ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2977/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 229 din 4 noiembrie 2009, a admis acțiunea formulată de reclamanta SC W.S. SRL în contradictoriu cu pârâta D.G.F.P. Sibiu și a suspendat executarea Deciziei de impunere nr. 447 din 10 iulie 2009 emisă de pârâtă până la soluționarea definitivă și irevocabilă a acțiunii în contencios administrativ ce face obiectul Dosarului nr. 939/57/2009 al acestei instanțe. Pentru a pronunța o asemenea soluție, prima instanță a reținut următoarele: În speță sunt îndeplinite cele două condiții cumulative, impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004, modificată, pentru a se putea dispune suspendarea actului administrative aflat în discuție: existența unui caz bine justificat și prevenirea unei pagube iminente.

La analizarea primei condiții, curtea a avut în vedere conținutul contractului de cooperare încheiat între reclamantă și RS W.S., condițiile de organizare a noii societăți, dovezile de prelungire a licenței de funcționare a S.E. L.L.C. emise de Guvernul din Dubai. În ceea ce privește cea de-a doua condiție anterior arătată, curtea a arătat că activul societății reclamante va fi afectat prin punerea în executare a deciziei de impunere contestate și că există riscul insolvenței acesteia. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta D.G.F.P. Sibiu, care a solicitat casarea sa, în sensul respingerii acțiunii. În motivarea căii de atac, încadrată în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., recurenta a susținut faptul că sentința contestată este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 14 din Legea contenciosului administrativ. În concret, recurenta a arătat că intimata nu a probat existența cazului bine justificat și nici a cuantumului pagubei pe care ar suferi-o prin executarea deciziei de impunere sau a faptului că s-a început executarea silită în baza acestui titlu executoriu. Analizând sentința atacată, în raport cu criticile formulate, cât și din oficiu, în baza art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul este fondat pentru considerentele care vor fi expuse în continuare. Prin Decizia de impunere nr. 447 din 10 iulie 2009 recurenta a stabilit în sarcina de plată a intimatei sumele de 628.650 lei, reprezentând T.V.A.

și 185.872 lei, cu titlu de majorări de întârziere. Prin Decizia nr. 130 din 31 august 2009, a fost respinsă contestația intimatei cu privire la decizia de impunere anterior arătată. În speța de față se pune problema temeiniciei cererii intimatei-reclamante de suspendare a Deciziei de impunere nr. 447 din 10 iulie 2009. Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată, în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond.

Trebuie amintit faptul că suspendarea executării actelor administrative este un instrument procedural eficient pus la dispoziția autorității emitente sau a instanței de judecată în vederea respectării principiului legalității: atâta timp cât autoritatea publică sau judecătorul se află într-un proces de evaluare, din punct de vedere legal, a actului contestat, este echitabil ca acesta din urmă să nu-și producă efectele asupra celor vizați. După cum se cunoaște, suspendarea actelor juridice reprezintă operațiunea de întrerupere vremelnică a efectelor acestora, ca și cum actul dispare din circuitul juridic, deși, formal-juridic, el există. Actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate care, la rândul său, se bazează pe prezumția de autenticitate (actul emană de la cine se afirmă că emană) și pe prezumția de veridicitate (actul exprimă ceea ce în mod real a decis autoritatea emitentă).

De aici rezultă principiul executării din oficiu, întrucât actul administrativ unilateral este el însuși titlu executoriu. Cu alte cuvinte, a nu executa actele administrative, care sunt emise în baza legii, echivalează cu a nu executa legea, ceea ce este de neconceput într-o bună ordine juridică, într-un stat de drept și o democrație constituțională. Din acest motiv, suspendarea efectelor actelor administrative reprezintă o situație de excepție, la care judecătorul de contencios administrativ poate să recurgă atunci când sunt îndeplinite condițiile impuse de Legea nr. 554/2004. Așa cum am amintit mai sus, o condiție impusă de legiuitor pentru a se dispune această măsură este aceea a existenței unui caz bine justificat.

Conform art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, modificată, cazurile bine justificate presupun împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ. Prin urmare, condiția existenței unui caz bine justificat este îndeplinită în situația în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu. Altfel spus, pentru a interveni suspendarea judiciară a executării unui act administrativ trebuie să existe un indiciu temeinic de nelegalitate. În acest context, trebuie subliniat faptul că, în prezent, principiul legalității a devenit un principiu fundamental în toate sistemele de drept, iar acesta constă în respectarea întocmai a legii de către destinatarii ei (cetățeanul și statul).

În sistemul juridic românesc, acest principiu este reglementat în art. 1 alin. (5) și art. 16 alin. (2) din Constituție. Astfel, primul text constituțional precizează faptul că, în România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie. Pe de altă parte, al doilea text cuprins în Legea fundamentală arată că nimeni nu este mai presus de lege. În cazul actelor administrative, legalitatea înseamnă recunoașterea caracterului valabil al actelor și al efectelor lor până în momentul anulării, în baza prezumției de legalitate. Chiar dacă beneficiază de putere discreționară, autoritățile publice nu pot ignora legea, a cărei organizare a executării și executare în concret trebuie să o realizeze.

Cu alte cuvinte, între actul administrativ și lege există în mod necesar un raport de subordonare. În speța de față, Înalta Curte constată că nu suntem în prezența unui caz bine justificat. Intimata-reclamantă nu a arătat și nici nu a probat existența argumentelor juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu. Potrivit art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, modificată, prin noțiunea de pagubă iminentă se înțelege prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public.

În concepția instanței de control judiciar, nici această condiție legală nu este îndeplinită în speță, întrucât intimata-reclamantă nu a precizat în ce constă prejudiciul în situația executării silite a deciziei de impunere și nici nu a prezentat date cu privire la cifra sa de afaceri, la numărul de salariați, etc. În consecință, în raport de cele anterior expuse, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ., raportat la 20 și art. 28 din Legea contenciosului administrativ, modificată, va admite recursul, va modifica sentința atacată, în sensul că va respinge acțiunea ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de D.G.F.P. a Județului Sibiu împotriva sentinței nr. 229 din 04 noiembrie 2009 a Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal. Modifică sentința atacată, în sensul că respinge acțiunea reclamantei SC R.S.W.S. SRL Sibiu, ca neîntemeiată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 iunie 2010.