ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1778/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată și conexată sub nr. 936/57/2009 la Curtea de Apel Alba-Iulia, secția contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC W.S. SRL Sibiu a chemat în judecată pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Sibiu solicitând prin care a solicitat: - anularea deciziei din 17 iulie 2009 privind soluționarea contestației - anularea deciziei de impunere din 10 iulie 2009, Raportului de inspecție fiscală din 10 iulie 2009 și dispoziției din 10 iulie 2009 emise de pârâtă și exonerarea reclamantei de plata TVA în sumă de 814.522 RON - suspendarea executării deciziei de impunere din 10 iulie 2009 până la soluționarea irevocabilă a prezentei contestații.

În susținerea acțiunii,în esență,reclamanta a arătat că decizia de soluționare a contestației din 2009 este lovită de nulitate, întrucât indică în mod eronat instanța competentă să soluționeze contestația. Referitor la decizia de impunere și raportul de inspecție fiscală reclamanta a arătat că sunt lovite de nulitate având în vedere că organul fiscal a reținut în mod eronat că în speță nu sunt aplicabile dispozițiile art. 133 alin. (2) lit. g) pct. 12 C. fisc.. Astfel acesta a reținut în mod eronat că adresa clientului este o căsuță poștală iar plățile au fost făcute de către o persoană fizică, că locul prestării este România, denumirea contractului fiind interpretată ca o terță persoană. În realitate raportul juridic, sub forma unui contract de asociere în participațiune - Joint Venture - se desfășoară cu S.E., firmă cu sediul în Dubai al cărei administrator este M.K., acesta din urmă efectuând plățile în calitate de administrator social al societății beneficiare.

Susținerea organului fiscal referitoare la expirarea licenței acestei societăți este apreciată ca fiind nerelevantă, întrucât eventuala sancțiune poate fi aplicată doar de statul Dubai, conform legilor sale și nicidecum de organul fiscal român. În ceea ce privește acțiunea conexată, înregistrată la această instanță sub Dosar nr. 1072/57/2009 reclamanta SC W.S. SRL Sibiu a chemat în judecată pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Sibiu solicitând prin care a solicitat: - anularea deciziei nr. 130 din 31 august 2009 și a deciziei din 13 august 2009 privind soluționarea contestației; - anularea deciziei de impunere din 10 iulie 2009, Raportului de inspecție fiscală din 10 iulie 2009 și dispoziției din 10 iulie 2009 emise de pârâtă și exonerarea reclamantei de plata TVA în sumă de 814.522 RON; - suspendarea executării deciziei de impunere din 10 iulie 2009 până la soluționarea irevocabilă a prezentei contestații.

Reclamanta arată că cele două decizii sunt nule întrucât s-a emis decizia de soluționare a contestației din 2009 la data de 17 iulie 2009, astfel că nu pot fi emise decizii ulterioare cu privire la acest aspect. Pe de altă parte a susținut că decizia 130/2009 este nulă întrucât data de emitere este eronată iar decizia de îndreptare a erorii materiale nu prezintă nici o relevanță sub aspectul conținutului întrucât nu dispune explicit asupra înlocuirii datei de 31 august 2009 cu 31 iulie 2009. Curtea de Apel Alba-Iulia, secția contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 65/F/CA/2010 pronunțată în data de 3 martie 2010, a respins acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta SC W.S.

SRL,în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Sibiu. S- a arătat, prin considerentele hotărârii pronunțate de instanța de fond, următoarele: În ceea ce privește cererea de suspendare a executării deciziei de impunere din 2009 aceasta a fost admisă, prin sentința nr. 229/CA/2009 pronunțată la data de 04 noiembrie 2009. Referitor la susținerile reclamantei privind nulitatea actelor de soluționare a contestației , instanța a constat că nu sunt fondate, întrucât aceasta nu a formulat critici explicite cu privire la dispoziția din 2009, raportate la specificul ei. Pe de altă parte, prin decizia din 2009, Activitatea de Inspecție Fiscală a indicat în mod expres dispozițiile legale care stau la baza măsurii de modificare a deconturilor de TVA.

