ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 115/2010

Asupra recursului de față, Din examinarea lucrărilor din dosar, a constatat următoarele: Prin sentința nr. 1553 din 8 aprilie 2009 a Curții de Apel București a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Justiției și Libertăților Cetățenești (în prezent Ministerul Justiției) și a fost respinsă acțiunea reclamantului I.I., în contradictoriu cu această parte, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar acțiunea introductivă a reclamantului I.I. în contradictoriu cu C.S.M., B.I. și T.M.C. a fost respinsă ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Justiției este întemeiată raportat la obiectul cererii de chemare în judecată, respectiv cu privire la răspunderea disciplinară a magistraților, domeniu în care autoritatea arătată nu are nici un fel de atribuții și nu este nici organ ierarhic superior al C.S.M.

Pe fondul cauzei, instanța a reținut că reclamantul a solicitat comunicarea unui răspuns în sensul că sentința prin care a fost dispusă evacuarea sa a fost emisă în temeiul unui înscris declarat fals, precum și comunicarea împrejurării cu privire la primirea și vizarea spre neschimbare a înscrisului original doveditor al simulației actului de vânzare-cumpărare, cu obligarea pârâților la plata daunelor morale. Instanța a constatat că în cauza dedusă judecății nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 1 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ. De asemenea, instanța a reținut că nu ne aflăm în situația nesoluționării unei cereri în termenul legal, reținând că reclamantul s-a adresat C.S.M.

cu privire la săvârșirea unor abateri disciplinare de către cele două magistrate arătate, astfel încât în cauza dedusă judecății procedura de cercetare a celor sesizate se desfășoară conform Legii nr. 317/200. Instanța investită cu soluționarea cauzei a reținut că pârâtul nu poate fi obligat să răspundă în sensul dorit de reclamant, întrucât răspunsul autorității este emis în temeiul constatărilor făcute de inspectorii anume desemnați în acest sens, iar autoritatea pârâtă a răspuns detaliat reclamantului la sesizările sale, deși în cauză era împlinit termenul de prescripție al cercetării ce putea fi dispusă în cauză și autoritatea era în drept să nu efectueze nici o cercetare. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul, criticând sentința pronunțată ca netemeinică și nelegală.

În cadrul motivelor de recurs formulate a arătat că sentința este nelegală deoarece instanța nu s-a pronunțat asupra aspectului de nelegalitate cu privire la răspunsul formulat de autoritate, în sensul că răspunsul nu a fost semnat în conformitate cu dispozițiile legale, fiind semnat de o persoană necunoscută, invocând și aspectul că nu este menționată persoana (cu indicarea numelui și prenumelui în clar) care a întocmit răspunsul și nici persoana conducătoare a instituției. Recurentul a criticat și modul în care s-a reținut că nu a fost vătămat într-un drept, întrucât are dreptul de a cunoaște dacă judecătoria Buftea a procedat corect sau incorect la data de 5 decembrie 2000 când a primit și a vizat spre neschimbare originalul înscrisului doveditor al simulației contractului individualizat în cerere.

A precizat că această constatare reprezintă esența nemulțumirii sale, căci este menținut într-o permanentă stare de incertitudine, frustrare și umilință cu privire la respectarea legii de către Judecătoria Buftea, în ședința de la 5 decembrie 2000, precum și în cauza de față, la termenul din 24 martie 2009, când a depus concluziile scrise. A precizat că aceste constatări pe care le-a solicitat pârâtului îi sunt necesare pentru recuperarea în natură a casei sale pierdută datorită lipsei acestor mențiuni în încheierea de ședință de la 5 decembrie 2000. Prin întâmpinarea depusă la dosar Ministerul justiției a formulat excepția lipsei calității procesuale pasive și a solicitat admiterea acesteia.

A precizat că potrivit dispozițiilor H.G. nr. 652/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Justiție, acesta este organul de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului, care asigură elaborarea, coordonarea, și aplicarea strategiei și a programului de guvernare în vederea bunei funcționări a justiției ca serviciu public și veghează la stricta aplicare a legii, în conformitate cu principiile democratice ale statului de drept, arătând că această autoritate nu poate avea obligații în ceea ce privește înfăptuirea justiției. Înalta Curte de Casație și Justiție sesizată cu soluționarea recursului formulat, în temeiul dispozițiilor art. 299 coroborate cu art. 4 C. proc.

civ., analizând motivele de recurs formulate în raport cu sentința atacată, materialul probator și dispozițiile legale incidente în cauză va respinge recursul ca nefondat, pentru considerentele ce urmează. Obiectul acțiunii judiciare în contencios administrativ este reglementat prin art. 8 din Legea nr. 554/2004. Potrivit acestui text de lege, persoana vătămată în vreun drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau dacă nu a primit nici un răspuns în termenul prevăzut la art. 7 alin. (4), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea, în tot sau în parte, a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual reparații pentru daune morale.

