ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 287/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 287/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I.

Circumstanțele cauzei

1.

Judecata în primă instanță

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de

Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul

B.R.C. a chemat în judecată pe pârâtul M.A.I., solicitând ca prin sentința ce

se va pronunța să se dispună obligarea acestuia la completarea dosarului său

personal, potrivit legii; permiterea accesului la dosarul personal complet;

acordarea posibilității de a solicita și de a primi copii de pe actele care

lipsesc momentan din dosarul personal și a celor care, deși existente au

legătură cu acestea; menționarea tuturor recompenselor primite; declasificarea

aprecierilor de serviciu pentru anii 1996 - 1999, inclusiv pentru aprecierea

întocmită de Academia de Poliție în 1996 și eliberarea de copii de pe toate

aceste aprecieri de serviciu.

În motivarea

acțiunii, reclamantul a arătat că a avut calitatea de polițist din data de 25

iulie 1996 până în data de 1 august 2008, anterior fiind student la Academia de Poliție în perioada 1992 - 1996, că a solicitat accesul la propriul dosar, în

calitate de polițist, fapt ce i-a fost permis la data de 1 septembrie 2008.

Reclamantul a

menționat că a constatat cu acea ocazie că dosarul nu este complet, lipsind o

serie de acte, pe care le-a enumerat.

În legătură cu

copiile de pe aprecierile sale de serviciu, reclamantul a arătat că le-a primit

numai pe cele vizând anii 2005 - 2007 și că motivarea pârâtului că aprecierile

din anii 1996 - 1999 ar fi clasificate nu poate fi reținută, deoarece legea în

materie a fost modificată și nu mai prevede clasificarea acestor acte.

Prin întâmpinare,

pârâtul a invocat excepția de necompetență materială a instanței și a solicitat

declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului

1 București, arătând că reclamantul a solicitat instanței să dispună în sarcina

autorității pârâte mai multe obligații „de a face”, de a-i completa dosarul

personal în sensul dorit de acesta, de a-i elibera documente din dosarul

respectiv, chiar și în situația în care acestea au fost clasificate potrivit

legii, fără a exista o dispoziție legală care să stabilească judecarea cauzelor

de natura acesteia în sarcina curții de apel.

Pârâtul a mai invocat

și excepția lipsei de interes, motivat de faptul că reclamantul a avut deja

acces la dosarul personal, din care i s-au eliberat copii ale documentelor

solicitate, cu excepția celor clasificate potrivit legii și cu privire la care,

având în vedere temeiul de drept pe care l-a invocat în susținerea cererii, acesta

are cunoștință că nu pot fi eliberate.

Pe fond, pârâtul a

solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, susținând, în esență, că nu

există nicio dispoziție legală care să instituie în sarcina acestuia obligația

de a completa dosarul personal al reclamantului cu documentele solicitate,

atâta timp cât orice modificare, mențiune, a fost trecută în fișa matricolă a

acestuia,reclamantului i s-a permis accesul la dosarul personal și i s-au

eliberat copii după rapoartele de evaluare/aprecierile de serviciu (neclasificate)

din perioada 2000 - 2007, cu excepția celei întocmite în anul 2006, întrucât

aceasta nu a fost comunicată unității de specialitate a M.A.I. de către

Administrația Prezidențială.

În privința

documentelor de numire în funcție și a aprecierilor de serviciu aferente

intervalului 1996 - 1999, pârâtul a precizat că reclamantului i s-a adus la

cunoștință prin adresa D.G.R.U. din 2008, faptul că acestea nu pot fi

comunicate, întrucât se află sub incidența prevederilor legale referitoare la

informațiile clasificate.

de apel

Prin sentința civilă nr.

2635 din 18 iunie 2009, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a respins excepția de necompetență materială a

instanței și excepția lipsei de interes invocate de pârât și a respins, ca

neîntemeiată, acțiunea reclamantului.

Pentru a dispune

astfel, prima instanță a reținut, în esență, următoarele:

În fapt, a observat

că reclamantul s-a adresat pârâtului în mai multe rânduri, solicitând

eliberarea de copii de pe actele aflate în dosarul personal, consultarea

documentelor clasificate, completarea dosarului cu actele lipsă, accesul la

toate actele dosarului, eliberarea unui opis cuprinzând documentele aflate la

dosar, menționarea recompenselor și eventual a sancțiunilor.

Reclamantul a primit

răspuns prin mai multe adrese, soluționându-se cererile sale și

comunicându-i-se faptul că are drept de acces la documentele din dosarul personal

în măsura în care nu conțin informații clasificate.

Examinând excepția de

necompetență materială invocată de pârât, instanța a considerat că litigiul

dedus judecății are caracter de contencios administrativ și potrivit art. 10

din Legea nr. 554/2004 și art. 3 C. proc. civ., competența de soluționare a

acestuia revine curții de apel.

