ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 186/2010

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța, reclamanta C.N.A.P.M. SA

Constanța a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F. – D.G.A.M.C.,

suspendarea executării Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale

suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală nr. 93 din 6 mai 2009, act

administrativ prin care au fost stabilite obligații suplimentare, respectiv

72.371 lei taxă pe valoare adăugată și accesorii 123.840 lei; impozit pe profit

datorat de persoane juridice române 697.677 lei și accesorii 1.351.031 lei,

până la pronunțarea instanței de fond privind anularea actului administrativ.

În

motivarea cererii, reclamanta a susținut că dacă suma pentru care solicită

suspendarea efectelor actului ar fi achitată fără a fi datorată, ar crea

serioase dificultăți financiare companiei, aceasta datorită faptului că, în

condițiile economice actuale, încasările societății pe anul 2009 au fost până

în prezent doar în cuantum de 70%.

A

mai arătat reclamanta că derulează în prezent proiecte de investiții a căror

finanțare este asigurată din surse proprii, din Instituții Financiare

Internaționale, din împrumuturi de la bănci, de la bugetul de stat și credit

furnizor, finalizarea acestor proiecte regăsindu-se printre condițiile impuse României

de U.E.

În

atare situație respingerea cererii de suspendare ar conduce la imposibilitatea

onorării obligațiilor bugetare, situație ce ar crea premizele aplicării unor

eventuale sancțiuni de către U.E.

A

mai precizat reclamanta că în calitate de administrator al infrastructurii

portuare, are o serie de obligații ce presupun efectuarea unor cheltuieli, iar

imposibilitatea de plată a acestor servicii ar determina obstrucționarea

întregii activități portuare.

Prin

sentința civilă nr. 258/ CA din 24 iunie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal, a fost

respinsă cererea de suspendare formulată ca nefondată.

Pentru

a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că motivele invocate de

reclamantă în contestația adresată organului fiscal nu sunt de natura a crea,

de plano, o îndoială serioasă cu privire la legalitatea actului administrativ,

fiind necesară administrarea de probe în cadrul procesului.

De

asemenea, a mai reținut judecătorul fondului, reclamanta a susținut iminența

producerii unei pagube determinate de faptul că încasările pe anul 2009 s-au

redus la 70%, astfel încât executarea deciziei de impunere ar afecta derularea

proiectelor de investiții și ar conduce la imposibilitatea achitării

obligaților pe care le are în calitate de administrator al infrastructurii

portuare.

S-a

constat că reclamanta nu a administrat probe în acest sens, singura dovadă

depusă fiind contractul de execuție de lucrări din 25 iunie 2008, din care

rezultă că pentru anul 2009 cheltuielile aferente lucrărilor de dragaj sunt de

4.497.516 euro.

A apreciat prima

instanță că, în condițiile în care nu se cunoaște cifra de afacere a

reclamantei, profitul acesteia, nu se poate considera că executarea deciziei de

impunere i-ar provoca o pagubă iminentă.

Împotriva sentinței

civile nr. 258/ CA din 24 iunie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția comercială,

maritimă și fluvială, de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs

în termen legal reclamanta C.N.A.P.M. SA Constanța, prin care s-a solicitat

admiterea căii de atac și modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii

cererii formulate de reclamantă și a suspendării executării Deciziei de

impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de

inspecția fiscală nr. 93 din 6 mai 2009 emisă de A.N.A.F. – D.G.A.M.C., Activitatea de Inspecție Fiscală, până la pronunțarea instanței de fond privind anularea

actului administrativ împotriva căruia s-a formulat contestație la organul

emitent.

A

învederat reclamanta, prin motivele de recurs, că instanța de fond în mod

greșit a apreciat că nu sunt întrunite în cauză cerințele prevăzute de art. 2 alin.

(1) lit. t) (cazul bine justificat) și art. 2 alin. (1) lit. ș) (paguba

iminentă) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu

modificările și completările ulterioare.

Cu

privire la cazul bine justificat, s-a precizat de către recurenta reclamantă ca

prin cererea introductivă de suspendare s-a făcut o recapitulație a motivelor

formulate prin contestația ce a fost adresată organului fiscal, aceste motive

fiind de natură a crea o îndoială serioasă cu privire la legalitatea actului

administrativ. Mai mult, s-a arătat că, în conformitate cu prevederile art. 91 C.

proc. fisc., dreptul organului fiscal de a stabili obligații fiscale se

prescrie în termen de 5 ani, acest termen începând să curgă de la data de 1

ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanța. Ori obligațiile

fiscale în cauză fiind aferente anilor 2002 - 2005, dreptul de stabilire a

creanțelor fiscale este prescris.

Sub

aspectul condiției pagubei iminente, s-a relevat de către recurenta-reclamantă

că s-a făcut, prin cererea introductivă de suspendare, dovada prejudiciului

material viitor și previzibil, demonstrându-se faptul ca activitatea societății

va fi perturbată în mod grav, deoarece dacă suma pentru care s-a solicitat

suspendarea efectelor actului administrativ ar fi achitată fără a fi datorată

s-ar crea serioase dificultăți financiare, în condițiile în care reclamanta

derulează o serie de proiecte cu finanțare externă de o importanță deosebită

atât pentru operatorii portuari cât și pentru economia națională în general, a

căror afectare din punct de vedere financiar poate pune în pericol întreaga

activitate a Portului Constanța.

