ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3086/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3086/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București sub nr- 46176/3/2007, reclamanta R.A.T.B. a solicitat în

contradictoriu cu pârâta SC L.L.C. SA, în principal, obligarea pârâtei la

restituirea sumei de 2.770.312,56 RON reprezentând plată nedatorată, precum și

plata dobânzii legale în cuantum de 498.700,25 RON și în subsidiar să pronunțe

nulitatea relativă a actului adițional B7 la contractul de furnizare nr. 1 din

19 februarie 2001 a energiei electrice încheiat între părți și a anexei nr. 3

la contractul de furnizare nr. 65820 din 31 mai 2006 a energiei electrice,

încheiat între aceleași părți.

Prin Sentința

comercială nr. 10448 din 30 iunie 2009 a Tribunalului București, secția a VI-a

comercială, s-a respins acțiunea formulată de reclamantă, ca nefondată.

Prima instanță a

reținut în esență, că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 993 C.

civ. cu privire la plata nedatorată.

Apelul declarat de

reclamantă împotriva acestei sentințe a fost admis prin Decizia comercială nr.

74 din 08 februarie 2010 a Curți, de Apel București, secția a VI-a comercială,

cu consecința desființării sentinței și trimiterii cauzei spre rejudecare

aceleiași instanțe.

În considerentele

deciziei din apel s-a reținut că, în mod greșit prima instanță, găsind că este

nefondată cererea cu caracter principal, nu a mai cercetat în niciun fel

capătul subsidiar cu care a fost învestită prin acțiunea introductivă.

De asemenea,

excluderea cererilor cu caracter alternativ nu poate fi echivalentă cu

soluționarea unei singure cereri, ci presupune ca, în situația în care cererea

principală primește o soluție negativă, instanța va trece la analiza cererii

subsidiare.

Recursul declarat de

pârâta SC L.L.C. SA Timișoara, respectiv pârâta SC L.L.C. SA - Sucursala

București a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 3654 din 3 noiembrie 2010

a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În rejudecare,

Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a pronunțat Sentința comercială nr.

17158 din 4 octombrie 2011 prin care a respins cererea precizată, ca

neîntemeiată.

Pentru a pronunța

această soluție tribunalul a analizat condițiile care se cer a fi îndeplinite

cumulativ pentru a se putea solicita restituirea unei plăți pretins nedatorate

și a ajuns la concluzia că acestea nu sunt îndeplinite în speță.

În ceea ce privește

petitul subsidiar având ca obiect nulitatea relativă a actului adițional B7 la

contractul de furnizare nr. 1 din 19 februarie 2001, a art. 4 din contractul de

furnizare a energiei electrice nr 65820 din 31 mai 2006, a anexelor 3 și 4 ale

aceluiași contract, tribunalul a apreciat că este neîntemeiat întrucât, din

analiza probelor a statuat că nu se poate reține săvârșirea de către pârâtă a

unor manopere dolosive și practici asimilabile violenței morale.

Prin Decizia nr. 371

din 8 octombrie 2012 Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a hotărât,

cu majoritate, respingerea apelului declarat de reclamanta R.A.T.B., reținând

în motivare următoarele considerente:

Hotărârea primei

instanțe nu cuprinde motive contradictorii și nu există vreo contradicție între

considerente și dispozitiv și nici între considerente, pronunțându-se expres și

cu privire la petitul subsidiar, chiar dacă prin dispozitiv s-a pronunțat

respingerea în mod global și integral a cererii de chemare în judecată.

În legătură cu

criticile  vizând  depășirea  limitelor învestirii  și calificarea greșită a

obiectului cererii de chemare în judecată, curtea a reținut că prima instanță a

avut în vedere precizările scrise din data de 7 iunie 2011 ale reclamantei,

prin care a solicitat, în principal, restituirea plății nedatorate,  iar în

subsidiar,  constatarea  nulității  relative,  cu respectarea principiului

disponibilității și a dispozițiilor instanțelor de trimitere.

S-a reținut de

asemenea, că, în apel nu se poate schimba obiectul cererii, de chemare în

judecată și că motivele de apel prin care reclamanta tinde la acest lucru

încalcă dispozițiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ.