În legătură cu

excepția lipsei de interes a reclamantului, prima instanță a reținut

netemeinicia acesteia întrucât interesul reclamantului este justificat de

nesoluționarea, în sensul solicitat, a cererilor sale de către autoritatea

pârâtă.

Cu privire la fondul

cauzei având ca obiect, în opinia reclamantului, refuzul nejustificat al

pârâtului de a soluționa cererile, prima instanță a observat că potrivit

dispozițiilor legale în vigoare și anume, art. 25 alin. (3) din Legea nr. 360/2002

privind Statutul polițistului, reclamantului i s-a permis accesul la dosarul

personal la data de 1 septembrie 2008, iar prin adresele din 12 septembrie 2008,

din 3 octombrie 2008 și din 28 noiembrie 2008 i s-a răspuns la cererile

formulate și i s-au comunicat, în copie, documentele solicitate, cu excepția

celor clasificate.

Instanța a constatat

că modalitatea de rezolvare a cererilor reclamantului este în conformitate cu

dispozițiile legale, neputând fi apreciată ca un refuz nejustificat de

soluționare a unei cereri, așa cum acesta este definit prin art. 2 alin. (1)

din Legea nr. 554/2004.

3.

Recursul declarat de B.R.C.

Împotriva

hotărârii Curții de apel a declarat recurs reclamantul, încadrându-și criticile

formulate în dispozițiile art. 304 pct. 6, 9 și 10 C. proc. civ.

În

raport de abrogarea pct. 10 al art. 304 C. proc. civ. prin art. 1 pct. 111

1

din O.U.G. nr. 138/2000, aprobată prin Legea nr. 219/2005, Înalta Curte va

analiza recursul de față prin prisma celorlalte motive de modificare invocate,

cât și a dispozițiilor art. 304

1

C. proc. civ., aplicabile în cauză

întrucât hotărârea atacată nu este supusă apelului.

Recurentul

critică hotărârea fondului sub următoarele aspecte:

1.

Instanța nu și-a motivat soluția în privința celui de-al doilea capăt de

cerere.

Recurentul

afirmă că în cererea de chemare în judecată a solicitat și obligarea pârâtului de

a-i permite accesul la dosarul propriu în întregime, inclusiv la partea ce nu

i-a fost prezentată dar instanța i-a respins acțiunea în bloc fără a-și

justifica soluția în privința acestui capăt de cerere.

2.

Sentința este dată cu aplicarea greșită a legii, instanța lăsând nesancționat

abuzul de putere al ministerului pârât.

În

dezvoltarea acestui motiv, recurentul arată că lipsa de la dosarul său de

personal a actului prin care Președintele României i-a acordat decorația îl

văduvește pe nedrept de o onoare publică ce i-a fost făcută de conducătorul

statului.

Mai

susține că prima instanță nu a avut în vedere dispozițiile Legii nr. 182/2002

privind protecția informațiilor clasificate și nu a observat că solicitase

declasificarea documentelor personale.

De

asemenea, recurentul a mai arătat că de la dosarul său lipsesc mai multe documente

prin care s-ar fi operat modificări în statutul său de funcționar public.

4.

Apărările formulate de M.A.I.

Prin întâmpinarea

înregistrată la data de 22 ianuarie 2010, intimatul M.A.I. a solicitat respingerea

recursului ca nefondat.

Intimatul a arătat că

prima instanță a aplicat în mod corect dispozițiile art. 25 alin. (3) din Legea

nr. 360/2002 privind Statutul polițistului, cu modificările și completările

ulterioare, stabilind că refuzul comunicării unor acte care conțin informații

clasificate nu este nejustificat.

Toate celelalte înscrisuri

aflate la dosarul personal i-au fost comunicate, mai puțin aprecierile de serviciu

pe anul 2006 care nu au fost primite de la Administrația Prezidențială.

Referitor la documentele

care lipsesc din dosar, acestea sunt acte administrative colective (unele

privesc chiar 3.500 persoane) și, deși nu s-au depus în dosarul de personal al

fiecărui angajat, au fost înscrise în fișa matricolă.

În fine, intimatul

mai arată și că recurentul nu a indicat care sunt drepturile subiective pretins

încălcate și nici nu a dovedit vreo vătămare prin neincluderea în dosarul

personal a documentelor pe care le-a menționat.

II. Considerentele

Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința

atacată prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor cuprinse în

întâmpinare, cât și sub toate aspectele, în temeiul art. 304

1

C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

și de drept relevante

Recurentul reclamant B.R.C.

a supus controlului de legalitate exercitat de instanța de contencios

administrativ refuzul intimatului - pârât de a-i comunica integral dosarul său

de personal și, implicit, de a-i permite accesul la dosar, precum și de a

dispune completarea acestuia cu o serie de documente.

Recurentul-reclamant

și-a desfășurat activitatea în cadrul M.A.I. în perioada 25 iulie 1996-31 iulie

2008, fiind detașat în cadrul Administrației Prezidențiale începând cu data de

7 iunie 2001.

