectua demersurile necesare în vederea autorizării ajutorului de stat înainte de acordarea înlesnirilor la plată prin ordinul comun; (iv) conform dispozițiilor O.G. nr. 45/2004 coroborate cu dispozițiile Legii nr. 143/1999, cu modificările și completările ulterioare, și ale reglementărilor emise în aplicarea acesteia, acordarea înlesnirilor prin ordinul comun se efectua numai după îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege în materia ajutorului de stat. În condițiile în care ordinul comun a fost emis, autoritățile emitente ale acestuia au înțeles că sunt îndeplinite toate condițiile impuse de lege pentru acordarea înlesnirilor la plată; (v) societatea reclamantă a acționat cu bună-credință în raporturile juridice ce au luat naștere prin emiterea ordinului comun, considerând în mod legitim că autoritățile publice implicate și-au făcut datoria efectuând toate demersurile juridice necesare pentru emiterea valabilă a ordinului comun. Mai arată reclamanta că motivul invocat de ANAF putea fi considerat un motiv de nulitate al actului administrativ prin care au fost acordate înlesnirile la plată sau un motiv de revocare a ordinului comun însă, autoritățile emitente nu au acționat în sensul revocării sau anulării ordinului comun, în conformitate cu art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, care astfel și-a produs efectele juridice în sensul nașterii drepturilor corelative în patrimoniul societății. Totodată, reclamanta susține că, din corespondența purtată cu AVAS și Ministerul Finanțelor Publice (Adresele nr. 503.450 din 19 iunie 2009 și nr. 986 din 27 octombrie 2009), rezultă că aceste autorități fac demersuri în vederea acordării scutirii și pentru sumele datorate fondului de risc. Mai arată reclamanta că, potrivit art. 15 teza a II-a din O.G. nr. 45/2004, AVAS a notificat ajutorul de stat acordat reclamantei, însă, până la data de 01 ianuarie 2007, Consiliul Concurenței nu a emis o decizie, nici în sensul autorizării ajutorului de stat, nici în sensul declarării acestuia ca fiind ilegal, iar, începând cu data de 01 ianuarie 2007, ca urmare a abrogării Legii nr. 143/1999, Consiliul Concurenței nu mai avea competența de a emite decizii cu privire la ajutoarele de stat în legătură cu care a fost sesizat, această competență revenind Comisiei Europene, conform Tratatului CE. Susține reclamanta că unica autoritate care ar putea exprima o opinie oficială asupra valabilității înlesnirilor la plată este Consiliul Concurenței, care, prin Adresa nr. 5231 din 14 octombrie 2008, a comunicat reclamantei poziția oficială cu privire la facilitățile fiscale stabilite prin O.G. nr. 45/2004 în sensul că "în cazul în care răspunderea juridică a statului privind acordarea ajutorului a fost angajată anterior aderării, nivelul ajutorului fiind stabilit definitiv și necondiționat la acel moment se consideră că acesta este acordat anterior aderării", același punct de vedere fiind comunicat și AVAS, prin Adresa nr. 6490 din 16 decembrie 2008, în cuprinsul căreia se arată și că "(...) după data aderării, autoritățile europene nu se pronunță în mod obișnuit asupra unor măsuri luate într-un stat membru înainte de aderare printr-un act administrativ sau normativ". În privința aceluiași aspect, reclamanta susține că ajutorul acordat societății este considerat un ajutor existent la data aderării și nu mai este supus autorizării niciunei autorități din România sau din Uniunea Europeană.