Cu privire la primul

capăt de cerere, privind plata nedatorată s-a reținut că prima instanță a

pronunțat o soluție temeinică și legală, argumentată în mod corect prin

raportare la condițiile necesare pentru ca solvensul să poată obține

restituirea a ceea ce accipiensul a primit nedatorat.

Astfel, în mod just

s-a reținut că datoria în temeiul căreia s-a făcut plata nu există din punct de

vedere juridic, iar plata nu a fost făcută din eroare.

De asemenea, curtea a

reținut că și soluția asupra capătului de cerere subsidiar este legală și

temeinică, nefiind îndeplinite condițiile dolului conform art. 960 C. civ.,

nici sub aspectul elementului obiectiv, material al acestuia și nici al

elementului subiectiv.

În ceea ce privește

motivul de nulitate privind violența morală s-a reținut că această formă a

violenței există atunci când amenințarea cu răul se referă la onoarea, cinstea

ori sentimentele unei persoane, fiind greu de acceptat că este aplicabilă

persoanei juridice ca entitate absolută.

În consecință, nu au

fost reținute ca fiind incidente dispozițiile art. 956 C. civ. privind

condițiile violenței ca viciu de consimțământ.

În opinia separată

s-a apreciat că se impune, raportat la art. 296 C. proc. civ., schimbarea în

parte a sentinței atacate, admiterea în parte a acțiunii, constatarea nulității

relative a actului adițional B7 din 01 ianuarie 2005 la contractul nr. 1 din 19

februarie 2001, cu privire la procentul de 6% fond de dezvoltare și anexei nr.

3 la contractul nr. 65820 din 31 mai 2006, cu privire la același procent, cu

obligarea pârâtei la plata despăgubirilor în cuantum de 2.720.312,56 RON cu

dobânda legală de 456.238,10 RON și la plata dobânzii legale până la achitarea

integrală a debitului. De asemenea, s-a apreciat că se impune respingerea

capetelor de cerere privind anularea art. 4 din contractul nr. 65820 din 31 mai

2006 și a anexei nr. 4 la acest contract ca neîntemeiate.

Împotriva deciziei

reclamanta R.A.T.B. a declarat recurs în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Criticile recurentei

expuse în motivele de recurs vizează următoarele aspecte:

prezența în completul de divergență a d-nei judecător I.N.P., pe considerentul

că a participat la judecarea apelului în primul ciclu procesual, astfel că și-a

spus opinia asupra cauzei pentru a doua oară, participând la formarea deciziei

majoritare și încălcând prevederile art. 24 și 25 C. proc. civ.

vizează încălcarea principiilor disponibilității și contradictorialității prin

aceea că, instanța de apel a analizat ordinea enumerării de către reclamantă a

petitelor formulate de aceasta. De asemenea se susține că instanța de apel a

făcut o aplicare greșită a art. 294 alin. (1) C. proc. civ.

vizează cele reținute prin decizie în legătură cu lipsa de relevanță a

criticilor apelantei privind neanalizarea probelor, interpretarea O.G. nr.

89/2004 și efectele pe care acest act normativ ar fi trebuit să le producă

asupra raporturilor contractuale între părți, conform cărora, și în lipsa unui

temei legal, cota de 6% a fost plătită în baza convenției încheiate de părți.

Recurenta susține că

această concluzie a instanței de apel prin care a dat putere convențiilor

încheiate de părți chiar și în lipsa unui temei legal este nelegală.

În continuare,

recurenta aduce critici deciziei pronunțate în apel, în opinie majoritară, pe

motiv că nu a avut în vedere probele administrate în cauză și nu a analizat

raportul de expertiză contabilă din care rezultă că, potrivit O.G. nr. 89/2004

fondul de rezervă se constituie și se înregistrează doar de către producătorii

și distribuitorii de energie electrică și nu se încasează de la consumatori.

Totodată sunt aduse

critici și modului în care au fost interpretate probele în apel, cu referire la

interogatoriul părților, la adresa ANRE care a format convingerea opiniei

majoritare, în sensul că furnizorului L. i-a fost permis să adauge procentul de

6% la prețul de furnizare, precum și la adresele nr. 2450 din 16 februarie 2007

a Ministerului Finanțelor Publice - Direcția Generală de Reglementare în

Domeniul Activelor Statului și respectiv nr. 50196/2007.

nelegalitate invocat de recurentă derivă din calificarea actului adițional B7

ca fiind caduc, cerere cu care instanța de apel nu a fost învestită.