Raporturile de

serviciu au încetat prin demisie, luându-se act de voința sa prin Ordinul M.A.I.

din 23 iulie 2008, emis în temeiul prevederilor art. 69 alin. (1) lit. f) din

Legea nr. 360/2002.

Prin cererea

înregistrată la data de 4 august 2008 la D.G.R.U. din cadrul ministerului a

solicitat accesul la dosarul personal și comunicarea de copii de pe documentele

aflate în acesta.

Prin adresele din 12

septembrie 2008, din 3 octombrie 2008 și din 28 noiembrie 2008 i s-au comunicat

toate înscrisurile aflate în dosarul său, mai puțin cele clasificate.

Răspunzând în concret

celor două motive de recurs, Înalta Curte reține următoarele:

1.1 Curtea de apel

și-a motivat corespunzător soluția adoptată, cu respectarea dispozițiilor art. 261

alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., indicând: „motivele de fapt și de drept care au

format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile

părților”.

Astfel, prima

instanță a arătat motivul pentru care nu i se poate permite recurentului să

aibă acces la dosarul său de personal în integralitatea lui, arătând că art. 35

alin. (3) din Legea nr. 360/2002 justifică refuzul pârâtului.

Într-adevăr, potrivit

acestui text de lege:

„Polițistul își poate

consulta dosarul personal, iar, la cerere, i se vor elibera copii de pe actele

existente, care nu conțin informații clasificate, în condițiile legii”.

1.2 În cuprinsul

acestui motiv recurentul combate soluția fondului sub aspectul nesancționării

intimatului pentru refuzul declasificării unor documente din dosarul personal

și pentru lipsa unor documente din acest dosar.

Referitor la

documentele clasificate:

Aceste înscrisuri

cuprind aprecierile de serviciu pentru perioada 1996 - 1999 și au fost clasificate

„secret de serviciu” în baza Ordinelor ministrului din 1995 privind aprecierea

personalului M.A.I., respectiv din 1998 privind activitatea de personal în

unitățile aceluiași minister, în vigoare în perioada respectivă. Este real că

menținerea clasificării aprecierilor de serviciu în discuție este excesivă în

contextul în care orice angajat are dreptul să cunoască și să conteste fișele

de apreciere anuale și, în orice caz, după anul 2000 documentele respective nu

mai au un astfel de caracter, fiindu-i comunicate de intimat.

Însă, pentru ca

refuzul intimatului de a i le comunica să fie considerat nejustificat, în

sensul art. 2 lit. i) din Legea n. 554/2004 este necesar a se dovedi că

autoritatea publică a acționat cu exces de putere.

În speță, recurentul

nu a probat că a demarat procedura declasificării informațiilor secret de

serviciu respective, potrivit H.G. nr. 781/2002 privind protecția informațiilor

secrete de serviciu și H.G. nr. 585/2002 pentru aprobarea standardelor

naționale de protecție a informațiilor clasificate în România.

În plus, din probele dosarului

nu se degajă nicio vătămare pe care recurentul ar fi suferit-o prin refuzul comunicării

acestor înscrisuri, în condițiile în care evoluția sa profesională în cadrul M.A.I.

a avut o traiectorie ascendentă, ceea ce presupune că aprecierile de serviciu necomunicate

nu puteau fi decât foarte bune.

Referitor la documentele

care lipsesc din dosarul de personal:

Recurentul a indicat,

în categoria acestor documente, Decretul Președintelui României nr. 981/2002 și

alte acte administrative privind avansarea, acordarea de premii, etc.

Explicația prezentată

de intimat în această privință este pertinentă, neexistând nicio rațiune ca

înscrisurile respective să se găsească la dosar în materialitatea lor, fiind suficientă

menționarea lor în fișa personală a recurentului. De altfel, această situație

vizează doar actele administrative cu mai mulți destinatari pentru că toate

acelea care îl privesc numai pe recurent, necontestat, se află la dosarul său

de personal.

În fine, deși Decretul

Președintelui României nr. 981/2002 prin care au fost decorate 85 de persoane, inclusiv

recurentul, cu Ordinul Virtutea Militară în grad de Cavaler, nu se regăsește

atașat la dosarul personal, recurentul nu este „văduvit de o onoare publică”

atât timp cât decretul este publicat în M. Of. nr. 911/2002 iar în baza lui i

s-a eliberat un brevet aflat în posesia titularului.

Concluzionând, Înalta

Curte reține că în cauză nu s-au identificat elemente care să contureze

caracterul nejustificat al refuzului intimatului-pârât ci, dimpotrivă, nu s-a

făcut dovada că recurentul-reclamant ar fi fost vătămat în vreun drept sau

interes legitim.

adoptate

Pentru toate

considerentele expuse la pct. II.1, în temeiul art. 312 alin. (1) - (3) C.

proc. civ. și art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, se va respinge recursul

de față ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamantul B.R.C. împotriva sentinței civile nr. 2635 din 8 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 22 ianuarie 2010.