Cu privire la indicarea eronată a instanței competente să soluționeze contestația, această mențiune nu este de natură să atragă nulitatea deciziei atâta timp cât ea nu este prevăzută sub sancțiunea nulității absolute de art. 211 C. proc. fisc. iar indicarea ei nu a fost în măsură să producă vreun prejudiciu reclamantei, aceasta sesizând ea însăși, în termen, instanța competentă . Instanța a reținut că ,nici criticile referitoare la decizia din 2009 nu pot fi primite,emiterea sa ulterioară nu poate atrage lipsirea de efecte justificată doar de succesiunea cronologică. Nici critica privind data emiterii nu poate fi primită, întrucât aceasta a constituit în mod evident o eroare materială care a și fost dealtfel îndreptată prin decizia din 2009 conform art. 48 C. proc.

fisc.. Pe fondul cauzei, instanța a constat că între SC W.S. SRL Sibiu, reprezentat prin administrator N.G.C. și SC RS W.S. JPC reprezentată de M.K. se încheie contractul de colaborare din 01 februarie 2008 având ca obiect prestarea de către SC W.S. SRL în favoarea SC RS W.S. JPC a serviciilor de marketing on line a ofertelor de internet ale acestora pentru perioada 01 februarie 2008 - 31 decembrie 2008, contabilizarea prestațiilor urmând a fi realizată de către SC W.S. SRL la cererea SC RS W.S. JPC. Astfel, au fost emise facturile de către SC W.S. SRL Sibiu pe numele SC RS W.S. JPC cu cota 0 de TVA. Așadar situația premisă corectă este cea indicată de către organul fiscal și nu cea descrisă de către reclamantă devenind aplicabile dispozițiile art. 133 alin. (1) C. fisc.

instituie regula conform căreia „Locul prestării de servicii este considerat a fi locul unde prestatorul este stabilit sau are un sediu fix de la care serviciile sunt efectuate”. Excepțiile de la această regulă sunt enumerate în alin. (2) și (3), însă în ceea ce ne privește, reclamanta înțelege să invoce dispozițiile art. 133 alin. (2) lit. g) pct. 12 C. fisc.. În speță, beneficiarul prestării serviciilor este SC RS W.S. JPC, adică o asociere rezultată dintr-un contract de Joint Venture. Aplicând dispozițiile art. 127 alin. (10) C. fisc. reiese că „Asocierile în participațiune nu dau naștere unei persoane impozabile separate. Asocierile de tip Joint Venture, consortium sau alte forme de asociere în scopuri comerciale, care nu au personalitate juridică și sunt constituite în temeiul legii, sunt tratate drept asocieri în participațiune”.

În concluzie instanța a mai constat că în cauza de față beneficiarul nu este o entitate de sine stătătoare, cu date de identificare independente de cele ale asociaților, aspect recunoscut explicit chiar de reclamantă în ședința de judecată din data de 25 noiembrie 2009. Împotriva sentinței nr. 65/F/CA din 3 martie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Alba-Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, a formulat recurs în termen legal reclamanta SC W.S.

SRL Sibiu, prin care s-a solicitat admiterea căii extraordinare de atac și modificarea în totalitate a hotărârii atacate în sensul admiterii acțiunii în contencios administrativ introductive de instanță, cu consecința anulării deciziei din 17 iulie 2009, a deciziei de impunere din 10 iulie 2009, a deciziei din 31 august 2009, a deciziei din 13 august 2009, a raportului de inspecție fiscală din 10 iulie 2009 și a dispoziției din 10 iulie 2009 și a exonerării recurentei de plata sumei totale de 814.522 RON reprezentând taxa pe valoarea adăugată (628.650 RON) și majorări de întârziere (185.872 RON). Reclamanta a învederat, prin motivele de recurs, că sentința recurată este nelegală, instanța de fond pronunțând hotărârea cu interpretarea și aplicarea eronată a dispozițiilor art. 133 alin. (2) lit. g) pct. 12 C. fisc., art. 127 alin. (10) C. fisc., pct. 79 pct. 4 H.G.

