Decizia nr. 7399/2012 — ÎCCJ, Secția I civilă · Dosar nr. 21387/3/2005 — recurs

Instanța de fond Tribunalul București, secția a III – a civilă prin sentința civilă nr. 1482 din 17 decembrie 2009 a respins ca inadmisibil primul capăt de cerere(1) din acțiunea prin care reclamanții D.S., N.I., A.A.B.K., M.M. și P.R. i-au chemat în judecată pe pârâții A.N., G.I. și G.E. pentru: (1) constatarea că sunt cumpărătorii - prin contract autentificat din 25 ianuarie 2007 la B.N.P. G.T. și L.P. - de bună – credință ai imobilului de 6.900 m 2 T 74. P 751/1 situat în comuna P., județul Ilfov, pe care ulterior l-au partajat voluntar prin act autentic din 2 aprilie 2007 de B.N.P. L.P. și ca nefundat al doilea capăt de cerere din acțiune referitor la constatarea calității de bun propriu al pârâtului G.I. a imobilului teren menționat. În motivarea acestei hotărâri, cu privire la primul capăt de cerere s-a observat că deși în motivarea acțiunii s-a justificat interesul formulării ei prin încălcarea amintită, petitul cererii a privit în mod exclusiv aspecte de fapt care prin ele însele nu constituie un raport juridic astfel că s-a admis excepția inadmisibilității acestui capăt de cerere. Capătul al doilea din acțiune a fost respins ca neîntemeiat. S-a constatat că prin sentința civilă nr. 6888 din 6 septembrie 2002 a Judecătoriei Sectorului 3 București definitivă și irevocabilă a fost anulat contractul de donație autentificat din 30 august 1996 încheiat între G.I. și I.C. pentru lipsa consimțământului soției lui G.I., G.E., reținându-se cu putere de lucru judecat că imobilul este bun comun pentru a cărui înstrăinare era necesar consimțământul ambilor soți. Ca urmare, nu se poate reține o situație contrară de cea stabilită cu privire la acest bun, prin hotărârea judecătorească amintită.

Instanța de apel Curtea de Apel București, secția a III – a prin decizia civilă nr. 577/A din 8 iunie 2011 a admis apelul reclamanților a schimbat în pare sentința apelată și a respins al doilea capăt de cerere, având ca obiect constatarea calității de bun propriu al pârâtului G.I., a imobilului, ca lipsită de interes. Au fost menținute restul dispozițiilor. S-a reținut că sentința de fond a fost atacată de reclamanți pentru următoarele motive: instanța de fond a admis excepția inadmisibilității primului capăt de acțiune deși aceiași excepție fusese respinsă de către instanță printr-o încheiere interlocutorie în cursul procesului; excepția autorității de lucru judecat nu a fost invocată și nici nu a fost pusă în discuția părților, astfel încât ea nu putea fi admisă de către instanța de judecată. Instanța de fond a încălcat dreptul la apărarea al părților întrucât în realitate cel de al doilea capăt de acțiune, chiar dacă apare în dispozitiv respins ca nefondat, a fost respins pentru autoritate de lucru judecat; pe fondul cauzei s-a susținut că instanța trebuia să admită acțiunea reclamanților care s-au dovedit a fi de bună credință. Apelanții au susținut că prin cumpărarea bunului imobil au dobândit un bun care intrase în circuitul civil, în cauză rămânând să se aplice principiul error communis facit jus. Bunul imobil teren în suprafață de 6.900 m.p. a fost dobândit de G.I. înainte de căsătoria cu G.E., bunul fiind astfel bunul său propriu. La termenul din data de 23 martie 2011 Curtea, ca instanță de Apel devolutivă, a pus în discuția părților excepția lipsei de interes în judecarea celui de al doilea capăt de acțiune, respectiv constatarea că imobilul în litigiu are calitate de bun propriu al pârâtului G.I. Potrivit dispozițiilor art. 296 C. proc. civ., Curtea a constatat fondat în parte apelul reclamanților pentru următoarele considerente. Cu privire la primul motiv de apel, s-a constatat că prin încheierea din data de 05 