Hotărârea primei instanțe Prin Sentința civilă nr. 3844 din 12 octombrie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de reclamantă, a anulat nota de constatare nr. 1060213 din 27 octombrie 2009 și Decizia nr. 1062122 din 22 decembrie 2009 emise de ANAF și a obligat pe pârâtă la 39 RON cheltuieli de judecată către reclamantă. Pentru a pronunța această soluție, Curtea de apel a reținut, în esență, următoarele: Reclamanta a beneficiat de facilitățile fiscale în discuție, în calitate de continuatoare în drepturi și obligații a S.N. "T.R." SA, în baza Ordinului comun al AVAS și MFP nr. 1/809 din 26 mai 2004, emis în baza O.G. nr. 45/2004 și a Legii nr. 137/2002, iar, din probatoriul administrat, rezultă că SC "G.T." SA a respectat termenele și condițiile cuprinse în ordinul respectiv. Instanța a reținut că, prin ordinul respectiv, nu a fost prevăzută în sarcina reclamantei obligația îndeplinirii condiției autorizării ajutorului de stat, dar AVAS a notificat potrivit legii ajutorul de stat acordat reclamantei, Consiliul Concurenței neemițând, însă, până la data de 01 ianuarie 2007 (dată de la care nu mai are atribuții în acest sens) o decizie fie în sensul autorizării ajutorului de stat, fie în sensul declarării ca ilegală a acestuia. Din interpretarea dispozițiilor Legii nr. 143/1999, în vigoare la momentul adoptării ordinului comun, și având în vedere punctul de vedere exprimat de către Consiliul Concurenței, ajutorul acordat reclamantei nu poate fi considerat un ajutor nou pentru care să fie necesară autorizarea de către Comisia Europeană, întrucât prevederile O.G. nr. 45/2004 nu au fost modificate ulterior datei aderării. În acest sens, Curtea de apel a reținut că ordinul comun, emis anterior aderării, și-a produs efectele la data achitării anticipate a sumelor eșalonate, respectiv la data de 25 octombrie 2005. A reținut instanța și faptul că ordinul comun în baza căruia au fost acordate înlesnirile la plată nu a fost anulat sau revocat, iar, la data emiterii notei de constatare, ordinul comun era încă în vigoare, condițiile cuprinse în acesta erau îndeplinite de către reclamantă, iar nivelul ajutorului de stat a fost stabilit definitiv la momentul emiterii actului respectiv. A imputa reclamantei neautorizarea de către o altă autoritate publică a acestui ajutor, în condițiile în care ordinul comun nu prevedea în sarcina societății obligații în acest sens și în condițiile în care aceasta a îndeplinit toate prevederile din cuprinsul acestuia, cu respectarea termenelor și a graficelor de rambursare, reprezintă un exces de putere al autorității publice pârâte, cu atât mai mult cu cât ajutorul de stat acordat este anterior aderării României la Uniunea Europeană.

Calea de atac exercitată Împotriva Sentinței civile nr. 3844 din 12 octombrie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, invocând motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. precum și dispozițiile cu caracter general ale art. 304 1 C. proc. civ. În motivarea căii de atac, recurenta-pârâtă susține în esență că hotărârea instanței de fond a fost dată cu aplicarea greșită a legii arătând că în cauză sunt aplicabile dispozițiile O.G. nr. 45/2004 conform cărora, amânarea la plată, în vederea scutirii în procent de 100% până la ultimul termen de plată din eșalonările acordate a obligațiilor fiscale restante, ar fi putut fi acordată intimatei numai în condițiile respectării prevederilor legislației privind ajutorul de stat, respectiv numai dacă erau respectate prevederile art. 15 din acest act normativ. Susține că și în situația în care prin Ordinul Comun nr. 1 din 26 iunie 2004 și nr. 809 din 26 iunie 2004 al Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului și al Ministerului Finanțelor Publice nu este menționată în mod expres autorizarea ajutorului de stat, acest ordin a fost emis în baza unor prevederi legale care impuneau ca ajutoarele de stat să fie acordate numai după autorizarea acestora. Arată recurenta-pârâtă că ordinul comun a vizat amânarea la plată, în vederea scutirii, a sumelor datorate de reclamantă și nu scutirea efectivă a acestor sume, intimata-reclamantă urmând a beneficia de scutirea efectivă a sumelor datorate numai după îndeplinirea tuturor condițiilor legale, condiții printre care se numără și autorizarea ajutorului de stat. Întrucât în cazul intimatei-reclamante nu exista autorizarea prevăzută de dispozițiile legale aplicabile în speță, în mod legal și corect organele fiscale au emis actele administrative ce fac obiectul prezentei cauze. În concluzie apreciază recurenta-pârâtă că nu se poate reține, în sarcina instituției un exces de putere astfel cum acesta este definit de art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004. O critică distinctă vizează obligarea la plata cheltuielilor de judecată. În acest sens consideră că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 274 alin. (1) C. proc. civ.

