ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 445/2013

Asupra recursului de față: Din analiza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: 1. Circumstanțele cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. 6980/2/2011, reclamantele A.C. și T.E. au chemat în judecată pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, solicitând instanței obligarea acesteia la verificarea legalității dispoziției P.M.B. din 11 aprilie 2008 și în funcție de rezultatul evaluării, să transmită dosarul la un evaluator și subsecvent, să emită decizia reprezentând titlul de despăgubiri, sau să emită decizia motivată de restituire în natură a imobilului notificat, în ambele situații reclamantul solicitând stabilirea în sarcina pârâtului a penalităților de întârziere, în cuantum de 100 RON pe zi de întârziere.

În motivarea acțiunii lor, reclamantele au arătat că prin notificarea din 23 iulie 2001, au solicitat restituirea în natură sau măsuri reparatorii prin echivalent, pentru imobilul situat în București, compus din teren în suprafață de 360 mp, preluat abuziv de Statul Român. Prin Dispoziția PMB din 11 aprilie 2008 s-a soluționat notificarea și s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul ce nu poate fi restituit în natură, conform dispozițiilor Legii nr. 10/2001. Or, de la data emiterii Dispoziției și până în prezent, reclamantele au efectuat demersuri, personal și prin mandatar SC R.G.I. SA, în vederea transmiterii dosarului către CCSD, și, ulterior, în vederea analizării acestuia din punct de vedere al legalității cererii de restituire în natură de către consilierul juridic desemnat în acest sens, așa cum stau dovadă adresele anexate în dovedirea cererii, demersurile lor însă, rămânând fără rezultat.

2. Hotărârea primei instanțe Prin Sentința nr. 7287 din 2 decembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea reclamantelor și a obligat pârâtul să analizeze legalitatea Dispoziției nr. 10167/2008, emisă de Primarul Municipiului București și în funcție de rezultatul analizei, să procedeze la transmiterea dosarului la evaluator și ulterior, la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, sau la emiterea deciziei de restituire în natură a imobilului notificat. A respins acțiunea în ceea ce privește obligarea pârâtei la plata daunelor cominatorii. A stabilit termen de executare ca fiind 2 luni de la comunicarea prezentei sentințe.

Pentru a hotărî astfel, curtea a constatat că prin notificarea din 23 iulie 2001, reclamantele au solicitat restituirea în natură sau măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul teren în suprafață de 360 mp, situat în București. Prin Dispoziția PMB din 11 aprilie 2008 s-a soluționat notificarea și s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul ce nu poate fi restituit în natură, conform dispozițiilor Legii nr. 10/2001. Dosarul aferent dispoziției P.M.B. nr. 10167/2008 a fost transmis Secretariatului Comisiei Centrale la data de 22 septembrie 2009, fiind astfel declanșată procedura administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005. Din actele și lucrările dosarului rezultă că până la momentul actual, singurul act întocmit de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în vederea soluționării propunerii de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent a fost înregistrarea dosarului.

Curtea a apreciat că în raport cu prevederile art. 16 alin. (1) - (4) din Legea nr. 247/2005, autoritatea este obligată să parcurgă procedura administrativă, într-un termen rezonabil, ori în cauză reclamantele au inițiat demersurile în vederea stabilirii dreptului la despăgubiri la data de 23 iulie 2001, iar dosarul aferent Dispoziției nr. 10167/2008 a fost înregistrat la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor la data de 22 septembrie 2009, fără a fi îndeplinit niciun act în vederea soluționării dosarului.

Soluționarea într-un termen rezonabil (în cursul căruia este inclusă și procedura anterioară instanței) a cererii de acordare a despăgubirilor reprezintă o componentă esențială a dreptului la un proces echitabil, astfel cum a fost acesta consfințit prin art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, și trebuie să constituie o garanție a părții implicate într-un litigiu, indiferent de faza de desfășurare a acestuia: faza procedurii prealabile sau faza contencioasă.

