ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4344/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, secția comercială și de contencios administrativ, reclamanta D.V. a solicitat, în contradictoriu cu Primăria Municipiului Ploiești, anularea adresei nr. 23433 din 25 noiembrie 2009 emisă de autoritatea pârâtă. Prin sentința nr. 421 din 4 octombrie 2010, Tribunalul Prahova a respins ca inadmisibilă acțiunea formulată de reclamanta D.V., în contradictoriu cu Primăria Municipiului Ploiești, reținând că actul atacat nu este act administrativ în sensul dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 554/2004. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs D.V., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin încheierea de ședință din 12 ianuarie 2011, Curtea de Apel Ploiești, ca instanță de recurs a pus în vedere recurentei-reclamante să depună timbru judiciar de 0,15 lei și să facă dovada formulării și depunerii motivelor de recurs. Totodată a admis cererea de amânare a judecării cauzei pentru lipsă de apărare, formulată de recurentă, acordând termen de judecată la 2 februarie 2011. Împotriva acestei încheieri a declarat recurs D.V., fără a invoca vreunul dintre motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Înainte de a proceda la analizarea motivelor de recurs Înalta Curte constată că recursul este inadmisibil pentru considerentele pe care le vom expune în continuare. Potrivit dispozițiilor art. 147 C. proc.

civ. „Dezbaterile urmate în ședință se vor trece în încheierea de ședință, care va fi semnată de judecători și grefier”. Prin urmare, încheierea de ședință este actul procedural în care se consemnează conținutul dezbaterilor în cadrul unei ședințe de judecată. Încheierile de ședință preced, în mod firesc hotărârea finală, motiv pentru care art. 268 alin. (1) C. proc. civ. le numește „încheieri premergătoare”, iar în alin. (2) al aceluiași articol se prevede că „Judecătorii nu sunt legați prin aceste încheieri” . Interpretând dispozițiile art. 268 alin. (1)-(4) C. proc. civ., doctrina a distins între două categorii de încheieri premergătoare: încheierile preparatorii și încheierile interlocutorii.

Primele sunt acelea prin care instanța adoptă măsuri necesare soluționării cauzei, fără ca prin acestea să anticipeze asupra soluției finale, în timp ce prin încheierile interlocutorii se adoptă măsuri decisive pentru soarta procesului asupra acestora instanța nemaiputând reveni. Analizând conținutul încheierii atacate cu prezentul recurs, în raport de dispozițiile legale și interpretarea doctrină expusă mai sus, Înalta Curte constată că prin această încheiere instanța de fond a dispus o măsură necesară soluționării pricinii (amânarea judecării cauzei la cererea reclamantei și depunerea timbrului judiciar), fără însă a se pronunța asupra vreunui aspect care să anticipeze soluția finală. Prin urmare, încheierea recurată are caracter vădit preparator, nici măcar interlocutor.

Fiind stabilită natura încheierii atacate, urmează să analizăm dacă acest act procedural poate face obiectul unei căi de atac, în speță a recursului. Potrivit dispozițiilor art. 299 alin. (1) C. proc. civ. „Hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum și, în condițiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe cu activitate jurisdicțională sunt supuse recursului”. Din enumerarea limitativă a textului legal, rezultă că pot face obiectul recursului hotărârile judecătorești pentru care legea nu prevede calea de atac a apelului, dar o prevede pe cea a recursului, precum și cele pronunțate în apel. Or, încheierea din 12 ianuarie 2011 a Curții de Apel Ploiești nu se încadrează în nici una dintre ipoteze.

Pe de altă parte, potrivit dispozițiilor art. 316 C. proc. civ., dispozițiile procedurale privind judecata în apel se aplică și în instanța de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în capitolul recursului. În acest context, dispozițiile art. 282 alin. (2) C. proc. civ. sunt pe deplin aplicabile în speță, prin acestea stabilindu-se că „Împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel (n.r. recurs) decât odată cu fondul, în afară de cazul când prin ele s-a întrerupt cursul judecății”. Cum încheierea recurată nu face parte din categoria de excepție a celor care întrerup cursul judecății și pentru care există dispoziții procedurale exprese în ceea ce privește atacarea lor, rezultă că aceasta urmează regimul juridic comun al tuturor încheierilor premergătoare, care ca regulă, nu pot fi atacate decât odată cu fondul cauzei.

Prin urmare, textul art. 282 alin. (2) C. proc. civ. consacră regula inadmisibilității atacării separate cu apel sau recurs a încheierilor premergătoare cum este și cea recurată în acest dosar. Un ultim argument în susținerea inadmisibilității recursului formulat constă în situația, potrivit căreia, recurenta se află într-o eroare, exclusiv imputabilă acesteia, în sensul că a denaturat conținutul și dispozițiile încheierii atacate, cererea de recurs conținând critici referitoare la soluționarea pe fond a cererii de recurs, deși prin această încheiere nu s-a dispus o asemenea măsură. Pentru argumentele juridice și de fapt expuse mai sus, Înalta Curte constată că recursul formulat în cauză este inadmisibil și, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ. îl va respinge ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de D.V., împotriva Încheierii din 12 ianuarie 2011 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, ca inadmisibil. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 27 septembrie 2011.