Recurenta susține că

au fost interpretate greșit dispozițiile art. 960 și art. 956 C. civ., că în

fapt, intimata a indus-o în eroare prin mijloace viclene în scopul încheierii

unui act juridic și că ambele elemente, atât cel intențional, cât și cel

material care se regăsesc în structura dolului caracterizează conduita pârâtei

cu ocazia demersurilor centrate pe obținerea semnării contractelor.

De asemenea, arată că

decizia de reziliere adoptată de către pârâtă, ca sancțiune pentru neplata în

luna decembrie 2006 a unei facturi cu sume nedatorate, calculate eronat de

intimată, reprezintă manifestarea violenței pârâtei, care era conștientă de

iminența faptului că interpunerea sa cu privire la O.G. nr. 89/2004 urma să fie

constatată ca nelegală.

Recurenta

concluzionează că instanțele de fond au fost chemate să constate efectuarea

unei plăți nedatorate și să dispună repetiția acesteia, ca urmare a faptului că

nu există din punct de vedere juridic o datorie pe care plata efectuată să o

stingă. Viziunea reclamantei asupra decontării cotei de 6% peste prețul total,

susținută de constatările Curții de Conturi, de concluziile raportului de

expertiză, cât și de restul probatoriului administrat în cauză este că plata a

fost necuvenită, neexistând temei juridic pentru aceasta.

Anularea actului

adițional B7, a art. 4 din contractul de furnizare a energiei electrice nr.

658320 din 31 mai   2006, a anexelor 3 și 4 ale aceluiași contract au fost solicitate

tocmai pentru situația în care instanța ar considera că aceste acte juridice

reprezintă temeiul legal pentru decontarea cotei de 6%.

Recurenta arată că nu

își însușește teza conform căreia actele juridice a căror anulare se cere oferă

temei juridic plății contestate, însă solicitarea de anulare a prefigurat

apărările intimatei conform cărora temeiul plății este unul contractual.

Prin întâmpinarea

înregistrată la 5 iunie 2013 intimata a solicitat respingerea recursului și

menținerea deciziei atacate, pentru argumentele reținute în opinia majoritară.

Analizând recursul

prin prisma motivelor invocate se vor reține următoarele:

împrejurarea că situația invocată cu privire la participarea d-nei judecător

I.N.P. la soluționarea apelului care face obiectul recursului este identică și

în privința judecătorului care a pronunțat opinia separată, în sensul că ambii

judecători au alcătuit completul de judecată care a pronunțat în primul ciclu

procesual Decizia nr. 74 din 8 februarie 2010 a Curții de Apel București se va

reține că prin această hotărâre nu s-au dat dezlegări pe fondul litigiului

dedus judecății, soluția pronunțată fiind de trimitere spre rejudecare a cauzei

în primă instanță, pe considerentul că, în mod greșit s-a omis analizarea capătului

subsidiar al acțiunii, în condițiile în care capătul principal a fost respins

ca nefondat.

Prin urmare nu sunt

incidente dispozițiile art. 24 C. proc. civ. privitoare la incompatibilitate și

nici cele prevăzute de art. 25 raportat la art. 27 pct. 7 C. proc. civ., în

sensul că judecătorii menționați nu și-au spus părerea cu privire la pricina ce

se judecă.

alin. (6) C. proc. civ. "În toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai

asupra obiectului cererii deduse judecății", ca expresie a principiului

disponibilității.

Limitele obiectului

judecății au fost stabilite prin cererile formulate de reclamantă. Astfel, în

mod corect s-a reținut că, la termenul de judecată din 3 mai 2011, în al doilea

ciclu procesual, prima instanță a pus în vedere reclamantei să facă precizările

impuse prin hotărârile instanțelor de control judiciar, în lumina dispozițiilor

art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

Prin cererea

precizatoare depusă de reclamantă pentru termenul din 7 iunie 2011 s-a

solicitat să se pronunțe în subsidiar, nulitatea relativă a actelor juridice

expres menționate, fără a se solicita repunerea în situația anterioară, ca

efect al declarării nulității parțiale a contractelor încheiate de părți.

