ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 115/2010

Asupra recursului de

față,

Din examinarea

lucrărilor din dosar, a constatat următoarele:

Prin sentința nr.

1553 din 8 aprilie 2009 a Curții de Apel București a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului

Justiției și Libertăților Cetățenești (în prezent Ministerul Justiției) și a

fost respinsă acțiunea reclamantului I.I., în contradictoriu cu această parte,

ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar

acțiunea introductivă a reclamantului I.I. în contradictoriu cu C.S.M., B.I. și

T.M.C. a fost respinsă ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de fond a reținut că excepția lipsei calității

procesuale pasive a Ministerului Justiției este întemeiată raportat la obiectul

cererii de chemare în judecată, respectiv cu privire la răspunderea

disciplinară a magistraților, domeniu în care autoritatea arătată nu are nici

un fel de atribuții și nu este nici organ ierarhic superior al C.S.M.

Pe fondul cauzei,

instanța a reținut că reclamantul a solicitat comunicarea unui răspuns în

sensul că sentința prin care a fost dispusă evacuarea sa a fost emisă în

temeiul unui înscris declarat fals, precum și comunicarea împrejurării cu

privire la primirea și vizarea spre neschimbare a înscrisului original

doveditor al simulației actului de vânzare-cumpărare, cu obligarea pârâților la

plata daunelor morale.

Instanța a constatat

că în cauza dedusă judecății nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 1

din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

De asemenea, instanța

a reținut că nu ne aflăm în situația nesoluționării unei cereri în termenul legal,

reținând că reclamantul s-a adresat C.S.M. cu privire la săvârșirea unor

abateri disciplinare de către cele două magistrate arătate, astfel încât în

cauza dedusă judecății procedura de cercetare a celor sesizate se desfășoară

conform Legii nr. 317/200. Instanța investită cu soluționarea cauzei a reținut

că pârâtul nu poate fi obligat să răspundă în sensul dorit de reclamant,

întrucât răspunsul autorității este emis în temeiul constatărilor făcute de

inspectorii anume desemnați în acest sens, iar autoritatea pârâtă a răspuns

detaliat reclamantului la sesizările sale, deși în cauză era împlinit termenul

de prescripție al cercetării ce putea fi dispusă în cauză și autoritatea era în

drept să nu efectueze nici o cercetare.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs reclamantul, criticând sentința pronunțată ca

netemeinică și nelegală.

În cadrul motivelor

de recurs formulate a arătat că sentința este nelegală deoarece instanța nu s-a

pronunțat asupra aspectului de nelegalitate cu privire la răspunsul formulat de

autoritate, în sensul că răspunsul nu a fost semnat în conformitate cu

dispozițiile legale, fiind semnat de o persoană necunoscută, invocând și

aspectul că nu este menționată persoana (cu indicarea numelui și prenumelui în

clar) care a întocmit răspunsul și nici persoana conducătoare a instituției.

Recurentul a criticat

și modul în care s-a reținut că nu a fost vătămat într-un drept, întrucât are

dreptul de a cunoaște dacă judecătoria Buftea a procedat corect sau incorect la

data de 5 decembrie 2000 când a primit și a vizat spre neschimbare originalul

înscrisului doveditor al simulației contractului individualizat în cerere.

A precizat că

această constatare reprezintă esența nemulțumirii sale, căci este menținut

într-o permanentă stare de incertitudine, frustrare și umilință cu privire la

respectarea legii de către Judecătoria Buftea, în ședința de la 5 decembrie

2000, precum și în cauza de față, la termenul din 24 martie 2009, când a depus

concluziile scrise.

A precizat că aceste

constatări pe care le-a solicitat pârâtului îi sunt necesare pentru recuperarea

în natură a casei sale pierdută datorită lipsei acestor mențiuni în încheierea

de ședință de la 5 decembrie 2000.

Prin întâmpinarea

depusă la dosar Ministerul justiției a formulat excepția lipsei calității

procesuale pasive și a solicitat admiterea acesteia. A precizat că potrivit

dispozițiilor H.G. nr. 652/2009 privind organizarea și funcționarea

Ministerului Justiție, acesta este organul de specialitate al administrației

publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului, care

asigură elaborarea, coordonarea, și aplicarea strategiei și a programului de

guvernare în vederea bunei funcționări a justiției ca serviciu public și

veghează la stricta aplicare a legii, în conformitate cu principiile democratice

ale statului de drept, arătând că această autoritate nu poate avea obligații în

ceea ce privește înfăptuirea justiției.

Înalta Curte de

Casație și Justiție sesizată cu soluționarea recursului formulat, în temeiul

dispozițiilor art. 299 coroborate cu art. 4 C. proc. civ., analizând motivele

de recurs formulate în raport cu sentința atacată, materialul probator și

dispozițiile legale incidente în cauză va respinge recursul ca nefondat, pentru

considerentele ce urmează.

Obiectul acțiunii

judiciare în contencios administrativ este reglementat prin art. 8 din Legea nr.

554/2004. Potrivit acestui text de lege, persoana vătămată în vreun drept

recunoscut de lege sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ

unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau dacă nu

a primit nici un răspuns în termenul prevăzut la art. 7 alin. (4), poate sesiza

instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea, în

tot sau în parte, a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual reparații

pentru daune morale.