iunie 2009 instanța de fond a respins excepția inadmisibilității acțiunii reclamanților față de motivul de inadmisibilitate invocat de către pârâți, respectiv încălcarea de către reclamanți a dispozițiilor art. 112 C. proc. civ. prin neindicarea temeiului de drept al acțiunii. S-a apreciat de către instanța de fond că cererea de chemare în judecată cuprinde și temeiul de drept al acțiunii. Excepția inadmisibilității acțiunii a fost reiterată de către pârâta A.N. prin întâmpinarea depusă de aceasta la data de 28 septembrie 2009. Prin încheierea din data de 20 noiembrie 2009 instanța a respins excepția inadmisibilității acțiunii raportat la motivul de inadmisibilitatea vizând obiectul acțiunii și a rămas în pronunțare pe excepția de inadmisibilitate în raport de ultima teză din art. 111 C. proc. civ. Prin sentința apelată instanța de fond a admis excepția inadmisibilității acțiunii raportat la ultima teză din art. 111 C. proc. civ. reținând că primul capăt de acțiune nu are ca obiect constatarea existenței sau inexistenței unui drept ci a unei situații de fapt, respectiv buna-credință a reclamanților la încheierea contractului de vânzare – cumpărare din 25 ianuarie 2007 având ca obiect terenul în litigiu. Curtea a constatat că sentința apelată este legală sub aspectul inadmisibilității primului capăt de acțiune și că soluțiile anterioare ale instanței de fond de respingerea a excepției inadmisibilității s-au întemeiat pe alte motive de inadmisibilitate decât motivul reținut în cuprinsul sentinței atacate astfel încât nu se poate reține o contradicție între aceste soluții. S-a constatat nefondat și cel de al doilea motiv de apel întrucât instanța de fond nu a invocat excepția autorității de lucru judecat în hotărârea pronunțată. Instanța de apel a apreciat însă că instanța de fond a dat o soluție greșită celui de al doilea capăt de acțiune. S-a reținut în mod eronat că prin sentința civilă nr. 6888 din 06 septembrie 2002, pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București s-a constatat că terenul în litigiu este bun comun al soților G. Verificând sentința civilă nr. 6888/2002 a Judecătoriei Sectorului 3 București, Curtea a observat că motivul de nulitate a donației nr. 6529/1996 reținut de această instanță nu a fost înstrăinarea prin contract de către G.I. a unui bun comun ci încălcarea dispozițiilor art. 32 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, respectiv înstrăinarea terenului dobândit prin constituirea în baza Legii nr. 18/1991 înainte de împlinirea termenului prohibitiv de 10 ani. Prin sentința civilă nr. 6888/2002 nu se statuează în sensul că terenul constituit în patrimoniul lui G.I. prin titlul de proprietate din 22 martie 1993 în baza Legii nr. 18/1991 este bun comun al soților G. se reține că G.E. are calitate procesuală activă să ceară nulitatea contractului de donație întrucât ca soție a reclamantului G.I. are un interes definitiv în acest sens. Curtea de Apel a constatat că sentința apelată este greșită în ceea ce privește soluționarea celui de al doilea capăt de acțiune și a reținut excepția lipsei de interes a reclamanților în constatarea calității de bun propriu al pârâtului G.I. cu privire la terenul în litigiu. Interesul este reprezentat de folosul practic pe care partea îl urmărește prin promovarea în mișcare a procedurii judiciare interesul trebuie să fie legitim, personal, născut și actual în sensul că dacă cel interesat nu ar recurge la acțiune s-au expus prin aceasta la un prejudiciu. S-a constatat așadar că reclamanții – apelanți nu pot justifica un interes născut și actual în promovarea cererii de constatare a faptului că terenul în litigiu este bun propriu al pârâtului G.I., neavând nici un câștig practic în urma unei asemenea constatări.