Recursul este fondat.

Potrivit

dispozițiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului

administrativ, cu modificările și completările ulterioare, în cazuri bine

justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în

condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității

ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să

dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la

pronunțarea instanței de fond. Prin „pagubă iminentă" se desemnează,

potrivit art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului

administrativ, cu modificările și completările ulterioare, „prejudiciul

material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a

funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public", iar prin

„cazuri bine justificate" se înțeleg, în conformitate cu prescripțiile art.

2 alin.

(1)

lit. t) din același act

normativ, „împrejurările legate de starea de fapt și de drept, care sunt de

natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului

administrativ".

În

principiu, orice act administrativ se bucură de prezumția de legalitate, care

la rândul său se bazează pe prezumția autenticității și veridicității, fiind el

însușii titlu executoriu. Principiul legalității actelor administrative presupune

însă, atât ca autoritățile administrative să nu încalce legea, cât și ca toate

deciziile lor să se întemeieze pe lege. El impune, în egală măsură, ca

respectarea acestor exigențe de către autorități să fie în mod efectiv

asigurată. Prin urmare, în procesul executării din oficiu a actelor

administrative trebuie asigurat un anumit echilibru, precum și anumite garanții

de echitate pentru particulari, întrucât acțiunile autorităților publice nu pot

fi discreționare, iar legea trebuie să furnizeze individului o protecție

adecvată împotriva arbitrariului. Tocmai de aceea, suspendarea executării

actelor administrative trebuie considerată ca fiind în realitate, un eficient

instrument procedural aflat la îndemâna autorității emitente sau a instanței de

judecată, pentru a asigura respectarea principiului legalității, fiind

echitabil ca atâta timp cât autoritatea publică sau judecătorul se află în

proces de evaluare, acestea să nu-și producă efectele asupra celor vizați. În

considerarea celor două principii incidente în materie - al legalității actului

administrativ și al executării acestuia din oficiu - suspendarea executării

constituie însă, o situație de excepție, aceasta putând fi dispusă numai în

cazurile și în condițiile expres prevăzute de lege.

În

cauză, se reține că sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 14 alin. (1)

din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și

completările ulterioare, deci atât cazul bine justificat cât și prevenirea unei

pagube iminente.

Astfel,

cât privește prima condiție, se observă că într-adevăr, așa cum susține

recurenta-reclamantă, motivele de fapt și de drept invocate prin contestația

formulată împotriva Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale

suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală nr. 93 din 6 mai 2009 emisă de D.G.A.M.C. din cadrul A.N.A.F., deosebit de consistente, sunt de

natură a crea o îndoială serioasă cu privire legalitatea actului de impunere

fiscală.

Pe de altă parte,

este întrunită și cerința prevenirii unei pagube iminente, făcându-se dovada de

către recurentă că s-ar crea serioase dificultăți financiare companiei dacă

suma stabilită ca datorată bugetului de stat prin actul de control ar fi

executată. Cu titlu exemplificativ, se reține că reclamanta derulează o serie de

proiecte cu finanțare externă importante atât pentru operatorii portuari cât și

pentru economia națională în general, cum ar fi Proiectul privind Mediul și

Infrastructura în Portul Constanța, Proiectul Terminal de Barje în Portul

Constanța și Proiectul Terminalul de Containere, a căror afectare din punct de

vedere financiar poate pune în pericol întreaga activitate a Portului

Constanța. Or, executarea actului administrativ atacat ar fi de natură să ducă

la o scădere semnificativă a indicelui de lichiditate al recurentei - convenit

prin toate contractele de finanțare externă a fi păstrat la un nivel de 1,5%, și

la imposibilitatea plății ratelor de împrumut, iar această stare de fapt ar

duce în mod

inevitabil la activarea

clauzelor de rambursare anticipată a creditelor contractate și la afectarea

în

mod grav nu numai a activității reclamantei ci și la desfășurarea în bune

condiții a proiectelor mai sus menționate.

În raport de cele mai

sus arătate, se constată că motivele de recurs invocate în cauză sunt întemeiate

și că în mod eronat instanța de fond a apreciat că nu sunt îndeplinite

condițiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului

administrativ și a respins ca nefondată cererea formulată de reclamantă, urmând

a se dispune, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004,

cu modificările și completările ulterioare, admiterea recursului

declarat de C.N.A.P.M. SA Constanța împotriva

sentinței

civile nr. 258/ CA din 24 iunie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția comercială,

maritimă și fluvială, de contencios administrativ și fiscal, și modificarea

hotărârii atacate în sensul admiterii cererii reclamantei și a dispunerii

suspendării executării Deciziei de impunere

nr.

93 din 6 mai 2009 a D.G.A.M.C. din cadrul

A.N.A.F. până la pronunțarea

instanței de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de

C.N.A.P.M. SA Constanța

împotriva

sentinței civile nr. 258/ CA din 24 iunie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, de contencios administrativ

și fiscal.

Modifică sentința

atacată în sensul că admite cererea reclamantei și dispune suspendarea

executării Deciziei de impunere

nr. 93 din 6 mai 2009 emisă de D.G.A.M.C. din cadrul

A.N.A.F. până la pronunțarea instanței de

fond.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 19 ianuarie 2010.