ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4344/2011

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului Prahova, secția comercială și de contencios administrativ,

reclamanta D.V. a solicitat, în contradictoriu cu Primăria Municipiului

Ploiești, anularea adresei nr. 23433 din 25 noiembrie 2009 emisă de autoritatea

pârâtă.

Prin sentința nr. 421

din 4 octombrie 2010, Tribunalul Prahova a respins ca inadmisibilă acțiunea

formulată de reclamanta D.V., în contradictoriu cu Primăria Municipiului Ploiești,

reținând că actul atacat nu este act administrativ în sensul dispozițiilor art.

2 din Legea nr. 554/2004.

Împotriva acestei

sentințe a declarat recurs D.V., criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie.

Prin încheierea de

ședință din 12 ianuarie 2011, Curtea de Apel Ploiești, ca instanță de recurs a

pus în vedere recurentei-reclamante să depună timbru judiciar de 0,15 lei și să

facă dovada formulării și depunerii motivelor de recurs. Totodată a admis

cererea de amânare a judecării cauzei pentru lipsă de apărare, formulată de

recurentă, acordând termen de judecată la 2 februarie 2011.

Împotriva acestei

încheieri a declarat recurs D.V., fără a invoca vreunul dintre motivele

prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Înainte de a proceda

la analizarea motivelor de recurs Înalta Curte constată că recursul este

inadmisibil pentru considerentele pe care le vom expune în continuare.

Potrivit

dispozițiilor art. 147 C. proc. civ. „Dezbaterile urmate în ședință se vor

trece în încheierea de ședință, care va fi semnată de judecători și grefier”.

Prin urmare,

încheierea de ședință este actul procedural în care se consemnează conținutul

dezbaterilor în cadrul unei ședințe de judecată.

Încheierile de

ședință preced, în mod firesc hotărârea finală, motiv pentru care art. 268 alin.

(1) C. proc. civ. le numește „încheieri premergătoare”, iar în alin. (2) al

aceluiași articol se prevede că „Judecătorii nu sunt legați prin aceste

încheieri” .

Interpretând

dispozițiile art. 268 alin. (1)-(4) C. proc. civ., doctrina a distins între

două categorii de încheieri premergătoare: încheierile preparatorii și

încheierile interlocutorii. Primele sunt acelea prin care instanța adoptă

măsuri necesare soluționării cauzei, fără ca prin acestea să anticipeze asupra

soluției finale, în timp ce prin încheierile interlocutorii se adoptă măsuri decisive

pentru soarta procesului asupra acestora instanța nemaiputând reveni.

Analizând conținutul

încheierii atacate cu prezentul recurs, în raport de dispozițiile legale și

interpretarea doctrină expusă mai sus, Înalta Curte constată că prin această

încheiere instanța de fond a dispus o măsură necesară soluționării pricinii

(amânarea judecării cauzei la cererea reclamantei și depunerea timbrului

judiciar), fără însă a se pronunța asupra vreunui aspect care să anticipeze

soluția finală. Prin urmare, încheierea recurată are caracter vădit preparator,

nici măcar interlocutor.

Fiind stabilită

natura încheierii atacate, urmează să analizăm dacă acest act procedural poate

face obiectul unei căi de atac, în speță a recursului.

Potrivit

dispozițiilor art. 299 alin. (1) C. proc. civ. „Hotărârile date fără drept de

apel, cele date în apel, precum și, în condițiile prevăzute de lege, hotărârile

altor organe cu activitate jurisdicțională sunt supuse recursului”.

Din enumerarea

limitativă a textului legal, rezultă că pot face obiectul recursului hotărârile

judecătorești pentru care legea nu prevede calea de atac a apelului, dar o

prevede pe cea a recursului, precum și cele pronunțate în apel. Or, încheierea

din 12 ianuarie 2011 a Curții de Apel Ploiești nu se încadrează în nici una

dintre ipoteze.

Pe de altă parte,

potrivit dispozițiilor art. 316 C. proc. civ., dispozițiile procedurale privind

judecata în apel se aplică și în instanța de recurs, în măsura în care nu sunt

potrivnice celor cuprinse în capitolul recursului.

În acest context,

dispozițiile art. 282 alin. (2) C. proc. civ. sunt pe deplin aplicabile în

speță, prin acestea stabilindu-se că „Împotriva încheierilor premergătoare nu

se poate face apel (n.r. recurs) decât odată cu fondul, în afară de cazul când

prin ele s-a întrerupt cursul judecății”.

Cum încheierea

recurată nu face parte din categoria de excepție a celor care întrerup cursul

judecății și pentru care există dispoziții procedurale exprese în ceea ce

privește atacarea lor, rezultă că aceasta urmează regimul juridic comun al

tuturor încheierilor premergătoare, care ca regulă, nu pot fi atacate decât

odată cu fondul cauzei.

Prin urmare, textul art.

282 alin. (2) C. proc. civ. consacră regula inadmisibilității atacării separate

cu apel sau recurs a încheierilor premergătoare cum este și cea recurată în

acest dosar.

Un ultim argument în

susținerea inadmisibilității recursului formulat constă în situația, potrivit

căreia, recurenta se află într-o eroare, exclusiv imputabilă acesteia, în

sensul că a denaturat conținutul și dispozițiile încheierii atacate, cererea de

recurs conținând critici referitoare la soluționarea pe fond a cererii de

recurs, deși prin această încheiere nu s-a dispus o asemenea măsură.

Pentru argumentele

juridice și de fapt expuse mai sus, Înalta Curte constată că recursul formulat

în cauză este inadmisibil și, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C.

proc. civ. îl va respinge ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de D.V., împotriva Încheierii din 12 ianuarie 2011 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, ca

inadmisibil.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 27 septembrie 2011.