Apărările intimatei-reclamante Prin întâmpinarea formulată conform art. 308 alin. (2) C. proc. civ., SC G.T. SA a solicitat respingerea recursului ca nefondat. În esență intimata-reclamantă a arătat că instanța de fond a ținut cont de prevederile O.G. nr. 45/2004, că înlesnirile la plată au fost acordate conform art. 9 din acest act normativ, prin Ordinul comun al A.P.A.P.S. Condiția autorizării ajutorului de stat nu a fost inclusă în ordinul comun pe care trebuia să-l respecte pentru a beneficia de înlesnirile la plată.

Procedura derulată în recurs. Înalta Curte în conformitate cu prevederile art. 151 C. proc. civ. a apreciat necesară suplimentarea probatoriului în ceea ce privește procedura derulată de Consiliul Concurenței, urmare a notificării efectuate de A.V.A.S. la data de 01 septembrie 2004, în raport cu prevederile art. 17 și art. 18 din Legea nr. 143/1999. În acest sens s-a depus la dosarul cauzei un proiect de decizie întocmit de Consiliul Concurenței, ce a fost depus de Ministerul Finanțelor Publice în Dosarul nr. 5468/2/2010, ce s-a aflat pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, potrivit căruia notificarea A.V.A.S. nr. P/8310 din 01 septembrie 2004, înregistrată la Consiliul Concurenței cu nr. RS-AS 79 din 01 septembrie 2004, a intrat în vigoare la data de 29 noiembrie 2005, imediat ce Consiliul Concurenței a considerat că informațiile furnizate erau corecte și complete precum și întâmpinarea formulată de Ministerul Finanțelor Publice în acest dosar. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând cauza prin prisma motivelor formulate de recurentă, ținând cont de apărările intimatei precum și de înscrisurile noi administrate în etapa controlului judiciar, în condițiile art. 305 C. proc. civ., examinând cauza,sub toate aspectele conform art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat. 1. Argumentele de fapt și de drept relevante Intimata-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu cererea având ca obiect anularea notei de constatare nr. 1060213 din 27 octombrie 2009 întocmită de ANAF - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili prin care s-a constatat pierderea înlesnirilor la plată acordate prin Ordinul comun înregistrat la AVAS nr. 1 din 26 mai 2004 și la Ministerul Finanțelor Publice sub nr. 809 din aceeași dată, precum și a Deciziei nr. 1062122 din 22 decembrie 2009 emisă de aceeași instituție prin care a fost respinsă contestația formulată în baza art. 205 C. proc. fisc. Prima instanță a apreciat că reclamanta a respectat termenele și condițiile impuse de Ordinul comun, atât în ceea ce privește constituirea garanțiilor, achitarea ratelor eșalonate, plata majorărilor datorate pe perioada eșalonării, achitarea obligațiilor fiscale curente la termenele prevăzute de lege, ajutorul de stat acordat prin Ordinul comun era, la data aderării României la Uniunea Europeană, un ajutor existent, nesupus autorizării Comisiei Europene, întrucât nivelul ajutorului a fost stabilit la momentul emiterii Ordinului comun, concluzie împărtășită și de instanța de control judiciar. Răspunzând punctual motivelor de recurs se constată următoarele: 1. Critica ce vizează greșita aplicare a legii, respectiv a O.G. nr. 45/2004, nu poate fi reținută. Într-adevăr înlesnirile la plata, prevăzute de O.G. nr. 45/2004, au fost acordate intimatei-reclamante SC G.T. SA, potrivit art. 9 din acest act normativ, prin Ordinul comun al A.P.A.P.S. (în prezent A.V.A.S.) și Ministerul Finanțelor Publice. Art. 15 din acest act normativ prevede că orice formă de ajutor de stat reglementată prin această ordonanță se acordă cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 43/1999, cu modificările și completările ulterioare, și ale reglementărilor emise în aplicarea acesteia. Recurenta-pârâtă susține că Ordinul comun a fost emis în baza unor prevederi legale care impuneau ca ajutoarele de stat să fie acordate după autorizarea acestora, și că a vizat amânarea la plată, în vederea scutirii, a