ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1127/2015

Decizia nr. 1127/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei;

Curtea de Apel Alba Iulia, secția contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 277 din 28 octombrie 2013, a admis excepția de inadmisibilitate invocată de pârâtele A. și B. Brașov, succesoare a C. Sibiu și, în consecință, a respins ca inadmisibilă acțiunea formulată de reclamanta SC D. SRL, având ca obiect anularea Deciziei de impunere nr. F/SB/788 din 17 decembrie 2012 și a Raportului de inspecție fiscală nr. F/SB/682 din 17 decembrie 2012 încheiate de pârâtă, cu consecința exonerării de la plata sumei de 39.092.843 lei, reprezentând obligații fiscale reținute în sarcina sa, reprezentând T.V.A., impozit pe profit și contribuții sociale obligatorii datorate bugetului de stat, împreună cu majorările de întârziere, dobânzile și penalitățile de întârziere aferente acestora.

2.Calea de atac exercitată;

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta SC D. SRL, invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 3 și 8 C. proc. civ., republicat.

În motivarea căii de atac, recurenta a formulat următoarele critici:

- hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe;

În opinia sa, în mod greșit a fost admisă excepția de litispendență în condițiile în care nu erau îndeplinite condițiile prevăzute de lege, competența de soluționare aparținând Tribunalului Sibiu.

Astfel, a susținut că Tribunalul Sibiu a disjuns capătul de cerere privind constatarea nulității deciziei de impunere datorită faptului că a fost semnată de persoane fără drept la acea dată, aceasta echivalând cu lipsa semnăturilor.

Prin urmare, soluția acestui capăt de cerere este strict legată de soluția pronunțată în acțiunea având ca obiect anularea deciziei de recuzare, acesta fiind un capăt de cerere accesoriu care urmează principalul.

- în mod greșit prima instanță a respins acțiunea ca inadmisibilă, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs a invocat prevederile

art. 11 alin. (1) lit. c) din Legea 554/2004, potrivit cu care este îndreptățită să formuleze acțiune în cazul în care unitatea administrativă nu soluționează contestația în termen, chestiune care echivalează cu refuzul de a judeca, precizând că la data expirării termenului prevăzut de lege pentru soluționarea contestației aceasta nu fusese suspendată, măsura intervenind ulterior.

În concluzie, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei pentru continuarea judecății aceleiași instanțe.

;

Prin întâmpinare, intimata B. Brașov, prin E. Sibiu, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea hotărârii atacate.

În esență, a arătat, cu privire la prima critică, că în mod corect prima instanță a admis excepția de litispendență, fiind îndeplinite condiții de părți, obiect și cauză, iar referitor la cea de-a doua critică a susținut că în mod corect prima instanță a respins acțiunea ca inadmisibilă, neexistând o decizie a organului fiscal asupra fondului actului, nu se poate ataca direct actul administrativ fiscal de impunere.

A.

a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului și menținerea hotărârii atacate, întrucât reclamanta a formulat contestație împotriva actului administrativ atacat în prezenta cauză și a formulat acțiune înainte să i se comunice de către organul administrativ sesizat decizia de soluționare a contestației, or, instanța nu are competența să se pronunțe direct asupra legalității actelor contestate.

A apreciat astfel că

recurenta nu are temei legal

pentru a solicita direct instanței de contencios administrativ anularea Deciziei nr. F/SB/788 din 17 decembrie 2012 de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală și Raportului de inspecție fiscală nr. F/SB/682 din 17 decembrie 2012.

În fine, intimata a reiterat faptul că prin Decizia nr. 112 din 26 aprilie 2013 a soluționat contestația recurentei, iar aceasta avea posibilitatea legală prevăzută de art. 205 din O.G nr. 92/2003, cu modificările și completările ulterioare, de a sesiza instanța cu privire la temeinicia și legalitatea acestui act administrativ fiscal.