De asemenea, se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept al său, recunoscut de lege, prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a cererii. Noțiunea de contencios administrativ este definită de Legea contenciosului administrativ în art. 2 alin. (1) lit. f) ca fiind activitatea de soluționare de către instanțele de contencios administrativ competente a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim.

Verificând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte a constatat că obiectul principal al cauzei deduse judecății îl reprezintă obligarea pârâtei la soluționarea cererii reclamantului, așa cum a solicitat expres prin cererea introductivă. De asemenea, s-au solicitat și daune morale. Instanța de control judiciar reține că recurentul - reclamant a invocat refuzul nejustificat al pârâtului de a-i soluționa cererea, respectiv de a răspunde pretențiilor sale, de a-i fi comunicat un răspuns în sensul că sentința prin care a fost dispusă evacuarea sa a fost emisă în temeiul unui înscris declarat fals, precum și comunicarea împrejurării cu privire la primirea și vizarea spre neschimbare a înscrisului original doveditor al simulației actului de vânzare - cumpărare.

În cauza de față însă recurentul - reclamant nu a dovedit existența refuzului nejustificat din partea autorității pârâte de a răspunde sau a soluționa cererile, deoarece răspunsul nefavorabil transmis de autoritatea pârâtă sesizată nu echivalează cu un refuz nejustificat, în sensul prevederilor legale. În conformitate cu dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, prin refuzul nejustificat de a soluționa o cerere se înțelege exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim. Definiția excesului de putere este dată de art. 2 lit. m) din Legea nr. 554/2004, constând în exercitarea dreptului de apreciere, aparținând administrației publice, prin încălcarea dreptului și libertăților fundamentale ale cetățenilor, prevăzute de Constituție sau de lege.

În cauza de față, nu îi poate fi imputată pârâtei împrejurarea că nu a procedat, urmare a cererilor reclamantului, la comunicarea unui răspuns în sensul că sentința prin care a fost dispusă evacuarea sa a fost emisă în temeiul unui înscris declarat fals, precum și comunicarea împrejurării cu privire la primirea și vizarea spre neschimbare a înscrisului original doveditor al simulației actului de vânzare-cumpărare. În aceste condiții, cum refuzul pârâtei de rezolvare favorabilă a cererii reclamantului se privește ca fiind justificat, se constată că în mod corect prima instanță a respins acțiunea reclamantului. Rezolvarea nefavorabilă sau care nu mulțumește pe deplin pe petiționar a unei cereri adresată unei autorități administrative nu echivalează cu un refuz nejustificat, dacă soluția dată cererii a avut un temei legal, întrucât autoritatea administrativă este obligată doar să răspundă cererii petiționarului și nu să dea un curs favorabil acesteia.

În cauză reclamantului i s-a dat răspuns, în conformitate cu dispozițiile prevăzute de Legea nr. 317/2004, iar împrejurarea că acesta este nemulțumit de răspunsul primit nu echivalează cu un refuz nejustificat de rezolvare și nici nu nu conferă dreptul la despăgubiri pentru repararea pagubei, conform art. 1 din Legea nr. 554/2004. Faptul că, prin întreaga corespondență purtată cu reclamantul, cererile acestuia nu au fost soluționate în modalitatea pretinsă de acesta nu reprezintă un refuz nejustificat în sensul Legii nr. 554/2004, răspunsul neputând fi condiționat de soluționarea favorabilă a respectivelor cereri. Nu poate fi reținută critica recurentului cu privire la aspectul de nelegalitate pretins al răspunsului primit, în sensul că nu cuprinde în clar numele celui care l-a redactat și al persoanei conducătoare, întrucât toate răspunsurile emise de C.S.M., poartă antetul acestei instituții și este precizat întotdeauna serviciul care a emis adresa de răspuns.

Înalta Curte constată că nemenționarea numelui persoanei care semnează efectiv nu aduce o vătămare într-un drept sau interes legitim al recurentului, întrucât informațiile acestea sunt publice (cu privire la persoanele arătate) și pot fi accesate de toate persoanele interesate. Cu privire la excepția invocată de Ministerul justiție prin întâmpinarea depusă la dosarul de recurs, Înalta Curte văzând dezlegarea de fapt și de drept dată acestei cereri de instanța de fond, în sensul că a fost admisă excepția invocată și constatând că nu a făcut obiectul recursului declarat, nefiind formulat un motiv de recurs pe acest aspect, urmează să constate că excepția invocată este lipsită de interes. Nici celelalte critici formulate de recurentul - reclamant nu pot fi reținute și, pentru aceste considerente, văzând că nu sunt motive de modificare sau casare a sentinței atacate, în temeiul art. 312 C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul formulat de I.I. împotriva sentinței nr. 1553 din 8 aprilie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 ianuarie 2010.