ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4611/2013

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată reclamanții Primarul

Comunei Șotrile și Primăria Comunei Șotrile- prin Primar au chemat în judecată

Curtea de Conturi a României și Camera de Conturi Prahova, solicitând ca prin

hotărârea ce se va pronunța să se anuleze Încheierea nr. IV/5 din 14 ianuarie

2011 a Curții de Conturi a României, Decizia nr. 40 din 27 septembrie 2010 și

procesul-verbal din 27 iulie 2010, în parte în ceea ce privește punctul B,

subpunctele 1 și 2.

Prin Sentința nr. 341

din 7 decembrie 2011, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de

contencios administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea formulată de

reclamantul Primarul Comunei Șotrile, în contradictoriu cu pârâtele Curtea de

Conturi a României, și Camera de Conturi Prahova, a dispus anularea în parte a

Încheierii nr. VI/5/2011 a Curții de Conturi a României, a Deciziei nr. 40 din

27 septembrie 2010 și a procesului-verbal din 27 iulie 2010 ale Camerei de

Conturi Prahova, cu privire la punctul B1 și a respins în rest acțiunea, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei

hotărâri au declarat recurs atât reclamanții Primarul Comunei Șotrile, Primăria

Comunei Șotrile cât și pârâtele Curtea de Conturi a României și Camera de

Conturi a județului Prahova, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Înainte de a analiza

motivele de recurs invocate în cauză, Înalta Curte, examinând cu prioritate, în

conformitate cu dispozițiile art. 137 C. proc. civ., excepția necompetenței

materiale invocată, din oficiu, constată că hotărârea recurată a fost pronunțată

de o instanță necompetentă, astfel că în cauză sunt incidente dispozițiile art.

304 pct. 3 C. proc. civ., motiv pentru care se va admite recursul, iar în

temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (6) se va casa sentința atacată și se va

trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Prahova, secția a II-a

contencios administrativ și fiscal.

Pentru a ajunge la

această soluție, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare

arătate:

Contenciosul

administrativ este definit prin art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr.

554/2004, modificată, ca fiind activitatea de soluționare, de către instanțele

de contencios administrativ competente potrivit legii organice, a litigiilor în

care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a

născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în

sensul acestei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul

nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau interes legitim,

astfel cum rezultă din prevederile art. 8, care reglementează obiectul acțiunii

judiciare.

Competența materială

a instanței de contencios administrativ și fiscal este reglementată de

dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 potrivit cărora

"Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de

autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și

impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până

la 500.000 RON se soluționează în fond de către tribunalele

administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau

încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și

impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai

mari de 500.000 RON se soluționează în fond de secțiile de contencios

administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială

nu se prevede altfel".

Deci, art. 10 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004, reglementează competența materială a instanței de

contencios administrativ și fiscal, în raport cu organul emitent al actului și

în funcție de cuantumul sumei ce formează obiectul actului administrativ

contestat.

Potrivit art. 2 alin.

(1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 cu modificările și completările ulterioare,

noțiunea de act administrativ este definită ca fiind "actul unilateral cu

caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de

putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în

concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice".

În raport de obiectul

cererii de chemare în judecată și de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c)

menționate, se impune a stabili care este actul administrativ care dă naștere,

modifică sau stinge raporturi juridice, care este actul supus executării și

care poate constitui obiectul unei cereri adresate instanței de contencios

administrativ.

Potrivit

dispozițiilor art. 204 și 210 din Regulamentul privind organizarea și

desfășurarea activității specifice Curții de Conturi, precum și valorificarea

actelor de control rezultate din aceste activități, aprobat prin Hotărârea

Plenului nr. 130/2010 publicată în M. Of. al României nr. 832 din 13 decembrie

2010, Partea I, împotriva măsurilor dispuse prin decizia camerei de conturi

județene se poate formula contestație în termen de 15 zile, care "suspendă

obligația executării deciziei până la soluționarea ei de către Comisia de

Soluționare a Contestațiilor. Executarea măsurilor devine obligatorie de la

data comunicării încheierii formulate de Comisia de Soluționare a

Contestațiilor, prin care se respinge integral sau parțial contestația".

În raport de

dispozițiile legale menționate, se reține că actul administrativ care produce

efecte juridice, fiind supus obligației executării este decizia structurii

Curții de Conturi prin care se respinge integral sau parțial contestația,

acesta fiind actul care îndeplinește cerințele de a fi apreciat ca având natura

juridică a unui act administrativ, astfel cum acesta este definit în art. 2

alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările

ulterioare.

Este adevărat că

regulamentul menționat cuprinde procedura de contestare a deciziilor

structurilor județene ale Curții de Conturi, prevăzându-se la art. 227 că împotriva

încheierii emise de comisia de soluționare a contestațiilor, conducătorul

entității verificate poate sesiza instanța de contencios administrativ

competentă în condițiile Legii contenciosului administrativ.

Potrivit art. 228 din

același regulament, "competența de soluționare a sesizării formulate de

conducătorul entității verificate împotriva încheierii emise de comisia de

soluționare a contestațiilor, aparține Secției de contencios administrativ și

fiscal din cadrul curții de apel în a cărei rază teritorială se află sediul

entității verificate în condițiile Legii contenciosului administrativ".

Dat fiind faptul că

dispozițiile din regulament menționate fac trimitere la Legea contenciosului

administrativ, se pune problema stabilirii competenței materiale de soluționare

a cauzei, referitoare la actul administrativ care constituie obiectul cererii

deduse judecății, acesta fiind emis de o structură județeană a Curții de

Conturi, respectiv de o autoritate publică județeană.

Dispozițiile art. 228

din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr.

130/2010, sunt contrare prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004,

care reprezintă dreptul comun în materia contenciosului administrativ, inclusiv

în ceea ce privește competența instanțelor de contencios administrativ.

De la dreptul comun

prevăzut de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, se poate deroga doar prin

dispoziții speciale cuprinse într-o lege organică specială.

Regulamentul aprobat

prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010 nu intră în categoria

legilor organice speciale, astfel că se va stabili competența materială în

raport de dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu

modificările și completările ulterioare.

Față de argumentele

expuse, Înalta Curte, ținând seama de dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea

nr. 554/2004 și art. 2 C. proc. civ., stabilește că în cazul în care se

respinge total sau parțial contestația împotriva deciziei structurii Curții de

Conturi, revine competența materială de soluționare a cauzei tribunalului,

secția contencios administrativ și fiscal, deoarece obiectul litigiului este un

act administrativ emis de o structură județeană a Curții de Conturi, ca

autoritate publică județeană.

Prin urmare, pentru

considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa hotărârea atacată și va

trimite cauza spre competentă soluționare Tribunalului Prahova, secția

contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile

declarate de Primarul Comunei Șotrile, Primăria Comunei Șotrile și de Curtea de

Conturi a României pentru Camera de Conturi a județului Prahova împotriva

Sentinței nr. 341 din 7 decembrie 2011 a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a

civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința

recurată și trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Prahova,

secția contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 26 martie 2013.

Procesat de GGC - CL