Raportul întocmit potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru și comunicat părților în baza Încheierii de ședință din data de 20 octombrie 2014, potrivit art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Totodată, completul de filtru a apreciat incidența în cauză a prevederilor art. 493 alin. (6) C. proc. civ.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului;

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor formulate de intimate și în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Intimata-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere vizând anularea Deciziei de impunere nr. F/SB/788 din 17 decembrie 2012 și Raportului de inspecție fiscală nr. F/SB/682 din 17 decembrie 2012 încheiate de C. Sibiu, cu consecința exonerării de la plata sumei de 39.092.843 lei, reprezentând obligații fiscale reținute în sarcina sa, reprezentând T.V.A., impozit pe profit și contribuții sociale obligatorii datorate bugetului de stat, împreună cu majorările de întârziere, dobânzile și penalitățile de întârziere aferente acestora.

Contrar susținerilor recurentei, soluția primei instanțe în ceea ce privește excepția de litispendență este corectă, în raportul cu împrejurarea că sunt îndeplinite cerințele legale cu privire la tripla identitate de părți, obiect și cauză.

În speță, prin Decizia nr. 112 din 26 aprilie 2013 emisă de A. în soluționarea contestației formulate de reclamantă împotriva actelor administrative contestate, s-a suspendat soluționarea pe fond a acesteia, procedura administrativă urmând a fi reluată la încetarea definitivă a motivului care a determinat suspendarea.

Potrivit dispozițiilor art. 205 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, „împotriva titlului de creanță, precum și împotriva altor acte administrative fiscale se poate formula contestație potrivit legii. Contestația este o cale administrativă de atac și nu înlătură dreptul la acțiune al celui care se consideră lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal sau prin lipsa acestuia, în condițiile legii”.

În conformitate cu prevederile art. 218 alin. (2) din același act normativ, „deciziile emise în soluționarea contestațiilor pot fi atacate de către contestatar sau de către persoanele introduse în procedura de soluționare a contestației potrivit art. 212, la instanța judecătorească de contencios administrativ competentă, în condițiile legii”.

Din interpretarea acestor dispoziții legale, rezultă că

în lipsa unei decizii de soluționare a contestației administrative pe fondul său, conform art. 216 alin. (1) - (3) C. proc. fisc., instanța nu poate fi învestită direct cu cererea de anulare a deciziei de impunere și raportului de inspecție fiscală, fără să existe o decizie a autorității asupra acestor acte.

Altfel spus, instanța de contencios administrativ poate fi învestită doar cu acțiunile introduse împotriva deciziilor emise de organele fiscale

în soluționarea contestațiilor cu privire la actele administrative de impunere fiscală.

În speță, așa cum rezultă din actele dosarului, recurenta-reclamantă a formulat contestație administrativă împotriva deciziei de impunere și raportului de inspecție fiscală, așa cum prevăd dispozițiile art. 205-218 C. proc. fisc., însă prin Decizia nr. 112 din 26 aprilie 2013 emisă de A. s-a suspendat soluționarea pe fond a acesteia, procedura administrativă urmând a fi reluată la încetarea definitivă a motivului care a determinat suspendarea.

Prin urmare, în cauză, respectiva contestație nu a fost soluționată pe fond printr-o decizie până la data pronunțării sentinței.

Așa fiind, în raport cu prevederile art. 218 alin. (2) C. proc. fisc., acțiunea societății recurente pentru anularea deciziei de impunere și raportului de inspecție fiscală, prin care s-au stabilit obligații fiscale suplimentare în sarcina recurentei, adresată direct instanței de contencios administrativ este, într-adevăr, inadmisibilă, fiind prematur formulată.

În concluzie, prevederile art. 205 - 218 C. proc. fisc. reglementează o procedură administrativă obligatorie de contestare a actelor administrative fiscale, care se finalizează prin decizia emisă în temeiul art. 216-217, ce poate fi atacată în contencios administrativ, potrivit art. 218 alin. (2) C. proc. fisc.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de SC D. SRL împotriva sentinței nr. 277 din 28 octombrie 2013, Curtea de Apel Alba Iulia, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 12 martie 2015.