Recursul Împotriva deciziei nr. 577A/2011 au declarat recurs reclamanții D.S., N.I. și A.A.B.K. În drept recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ. În fapt motivele de recurs în temeiul cărora s-a solicitat casarea deciziei cu trimiterea cauzei spre rejudecare au fost explicate prin următoarele critici: Referitor la pct. 5, i nstanța nu a făcut aplicarea principiului impus de dispozițiile art. 296 teza II C. proc. civ. și, prin invocarea din oficiu și admiterea excepției lipsei de interes a cererii introductive, în propria cale de atac, s-a creat recurenților o situație mai grea decât aceea din hotărârea atacată. Vătămarea produsă prin crearea unei atari situații nu poate fi remediată decât prin anularea hotărârii. Referitor la pct. 7 și 9 s-a susținut că, deși se constată că nu există autoritate de lucru judecat pentru cel de-al doilea capăt de cerere, întrucât, prin sentința civilă nr. 6888/2002 a Judecătoriei Sectorului 3 București, se constată că motivul de nulitate a donației nu este înstrăinarea unui bun comun ci nerespectarea dispozițiilor art. 32 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, în mod contradictoriu și fără temei legal, instanța de fond a admis excepția lipsei de interes în promovarea acestei cereri. Recurenții au mai arătat că au fost anulate titlurile de proprietate anterioare și anume donația prin care primul dobânditor, G.I., a înstrăinat bunul către I.C. (prin sentința civilă nr. 6888 din 6 septembrie 2002, pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București irevocabilă la data de 5 septembrie 2003) și, respectiv, actele translative de proprietate, inclusiv, contractul de vânzare – cumpărare autentificat din 22 septembrie 2003 (prin decizia civilă nr. 1486 din 31 octombrie 2006, pronunțată de Tribunalul București, secția a V – a civilă, în Dosarul nr. 21387/3/2005, irevocabilă la data de 6 martie 2007). Aceste acțiuni au fost promovate exclusiv de către pârâta G.E. Recurenții au susținut că în situația în care bunul se constată a fi bun propriu al soțului său, G.E. nu va mai avea legitimare procesuală activă pentru continuarea acțiunilor judecătorești de desființarea actelor de proprietate ale reclamanților, interesul promovării prezentei acțiuni fiind astfel pe deplin dovedit. În ceea ce îl privește pe pârâtul G.I., acesta nu a fost reclamant în nici una dintre acțiunile judecătorești sus arătate, neavând interesul legitim pentru promovarea unor asemenea acțiuni, întrucât și-a exprimat acordul expres de voința în fața notarului public la autentificarea donației. Prin urmare, acest pârât, G.I., întrucât nu poate invoca propria culpă, nu poate continua seria proceselor pentru anularea actelor subsecvente, iar în situația în care se va constata că bunul este propriu și aparține exclusiv acestuia, reclamanții își vor putea proteja, cu succes deplin, propriul drept de proprietate asupra imobilelor. Nu în ultimul rând, reclamanții au susținut că interesul lor în promovarea acțiunii îl reprezintă protejarea dreptului lor de proprietate asupra imobilelor ce le aparțin. Or, dreptul de proprietate este un drept consacrat și protejat legal, potrivit art. 480 din C. civ. și art. 44 alin. (2) din Constituția României. În ceea ce privește primul capăt din cererea principală, recurenții au susținut că hotărârea dată în apel este lipsită de temei legal întrucât instanța nu a observat că cererea este în sensul de a se constata existența a dreptului de proprietate asupra imobilului, în patrimoniul acestora, drept de proprietate întemeiat pe buna credință la dobândirea bunului.