De asemenea, se poate

adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat

într-un drept al său, recunoscut de lege, prin nesoluționarea în termen sau

prin refuzul nejustificat de soluționare a cererii.

Noțiunea de

contencios administrativ este definită de Legea contenciosului administrativ în

art. 2 alin. (1) lit. f) ca fiind activitatea de soluționare de către

instanțele de contencios administrativ competente a litigiilor în care cel

puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie

din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul

prezentei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul

nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes

legitim.

Verificând actele și

lucrările dosarului, Înalta Curte a constatat că obiectul principal al cauzei

deduse judecății îl reprezintă obligarea pârâtei la soluționarea cererii

reclamantului, așa cum a solicitat expres prin cererea introductivă. De asemenea,

s-au solicitat și daune morale.

Instanța de control

judiciar reține că recurentul - reclamant a invocat refuzul nejustificat al

pârâtului de a-i soluționa cererea, respectiv de a răspunde pretențiilor sale, de

a-i fi comunicat un răspuns în sensul că sentința prin care a fost dispusă

evacuarea sa a fost emisă în temeiul unui înscris declarat fals, precum și

comunicarea împrejurării cu privire la primirea și vizarea spre neschimbare a

înscrisului original doveditor al simulației actului de vânzare - cumpărare.

În cauza de față însă

recurentul - reclamant nu a dovedit existența refuzului nejustificat din partea

autorității pârâte de a răspunde sau a soluționa cererile, deoarece răspunsul

nefavorabil transmis de autoritatea pârâtă sesizată nu echivalează cu un refuz

nejustificat, în sensul prevederilor legale.

În conformitate cu

dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, prin refuzul

nejustificat de a soluționa o cerere se înțelege exprimarea explicită, cu exces

de putere, a voinței de a nu rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un

interes legitim.

Definiția excesului

de putere este dată de art. 2 lit. m) din Legea nr. 554/2004, constând în

exercitarea dreptului de apreciere, aparținând administrației publice, prin

încălcarea dreptului și libertăților fundamentale ale cetățenilor, prevăzute de

Constituție sau de lege.

În cauza de față, nu

îi poate fi imputată pârâtei împrejurarea că nu a procedat, urmare a cererilor

reclamantului, la comunicarea unui răspuns în sensul că sentința prin care a

fost dispusă evacuarea sa a fost emisă în temeiul unui înscris declarat fals,

precum și comunicarea împrejurării cu privire la primirea și vizarea spre

neschimbare a înscrisului original doveditor al simulației actului de

vânzare-cumpărare.

În aceste condiții,

cum refuzul pârâtei de rezolvare favorabilă a cererii reclamantului se privește

ca fiind justificat, se constată că în mod corect prima instanță a respins

acțiunea reclamantului.

Rezolvarea

nefavorabilă sau care nu mulțumește pe deplin pe petiționar a unei cereri

adresată unei autorități administrative nu echivalează cu un refuz

nejustificat, dacă soluția dată cererii a avut un temei legal, întrucât

autoritatea administrativă este obligată doar să răspundă cererii

petiționarului și nu să dea un curs favorabil acesteia.

În cauză

reclamantului i s-a dat răspuns, în conformitate cu dispozițiile prevăzute de

Legea nr. 317/2004, iar împrejurarea că acesta este nemulțumit de răspunsul

primit nu echivalează cu un refuz nejustificat de rezolvare și nici nu nu

conferă dreptul la despăgubiri pentru repararea pagubei, conform art. 1 din

Legea nr. 554/2004.

Faptul că, prin

întreaga corespondență purtată cu reclamantul, cererile acestuia nu au fost

soluționate în modalitatea pretinsă de acesta nu reprezintă un refuz

nejustificat în sensul Legii nr. 554/2004, răspunsul neputând fi condiționat de

soluționarea favorabilă a respectivelor cereri.

Nu poate fi reținută

critica recurentului cu privire la aspectul de nelegalitate pretins al

răspunsului primit, în sensul că nu cuprinde în clar numele celui care l-a

redactat și al persoanei conducătoare, întrucât toate răspunsurile emise de C.S.M.,

poartă antetul acestei instituții și este precizat întotdeauna serviciul care a

emis adresa de răspuns.

Înalta Curte constată

că nemenționarea numelui persoanei care semnează efectiv nu aduce o vătămare

într-un drept sau interes legitim al recurentului, întrucât informațiile acestea

sunt publice (cu privire la persoanele arătate) și pot fi accesate de toate

persoanele interesate.

Cu privire la

excepția invocată de Ministerul justiție prin întâmpinarea depusă la dosarul de

recurs, Înalta Curte văzând dezlegarea de fapt și de drept dată acestei cereri

de instanța de fond, în sensul că a fost admisă excepția invocată și constatând

că nu a făcut obiectul recursului declarat, nefiind formulat un motiv de recurs

pe acest aspect, urmează să constate că excepția invocată este lipsită de

interes.

Nici celelalte

critici formulate de recurentul - reclamant nu pot fi reținute și, pentru

aceste considerente, văzând că nu sunt motive de modificare sau casare a

sentinței atacate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge

recursul formulat ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul formulat de I.I.

împotriva sentinței nr. 1553 din 8 aprilie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 15 ianuarie 2010.