ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2977/2010

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios

administrativ și fiscal, prin sentința nr. 229 din 4 noiembrie 2009, a admis

acțiunea formulată de reclamanta SC W.S. SRL în contradictoriu cu pârâta D.G.F.P.

Sibiu și a suspendat executarea Deciziei de impunere nr. 447 din 10 iulie 2009

emisă de pârâtă până la soluționarea definitivă și irevocabilă a acțiunii în

contencios administrativ ce face obiectul Dosarului nr. 939/57/2009 al acestei

instanțe.

Pentru a pronunța o

asemenea soluție, prima instanță a reținut următoarele:

În speță sunt

îndeplinite cele două condiții cumulative, impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004,

modificată, pentru a se putea dispune suspendarea actului administrative aflat

în discuție: existența unui caz bine justificat și prevenirea unei pagube

iminente.

La analizarea primei

condiții, curtea a avut în vedere conținutul contractului de cooperare încheiat

între reclamantă și RS W.S., condițiile de organizare a noii societăți,

dovezile de prelungire a licenței de funcționare a S.E. L.L.C. emise de

Guvernul din Dubai.

În ceea ce privește

cea de-a doua condiție anterior arătată, curtea a arătat că activul societății

reclamante va fi afectat prin punerea în executare a deciziei de impunere

contestate și că există riscul insolvenței acesteia.

Împotriva acestei

sentințe a declarat recurs pârâta D.G.F.P. Sibiu, care a solicitat casarea sa,

în sensul respingerii acțiunii.

În motivarea căii de

atac, încadrată în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

recurenta a susținut faptul că sentința contestată este lipsită de temei legal,

fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 14 din Legea

contenciosului administrativ.

În concret, recurenta

a arătat că intimata nu a probat existența cazului bine justificat și nici a

cuantumului pagubei pe care ar suferi-o prin executarea deciziei de impunere

sau a faptului că s-a început executarea silită în baza acestui titlu

executoriu.

Analizând sentința

atacată, în raport cu criticile formulate, cât și din oficiu, în baza art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul este fondat pentru

considerentele care vor fi expuse în continuare.

Prin Decizia de

impunere nr. 447 din 10 iulie 2009 recurenta a stabilit în sarcina de plată a

intimatei sumele de 628.650 lei, reprezentând T.V.A. și 185.872 lei, cu titlu

de majorări de întârziere.

Prin Decizia nr. 130

din 31 august 2009, a fost respinsă contestația intimatei cu privire la decizia

de impunere anterior arătată.

În speța de față se

pune problema temeiniciei cererii intimatei-reclamante de suspendare a Deciziei

de impunere nr. 447 din 10 iulie 2009.

Potrivit art. 14 alin.

(1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată, în cazuri

bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în

condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității

ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să

dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la

pronunțarea instanței de fond.

Trebuie amintit

faptul că suspendarea executării actelor administrative este un instrument

procedural eficient pus la dispoziția autorității emitente sau a instanței de

judecată în vederea respectării principiului legalității: atâta timp cât

autoritatea publică sau judecătorul se află într-un proces de evaluare, din

punct de vedere legal, a actului contestat, este echitabil ca acesta din urmă

să nu-și producă efectele asupra celor vizați.

După cum se cunoaște,

suspendarea actelor juridice reprezintă operațiunea de întrerupere vremelnică a

efectelor acestora, ca și cum actul dispare din circuitul juridic, deși,

formal-juridic, el există.

Actul administrativ

se bucură de prezumția de legalitate care, la rândul său, se bazează pe

prezumția de autenticitate (actul emană de la cine se afirmă că emană) și pe

prezumția de veridicitate (actul exprimă ceea ce în mod real a decis

autoritatea emitentă).

De aici rezultă

principiul executării din oficiu, întrucât actul administrativ unilateral este

el însuși titlu executoriu.

Cu alte cuvinte, a nu

executa actele administrative, care sunt emise în baza legii, echivalează cu a

nu executa legea, ceea ce este de neconceput într-o bună ordine juridică,

într-un stat de drept și o democrație constituțională.

Din acest motiv,

suspendarea efectelor actelor administrative reprezintă o situație de excepție,

la care judecătorul de contencios administrativ poate să recurgă atunci când

sunt îndeplinite condițiile impuse de Legea nr. 554/2004.

Așa cum am amintit

mai sus, o condiție impusă de legiuitor pentru a se dispune această măsură este

aceea a existenței unui caz bine justificat.

Conform art. 2 alin. (1)

lit. t) din Legea nr. 554/2004, modificată, cazurile bine justificate presupun

împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze

o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

Prin urmare, condiția

existenței unui caz bine justificat este îndeplinită în situația în care se

regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea

actului administrativ aflat în litigiu.

Altfel spus, pentru a

interveni suspendarea judiciară a executării unui act administrativ trebuie să

existe un indiciu temeinic de nelegalitate.

În acest context,

trebuie subliniat faptul că, în prezent, principiul legalității a devenit un

principiu fundamental în toate sistemele de drept, iar acesta constă în

respectarea întocmai a legii de către destinatarii ei (cetățeanul și statul).

În sistemul juridic

românesc, acest principiu este reglementat în art. 1 alin. (5) și art. 16 alin.

(2) din Constituție. Astfel, primul text constituțional precizează faptul că,

în România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este

obligatorie. Pe de altă parte, al doilea text cuprins în Legea fundamentală

arată că nimeni nu este mai presus de lege.

În cazul actelor

administrative, legalitatea înseamnă recunoașterea caracterului valabil al

actelor și al efectelor lor până în momentul anulării, în baza prezumției de

legalitate. Chiar dacă beneficiază de putere discreționară, autoritățile

publice nu pot ignora legea, a cărei organizare a executării și executare în

concret trebuie să o realizeze.

Cu alte cuvinte,

între actul administrativ și lege există în mod necesar un raport de

subordonare.

În speța de față,

Înalta Curte constată că nu suntem în prezența unui caz bine justificat.

Intimata-reclamantă

nu a arătat și nici nu a probat existența argumentelor juridice aparent

valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu.

Potrivit art. 2 alin.

(1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, modificată, prin noțiunea de pagubă

iminentă se înțelege prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz,

perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui

serviciu public.

În concepția

instanței de control judiciar, nici această condiție legală nu este îndeplinită

în speță, întrucât intimata-reclamantă nu a precizat în ce constă prejudiciul

în situația executării silite a deciziei de impunere și nici nu a prezentat

date cu privire la cifra sa de afaceri, la numărul de salariați, etc.

În consecință, în

raport de cele anterior expuse, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1)

și (3) C. proc. civ., raportat la 20 și art. 28 din Legea contenciosului

administrativ, modificată, va admite recursul, va modifica sentința atacată, în

sensul că va respinge acțiunea ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de D.G.F.P. a Județului Sibiu împotriva sentinței nr. 229 din 04

noiembrie 2009 a Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ

și fiscal.

Modifică sentința

atacată, în sensul că respinge acțiunea reclamantei SC R.S.W.S. SRL Sibiu, ca

neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 4 iunie 2010.