nr. 44/2004 privind Normele metodologice de aplicare a C. fisc. și de asemenea cu o apreciere greșită a înscrisurilor depuse de către recurentă privind dovada existenței societății comerciale S.E. Dubai, a sediului acesteia și a dovezii funcționării acestei firme. Astfel, se arată în motivarea sentinței atacate că actul juridic, respectiv contractul de joint-venture a fost încheiat între SC W.S. SRL și SC SC RS W.S. JPC reprezentată de către M.K. și, pornind de la această premisă, a constatat că beneficiarul prestării serviciilor este SC SC RS W.S. JPC care nu este client cu sediu fix în Emiratul Dubai, astfel că excepția prevăzută de art. 133 alin. (2) lit. g) pct. 12 C. fisc. nu este incidentă în cauză.

Așa cum rezultă din contractul de joint-venture, acest contract s-a încheiat între comerciantul local S.E. Dubai reprezentată de managerul general M.K. și SC W.S. SRL Sibiu, identificate cu date de identificare și autorizare atât în Emiratul Dubai cât și în România. Așadar, limitele de interpretare ale instanței sunt cele contractuale și ca atare părți semnatare ale contractului și beneficiar al serviciilor prestate de către reclamantă este S.E., societate aflată în emiratul Dubai care nu aparține Comunității Europene. Conform dispozițiilor art. 156 pct. 5 C. fisc., în cadrul asocierii în participațiune ca și în cazul de față, asocierea care nu constituie o persoană impozabilă, drepturile și obligațiile privind taxa revine asociatului care contabilizează venituri și cheltuieli generate de către contractul încheiat între părți.

Este evident că potrivit actului adițional nr. 2 la contractul de joint-venture din data de 16 ianuarie 2008 s-a stabilit la art. 10.1 că registrele și actele comerciale precum și contabilitatea se va ține la sediul societății comerciantului local, respectiv la S.E. Dubai, aceasta având calitatea de comerciant local în cadrul contractului. În acest context, obligația de plată a taxei ar reveni comerciantului local, însă acesta este supus legislației statului unde își are sediul, respectiv Emiratul Dubai și prin urmare este persoana impozabilă în înțelesul C. fisc. cu atât mai mult cu cât în Normele metodologice la aplicarea dispozițiilor art. 133 alin. (2) lit. g) pct. 12 C. fisc.

la pct. 6 lit. b) de la capitolul ”Locul prestării de servicii” se specifică în mod clar locul este în afara Comunității când aceste servicii sunt prestate de către o persoană impozabilă cu sediul în România către un beneficiar care este stabilit sau are reședința în afara Comunității Europene dacă utilizarea și exploatarea efectivă a serviciilor au loc în afara Comunității. Dispozițiile pct. 13 din aceleași Norme metodologice stabilesc faptul că se are în vedere noțiunea de persoană impozabilă din punct de vedere al taxei pe valoarea adăugată iar în alin. (3) clasificarea sediului social fix este în funcție de gradul de permanență al resurselor tehnice care trebuie să fie eficiente și capabilitatea de a primi și utiliza serviciile respective.