Analiza instanței de recurs Examinând decizia atacată prin prisma motivelor invocate, se constată că aceasta este legală și temeinică – constatare ce a impus respingerea recursului ca nefondat pentru următoarele considerente: Critica respingerii primului capăt de cerere s-a rezumat într-o singură frază în recurs la susținerea că nelegalitatea respingerii cererii ca inadmisibilă rezultă din neobservarea de către instanță că cererea reclamanților este în sensul de a se constata existența în patrimoniul lor a dreptului de proprietate în maniera specifică a dobândirii acestuia (cumpărător de bună – credință). Aceasta este o apărare nouă, nesusținută până la formularea recursului de către reclamanți. Apelul a privit alte critici – legate de modul de soluționare al acestui capăt de cerere. În altă ordine de idei interpretarea dată sensului primului capăt de cerere nu schimbă în esență natura cererii, corect stabilită de instanța de fond – constatarea unei situații de fapt, buna credință a dobânditorului – lucru subliniat expres și în apel de reclamanți prin cuvintele: „pe fondul cauzei, instanța trebuie să admită acțiunea reclamanților care s-au dovedit a fi de bună – credință”. Soluția dată celui de-al doilea capăt de acțiune de instanța de apel, prin admiterea apelului reclamanților pentru considerentele arătate, este legală. Nu este vorba în cauză de crearea unei situații mai grea pentru recurenții reclamanți în propria lor cale de atac. S-a constatat în mod corect că instanța de fond a făcut o greșită interpretare a probelor administrate și a soluționat o cerere deși nu s-a dovedit că reclamanții justifică un interes în promovarea unei atari cereri. Respingerea unui capăt de cerere pentru lipsa de interes – condiție determinantă pentru examinarea pe fond a acesteia – este legală și temeinică. În primul rând, în mod corect s-a constatat că nu se poate analiza o cerere în lipsa dovedirii interesului părții care o formulează și deci s-a pus în mod necesar în discuția apelanților, chiar în propria lor cale de atac, interesul acestora în promovarea acțiunii. În al doilea rând în mod corect s-a constatat, în raport de probele administrate, că reclamanții pentru acest capăt de cerere nu justifică un interes actual, legitim și născut și care, dacă nu ar fi valorificat prin acțiunea în discuție, ar expune partea la un prejudiciu. Or, în cauză s-a constatat că reclamanții nu ar avea, la acest moment, niciun câștig ca urmare a constatării naturii juridice a unui bun al pârâtului G.I., câtă vreme prin hotărârea invocată în dosar, pârâtul a pierdut bunul propriu sau comun, nu în raport de natura juridică invocată de reclamanți. În al treilea rând este de observat că nu s-au încălcat dispozițiile art. 296 teza a II – a, invocat în justificarea motivului de recurs prevăzut de pct. 5 al art. 304 C. proc. civ. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. se referă la încălcarea formelor de procedură prevăzute de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. în actele emise de instanță. Trei condiții se impun a fi întrunite pentru înlăturarea unui asemenea act – în speță hotărârea instanței de a respinge ca lipsit de interes un cap de cerere. Actul să fie întocmit cu nerespectarea formelor legale sau de un funcționar necompetent; actul să fi produs părții o vătămare și actul să nu poată fi înlăturat decât prin anularea sa. Cele trei condiții nu se regăsesc în cauză. Hotărârea Curții de Apel a respectat formele legale și din perspectiva invocată a art. 296 teza a II– a, reclamantelor neînrăutățindu-li-se situația, în propria cale de atac. La fond le-a fost admisă cererea ca neîntemeiată iar în apel s-a constatat că ei nu au interes pentru a formula o atare cerere. Interesul este o excepție care se apreciază la momentul formulării acțiunii și depinde direct de situația de fapt și de drept invocată. Reclamanților nu li s-a produs o vătămare pentru că ei vor putea formula o nouă cerere , prin care să-și justifice la acel moment interesul, nefiind exclusă admiterea unei acțiuni după ce aceasta a fost inițial respinsă pentru lipsă de interes. Nici referirea la calitatea procesuală a unuia din pârâți – G.E. – de a mai cere în alte dosare viitoare anularea unui contract pentru bunul deținut de reclamanți (în ipoteza în care s-ar admite capătul doi din prezenta acțiune) nu este de natură să justifice interesul acestei cereri în raport de împrejurarea că interesul se apreciază în ansamblul cererii în raport de obiectul acesteia îndreptată în cauză împotriva a trei pârâți (printre care și G.E.). Eventualele acțiuni viitoare pe care unul din pârâții din cauză le-ar putea formula împotriva actualilor reclamanți vor putea fi paralizate , dacă se vor concretiza, cu apărările corespunzătoare ale reclamanților , la momentul respectiv. Nici motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu a fost dezvoltat în concret, el fiind tratat împreună cu motivul prevăzut de pct.

Acest motiv se constată a fi nefondat, instanța de apel explicând clar și precis argumentele pe care și-a întemeiat soluția. Pe cale de consecință, constatând că nu sunt dovedite cele trei motive de recurs invocate, în sensul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul, pentru considerentele expuse, a fost respins ca nefondat.