Aceleași solicitări

au fost reiterate de către reclamantă în concluziile scrise înregistrate la 26

septembrie 2011 la tribunal în al doilea ciclu procesual prin care a precizat

în mod expres, în acord și cu precizările depuse la termenele din 12 februarie

2008 și 7 iunie 2011 că a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va

pronunța să dispună, în principal, obligarea pârâtei SC L.L.C. SA la plata

sumei de 2.770.312,56 RON, constatând că această plată efectuată, reprezintă o

plată nedatorată, iar, în subsidiar să se constate că actele expres menționate sunt

lovite de nulitate relativă pentru vicii de consimțământ.

Astfel, instanța de

apel nu putea trece peste limitele sesizării, decât cu încălcarea art. 129

alin. (6) și art. 292 alin. (1) C. proc. civ.

Așadar, se

concluzionează  că  au  fost  respectate  principiul disponibilității și

principiul contradictorialității procesului civil,  art. 129 alin. (6) și art.

315 C. proc. civ.

În mod legal instanța

de apel a reținut că, potrivit art. 129 alin. (4) C. proc. civ., rolul activ al

instanței este limitat, astfel că instanța nu se poate substitui voinței

reclamantului, de vreme ce, atât prin cererea de chemare în judecată, cât și

prin precizările ulterioare reclamanta a înțeles să formuleze două capete de

cerere, unul principal și unul subsidiar, cu caracter alternativ.

De asemenea, în mod

corect s-a statuat că, susținerile din motivele de apel nu pot fi primite drept

clarificări fără a fi încălcate dispozițiile art. 294 alin. (1) teza I C. proc.

civ. conform căruia "În apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza

sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri

noi".

actul adițional B7 din 1 ianuarie 2005, a cărui nulitate a fost solicitată, la

contractul de furnizare nr. 1 din 19 februarie 2001 se va reține că acesta a

fost în vigoare pe perioada cuprinsă de la data încheierii lui - 1 ianuarie

2005 și până la încheierea actului adițional B8 - 1 martie 2005.

În mod corect s-a

reținut că, de la data de 1 martie 2005 și până la finalul raporturilor

contractuale supuse contractului de furnizare sus-menționat, între părți s-au

încheiat mai multe acte adiționale, prin care s-au stabilit prețuri totale de

livrare diferite, în perioade succesive.

Instanța de apel a

statuat corect că orice solicitare n reclamantei de restituire a cotei de 6% ca

efect al nulității este lipsită de fundament, în condițiile în care  actul

adițional a cărui nulitate s-a solicitat a fost în vigoare exclusiv în perioada

arătată. De la 1 martie 2005 aplicabilitatea actului adiționai B7 a încetat,

deoarece încheierea actelor adiționale ulterioare au avut ca efect neaplicarea

actului adițional B7, reținându-se în mod corect că acesta a devenit caduc.

În legătură cu plata

cotei de 6% și criticile recurentei subsumate celui de al treilea motiv de

nelegalitate invocat, se va reține că plata acesteia s-a a realizat în baza

acordului de voință al părților, iar potrivit art. 969 C. civ., convențiile

legal făcute au putere de lege între părțile contractante.

Din această

perspectivă se vor reține ca împrejurări relevante, esențiale  rezolvării

corecte  a  cauzei,  faptul   negocierii  relațiilor contractuale dintre părți,

inaplicabilitatea prevederilor legale speciale privind  structura

prestabilită  a  unui  preț  și  tarif  pentru  situația consumatorilor de

energie captivi, în categoria cărora nu se încadrează reclamanta, care este un

consumator eligibil, ceea ce explică achiziția energiei electrice pe bază de

raporturi contractuale, în condițiile pieței liberalizate a energiei electrice.

În ceea ce privește

susținerile recurentei prin care se aduc critici modului de interpretare a

probatoriului administrat în cauză se va reține că prin aceasta se aduc în

discuție aspecte legate de netemeinicie, iar nu de nelegalitate, cum impun

dispozițiile procedurale în materia recursului, astfel că ele nu vor fi avute

în vedere.