La pct. 13 alin. (4) din cadrul acelorași norme metodologice se stabilesc dovezile ce trebuie să le prezinte beneficiarul, respectiv contractul, care în speță este depus la dosar, dovada plății serviciilor care este suportată de către S.E. Dubai, plățile fiind făcute de către administratorul M.K. și oricare alte informații relevante pentru locul prestării în cauză, fiind depusă și dovada de la guvernul Emiratului Dubai cu privire la existența, înmatricularea și autorizarea comerciantului local S.E. Dubai. Pentru a fi identificate plățile, facturile au fost emise către S.E. Dubai dar cu specificarea denumirii data de contract de joint-venture SC RS W.S. JPC, indicându-se sediul S.E. Dubai și numărul de cont al acestei societăți, codul IBAN așa cum rezultă din plățile făcute de la banca H.B.C.

din Dubai, contul fiind deschis de către administratorul M.K.. Din toate aceste date rezultă în mod evident că serviciile au fost prestate de către un comerciant persoană impozabilă din afara Comunității, beneficiind de scutirea de la plata TVA prevăzută de art. 133 alin. (2) lit. g) pct. 12 C. fisc. al României. În cauză a depus întâmpinare intimata Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Sibiu, prin care s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu consecința menținerii ca legală și temeinică a sentinței recurate. S-a arătat că instanța de fond a reținut în mod corect că operațiunile efectuate de reclamantă cu străinătatea sunt operațiuni impozabile în conformitate cu prevederile art. 126 C. fisc.

și că art. 133 alin. (2) lit. g) pct. 12 C. fisc. definește expres locul prestării serviciilor furnizate pe cale electronică și anume ”locul unde clientul căruia îi sunt prestate serviciile este stabilit sau are un sediu fix, cu condiția ca respectivul client să fie stabilit sau să aibă un sediu fix în afara Comunității ori să fie o persoană impozabilă acționând ca atare, stabilită sau care are un sediu fix în Comunitate, dar nu în același stat cu prestatorul”. Recurenta nu a făcut dovada sediului permanent al acestui Joint-Venture, ca fiind în Dubai, și astfel în mod corect au fost aplicate prevederile C. fisc., deoarece locul prestării operațiunilor este în România. Astfel, art. 127 C. fisc.

prevede că asocierile în participațiune nu dau naștere unei persoane impozabile separate și că asocierile de tip joint-venture, consortium sau alte forme de asociere în scopuri comerciale care nu au personalitate juridică și sunt constituite în temeiul legii sunt tratate drept asocieri în participațiune. De asemenea, pct. 79 alin. (4) din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 44/2004 stabilesc că ”în cazul asocierilor în participațiune sau al altor asocieri tratate drept asocieri în participațiune conform art. 127 din C. fisc., drepturile și obligațiile legale privind taxa pe valoarea adăugată prevăzute de Titlul VI al C. fisc. revin asociatului care contabilizează veniturile și cheltuielile, potrivit contractului încheiat între părți.

Prin drepturi și obligații legale se înțelege printre altele, dreptul de a exercita deducerea taxei pentru achiziții conform prevederilor art. 145-147 1 C. fisc., obligația de a emite facturi către beneficiar și de a colecta taxa în cazul operațiunilor taxabile. Aceste prevederi se aplică numai în situația în care asociatul care contabilizează veniturile și cheltuielile efectuează achizițiile asocierii pe numele său și emite facturi în nume propriu către terți pentru livrările de bunuri și prestările de servicii obținute de asociere, urmând ca veniturile și cheltuielile să fie atribuite fiecărui asociat corespunzător cotei de participare în asociere. Dacă membrii asociați acționează în nume propriu față de terți și față de ceilalți membri asociați, fiecare persoană va fi tratată drept o persoană impozabilă separată în conformitate cu prevederile art. 127 alin. (9) C. fisc.

și tranzacțiile respective se impozitează distinct în conformitate cu regulile stabilite la Titlul VI al C. fisc.”. Această interpretare rezultă din conținutul clauzelor contractuale potrivit cărora ”art. 10.01 Registrele și actele comerciale. Joint-Venture va păstra toate registrele și actele comerciale la sediul societății P.J.V. (reclamanta) va ține contabilitatea corectă și conformă a tuturor tranzacțiilor efectuate care privesc Joint-Venture”. În ceea ce privește pretinsul act adițional ”Acord de garanție bancară” acesta nu modifică concluziile din decizia de impunere din 10 iulie 2009, deoarece plățile nu s-au efectuat de către acesta ci de către persoane fizice: K.I. și M.K., în nume propriu sau ca reprezentanți ai altor societăți comerciale cu sediul în Dubai, nu pentru sau in numele beneficiarului SC RS W.S.