Față de aceste considerente, curtea a considerat întemeiată afirmația reclamantelor, în sensul nerespectării termenului rezonabil de soluționare a cererii lor, astfel că a considerat că se impune urgentarea soluționării dosarului de despăgubire, motiv pentru care a obligat pârâta să procedeze la verificarea legalității Dispoziției nr. 10167/2008, în limitele prevăzute de art. 16 al Titlului VII din Legea nr. 245/2005, și în funcție de rezultatul verificării, să continue procedura administrativă în vederea soluționării propunerii de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent (procedură ce implică etapa evaluării și ulterior, emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire), sau, în cazul în care constată că imobilul poate fi restituit în natură, să emită decizia motivată în acest sens.

Curtea a respins cererea reclamantelor, sub aspectul obligării pârâtei la plata penalităților de întârziere în cazul neexecutării prezentei sentințe, luând act că reclamantele au la îndemână procedura prevăzută de art. 24 din Legea nr. 554/2004, pentru a obține constrângerea pârâtei la executare. 3. Recursul declarat în cauză Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Recurenta-pârâtă a susținut, în esență, că procedura administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 presupune analizarea, sub aspectul legalității respingerii cererii de restituire în natură și sub aspectul cuantumului pretențiilor de restituire în echivalent a dosarelor constituite în temeiul Legii nr. 10/2001 și soluționate, fie printr-o dispoziție ce conține oferta de acordare de măsuri reparatorii în echivalent, emise înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, respectiv data de 25 iulie 2005, fie printr-o decizie/dispoziție de propunere privind acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale, emisă ulterior intrării în vigoare a actului normativ menționat.

A arătat recurenta că în cadrul acestei proceduri sunt parcurse mai multe etape și că deși nu a fost prevăzut un termen de soluționare a dosarelor ce fac obiectul procedurii administrative prevăzute la Titlul VII din Legea nr. 247/2005, legiuitorul a stabilit că ordinea de soluționare a dosarelor va fi decisă de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. Recurenta a menționat și faptul că jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materie de termen rezonabil stabilește anumite criterii, precum complexitatea cauzei, conduita reclamanților și cea a autorităților competente și importanța litigiului pentru reclamanți, criterii ce susțin aprecierile noastre conform cărora considerentele reținute de instanța de fond privind nerespectarea termenului rezonabil de către Comisia Centrală referitor la emiterea deciziei conținând titlul de despăgubire în favoarea reclamanților sunt neîntemeiate.

Pentru cazul în speță a subliniat faptul că etapa transmiterii și înregistrării dosarelor a fost parcursă în ceea ce privește dosarul privind acordarea de măsuri reparatorii în favoarea reclamantului, în sensul că dosarul aferent Dispoziției nr. 10167/2008, a fost transmis de Primăria Municipiului București, în calitate de entitate notificată, fiind înregistrat la Secretariatul Comisiei Centrale sub nr. 45489/CC. Totodată, dosarul amintit mai sus, a fost analizat în privința legalității respingerii cererii de restituire în natură a imobilului situat în municipiul București și s-a constatat că este legală, astfel că petitul 1 din cererea introductivă de instanță a rămas fără obiect.

În ceea ce privește transmiterea dosarului la evaluator, în vederea întocmirii raportului de evaluare pentru imobilul notificat, recurenta a arătat că este condiționată de ordinea de soluționare a Dosarului nr. 45489/CC, așa cum prevede Decizia nr. 2815 din 16 septembrie 2008 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor. În fine recurenta a criticat sentința și sub aspectul termenului impus de prima instanță pentru emiterea deciziei de despăgubire susținând că nu s-a ținut cont de complexitatea procedurilor, de necesitatea încheierii contractelor de prestări servicii pentru evaluarea imobilelor și comunicării rapoartelor către persoanele interesate precum și de termenele pe care le impune legea pentru parcurgerea etapelor reglementate.

4. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Înalta Curte, analizând actele și lucrările dosarului, în raport cu criticile formulate și dispozițiile legale aplicabile, constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Prin notificarea nr. 1530 din 23 iulie 2001, reclamantele au solicitat restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul în suprafață de 360 mp, situat în București, trecut abuziv în proprietatea statului. Prin Dispoziția nr. 10167 din 11 aprilie 2008 s-a soluționat notificarea și s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul ce nu poate fi restituit în natură, conform dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

Dosarul aferent Dispoziției nr. 10167/2008 a fost înaintat la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și înregistrat la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor sub nr. 45489/CC. Așa cum rezultă din expunerea rezumativă a considerentelor sentinței, obiectul cererii în contencios administrativ formulate de reclamanți a vizat obligarea pârâtei CCSD la emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubire, urmare a evaluării în condițiile art. 16(5) și (6) ale Titlului VII din Legea nr. 247/2005 conform Dispoziției nr. 10181 din 11 aprilie 2008 emisă de Primăria Municipiului București prin care s-a propus acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale menționate.

Abordarea solicitărilor reclamantelor în temeiul Legii nr. 247/2005, a Convenției Europene a Drepturilor Omului (art. 6 § 1) este corectă, iar invocarea de către recurentă a Deciziei nr. 2815/2008 potrivit căreia ordinea de soluționare a dosarelor este cea a înregistrării lor la Comisie cu schimbă cu nimic datele problemei. Dispozițiile Capitolului V intitulat "Procedurile administrative pentru acordarea despăgubirilor" din Titlul VII "Regimul stabilirii și plata despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv" al Legii nr. 247/2005 (privind reforma în domeniile proprietății și justiției precum și unele măsuri adiacente) cu modificările și completările ulterioare nu prevăd un termen pentru emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.

Un asemenea termen nu se regăsește nici în Normele metodologice de aplicare a Titlului VII din lege - aprobate prin H.G. nr. 1095/2005 și nici în Decizia nr. 2815/2008 prin care Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a stabilit ordinea în care se soluționează cererile. În lipsa unei dispoziții exprese referitoare la termenul de soluționare a cererii fundamentate pe dispozițiile Legii nr. 247/2005, Titlul VII, instanța de judecată este datoare a exercita un control asupra dreptului de apreciere al autorității administrative pentru a asigura o protecție reală drepturilor fundamentale ale cetățenilor garantate atât de Constituția României cât și Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Omisiunea legiuitorului se poate complini prin raportare la termenul rezonabil consacrat de art. 6 § 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și care constituie o componentă esențială a dreptului la un proces echitabil. Garanția unui proces echitabil trebuie să fie prezentă nu doar în procedura contencioasă, ci și în procedura administrativă preliminară. În speță demersurile pentru restituirea în natură sau prin echivalent pentru imobilul în litigiu a început în anul 2001 prin notificarea din 23 iulie 2001, astfel că în mod corect s-a apreciat că termenul rezonabil a fost încălcat. În acest context, dată fiind situația de fapt reținută de prima instanță, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că soluția de admitere a acțiunii și de obligare a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită decizia reprezentând titlu de despăgubire este singura soluție de natură a proteja și respecta dreptul de proprietate al reclamanților.

La pronunțarea prezentei decizii, Curtea are în vedere jurisprudența sa anterioară și unitară în materie reprezentată, spre exemplu, de următoarele decizii publicate: Decizia nr. 1655 din 20 martie 2007 și Decizia nr. 3207 din 22 iunie 2007; Decizia nr. 4503 din 21 noiembrie 2007; Deciziile nr. 3857 și nr. 3870 din 4 noiembrie 2008; Decizia nr. 1079 din 26 februarie 2009 și Decizia nr. 4843 din 4 noiembrie 2009. În concluzie, constatând că motivele de recurs sunt neîntemeiate, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva Sentinței nr. 7287 din 2 decembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 30 ianuarie 2013. Procesat de GGC - CL