Concluzionând se va

reține că plata invocată de reclamantă ca temei al cererii principale este

datorată și că instanța de apel a aplicat corect prevederile art. 1092 și 993

C. civ. raportului juridic dedus judecății.

Astfel, datoria în

temeiul căreia s-a făcut plata nu există din punct de vedere juridic, în

raporturile dintre solvens și accipiens iar plata nu a fost făcută din eroare.

drept ale instanței de apel în ceea ce privește dispozițiile legale din materia

viciilor de consimțământ sunt legale.

Potrivit art. 960 C.

civ., pentru a se reține existența dolului este necesar ca mijloacele viclene

indicate de cel care pretinde dolul să fie constituite de fapte săvârșite astfel

încât, în absența lor, partea să nu fi contractat.

Adresa înaintată unui

cocontractant pentru a iniția procedura de încheiere a unui act adițional la un

contract în curs de executare nu reprezintă prin ea însăși, o manopera

frauduloasă.

Chiar dacă, în negociere,

s-ar profita, la încheierea actului juridic proiectat (act adițional la un

contract în curs), de ignoranța sau de lipsa de experiență a unei persoane, nu

se verifică elementul obiectiv din structura dolului, deoarece tipologia

tehnico-juridică a noțiunii de "dol-viciu de consimțământ" exclude

calificarea unui mijloc specific raporturilor dintre cocontractanți drept

"fraudulos" per se.

În condițiile în care

O.G. nr. 89/2004 a fost publicată în Monitorul Oficial la data de 30 august

2004, iar semnarea actului adițional s-a solicitat după 4 luni după apariția

ordonanței, nu se poate susține existența unei "temeri" insuflate de

solicitarea de inițiere a negocierilor, iar o asemenea împrejurare nu

echivalează cu o intenție sau o rea-credință a pârâtei.

Reclamanta a susținut

că a fost indusă în eroare pentru includerea în prețul contractual a cotei de

6% prevăzută în O.G. nr. 89/2004.

Încheierea actului

adițional B7 la contractul de furnizare nr. 1 din 19 februarie 2001, a art. 4

din contractul de furnizare a energiei electrice nr. 65820 din 31 mai 2006, a

anexelor 3 și 4 nu s-a făcut însă din această rațiune ci  în considerarea

modificării tarifelor reglementate de ANRE, prin Ordinul nr. 38 din 17

decembrie 2004, în ceea ce privește actul adițional.

Cu privire la art. 4

din contractul de furnizare a energiei electrice nr. 65820 din 31 mai 2008 și

anexele 3 și 4 ale acestuia, acceptarea de către reclamantă a acestor clauze

s-a făcut ca urmare a unei noi proceduri de atribuire a contractului de

achiziție publică, pe bază de licitație, și a ofertei pârâtei, care a fost

desemnată câștigătoare pe baza celui mai mic preț, la a doua licitație.

Prezumția judiciară a

art. 1203 C. civ., dedusă din împrejurarea că al doilea contract s-a încheiat

pe baza unei proceduri de licitație distinctă, în condițiile în care se

consumase între 29 decembrie 2004 și 1 ianuarie 2005 pretinsa inducere în

eroare a reclamantei pentru încheierea unui act adițional la primul contract a

fost corect aplicată, întrucât faptul conex al încheierii unui nou contract în

2006 este cert dovedit.

La data încheierii

actelor juridice menționate, reclamanta nu a susținut că dacă ar fi cunoscut

sensul corect al O.G. nr. 89/2004, nu ar mai fi încheiat aceste acte juridice.

De altfel, existența

dolului se verifică întotdeauna la momentul încheierii actului în legătură cu

care se pretinde afectarea consimțământului.

Nu sunt dovedite, de

asemenea, nici susținerile recurentei privind eventuale practici asimilabile

violenței morale, săvârșite la momentul încheierii  actelor  în  legătură  cu

care  se  pretinde  afectarea consimțământului.

În baza

considerentelor arătate rezultă că nu sunt fondate criticile recurentei, că

hotărârea instanței de apel este legală și cuprinde motivat argumentele care au

stat la baza convingerii instanței pentru a pronunța soluția criticată în

recurs.

În consecință în

temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. se va respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanta R.A.T.B. împotriva Deciziei civile nr. 371/2012

din 8 octombrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 8 octombrie 2013.

Procesat de GGC - GV