sumelor datorate de reclamantă și nu scutirea efectivă a acestora, reclamanta urmând a beneficia de scutirea efectivă numai după îndeplinirea tuturor condițiilor legale, printre care și autorizarea ajutorului de stat. Așa cum susține instanța reclamantă, condiția autorizării ajutorului de stat a fost în competența autorităților emitente ale Ordinului comun, ea nefiind precizată în Ordinul comun ca și condiție care trebuie respectată de G.T. pentru a nu pierde înlesnirile la plată acordate. În cauză AVAS a notificat Consiliul Concurenței prin notificarea nr. P/8310 din 01 septembrie 2004. Conform înscrisului depus la dosar, notificarea AVAS a intrat în vigoare la data de 29 noiembrie 2005, dată la care notificarea a devenit efectivă în sensul art. 15 alin. (3) din Legea nr. 143/1999. Conform prevederilor art. 9 din Legea nr. 143/1999 în termen de 60 de zile (30 zile în forma inițială) de la data la care notificarea a devenit efectivă Consiliul concurenței va lua una dintre deciziile menționate la art. 8 alin. (2) - (4), "(2) În cazul în care Consiliul Concurenței decide să deschidă o investigație, va trebui să ia decizia finală în termen de cel mult patru luni de la data deschiderii investigației. (3) În cazul în care Consiliul Concurenței nu ia deciziile menționate în termenele stabilite; ajutorul poate fi acordat în mod legal după înștiințarea prealabilă a Consiliului Concurenței și va deveni un ajutor existent. (4) Termenele stabilite nu se aplică, dacă ajutorul de stat nu este notificat sau notificarea nu este efectivă". Astfel în cazul în care Consiliul Concurenței decide să deschidă o investigație, va trebui să ia decizia finală în termen de cel mult 4 luni de la data deschiderii investigației. În cazul în care Consiliul Concurenței nu ia deciziile menționate în termenele stabilite conform prevederilor art. 18 alin. (3) din Legea nr. 143/1999 privind ajutorul de stat, republicată cu modificările și completările ulterioare, ajutorul poate fi acordat în mod legal după înștiințarea prealabilă a Consiliului Concurenței și va deveni un ajutor existent. Termenele stabilite nu se aplică, dacă ajutorul de stat nu este notificat sau notificarea nu este efectivă, aspect ce rezultă din cuprinsul art. 18 alin. (4) din actul normativ anterior menționat. În cauză de la data de 29 noiembrie 2005 a început să curgă termenul de 60 zile, prevăzut de art. 18 alin. (1) din Legea nr. 143/1999, pentru luarea unei decizii de către Consiliul Concurenței, termen care s-a împlinit la data de 29 ianuarie 2006. Cum Consiliul Concurenței, nu a luat nicio decizie până la data de 29 ianuarie 2006, în conformitate cu dispozițiile art. 18 alin. (3) din Legea nr. 143/1999 privind ajutorul de stat, republicată cu modificările și completările ulterioare, ajutorul de stat, notificat de către A.V.A.S. la data de 01 septembrie 2004, a devenit un ajutor de stat existent, ce putea fi acordat în mod legal. Începând cu data de 01 ianuarie 2007, Legea nr. 143/1999 cu modificările și completările ulterioare precum și regulamentele de aplicare ale acesteia au fost abrogate expres iar Consiliul Concurenței, conform prevederilor O.U.G. nr. 117/2006 nu mai are competența de a emite decizii cu privire la ajutoarele de stat în legătură cu care a fost sesizat. De la data aderării României la Uniunea Europeană, competența de a analiza și autoriza ajutoarele de stat acordate în România revine Comisiei Europene, conform tratatului CE și regulamentelor emise în aplicarea acestuia. Contrar celor susținute de recurenta-pârâtă, instanța de control judiciar constată că, ajutorul acordat intimatei-reclamante este considerat un ajutor existent la data aderării și că acesta nu mai este supus autorizării. Nefiind un ajutor nou, nu este necesară autorizarea acestuia de Comisia Europeană. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, neexistând motive de reformare a sentinței, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 sau art. 304 pct. 7, 9 și art. 304 1 C. proc. civ.