JPC Dubai-Emiratele Arabe Unite. Chiar dacă acest client nu este o entitate separată, fără personalitate juridică, ci reprezintă un număr generic atribuit unui raport contractual (fără ca asocierea constituită să dobândească personalitate juridică între două persoane juridice respectiv reclamanta și S.E. Dubai, Emiratele Arabe Unite) cât timp facturile s-au emis pentru SC RS W.S. JPC Dubai-Emiratele Arabe Unite, în mod corect s-a reținut că nu poate fi acceptată ideea că plata prestării s-a efectuat pentru aceasta, cât timp plățile s-au efectuat de persoane fizice, în nume propriu sau ca reprezentante a altor persoane juridice, altele decât S.E.. Cât timp S.E.

Dubai, Emiratele Arabe Unite, apare ca înregistrată la Registrul Comerțului, prin Departamentul pentru Dezvoltare Economică - Guvernul Dubai, Emiratele Arabe Unite, cu nr. licență, care atestă înregistrarea acestei societăți numai în perioada 26 iulie 2005-26 iulie 2007, licența pentru perioada prevăzută în contractul de Joint-Venture ianuarie 2008-noiembrie 2008 este expirată conform anexei nr. 15 la raportul de inspecție fiscală, în mod corect s-a reținut că actul-contract Joint Venture datat 25 ianuarie 2008, care are ca obiect dezvoltarea, prestarea și administrarea ofertelor de internet bazate pe interacțiunea și oferta membrilor sub denumirea SC RS W.S. JPC, nu este o entitate al cărui sediu fix a fost stabilit ca fiind în Dubai, astfel că în mod corect s-a stabilit că operațiunile de prestări servicii sunt impozabile în România asupra lor s-a calculat TVA suplimentar.

Intimata Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Sibiu a mai precizat, prin completarea la întâmpinare, că din analiza documentelor depuse de recurenta reclamantă în recurs, respectiv Declarațiile privind taxa pe valoarea adăugată aferente anului 2007 și anului 2008 depuse la Administrația Financiară Berlin - Neukolln de către SC RS W.S. JPC la data de 06 aprilie 2010, ulterior datei încheierii inspecției fiscale, organul de inspecție fiscală a constatat faptul că, din aceste documente nu rezultă că SC RS W.S. JPC are un sediu fix sau este stabilit în comunitate. Mai mult, adresa înscrisă în aceste documente este în continuare Dubai - Emiratele Arabe Unite.

În consecință, întrucât atât din documentele prezentate în timpul inspecției fiscale parțiale cât și din documentele depuse ulterior de către recurenta-reclamantă nu rezultă care este sediul clientului căruia îi sunt prestate serviciile, dacă acest client este stabilit sau are un sediu fix în afara Comunității ori este o persoană impozabilă acționând ca atare, stabilită sau care are un sediu fix în Comunitate, dar nu în același stat cu prestatorul conform prevederilor art. 133 alin. (2) lit. g) pct. 12 Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., cu modificările și completările ulterioare, a considerat intimata că acestor prestări de servicii le sunt aplicabile prevederile art. 133 alin. (1) Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., cu modificările și completările ulterioare.

Ca urmare, a apreciat intimata pârâtă că înscrisurile administrate de reclamantă în recurs sunt nerelevante, nu fac nici o completare și justificare care să ateste faptul că SC RS W.S. JPC Dubai este stabilit sau are un sediu fix în afara Comunității, respectiv Dubai - Emiratele Arabe Unite. Analizând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs invocate de reclamanta SC W.S. SRL, cât potrivit prevederilor art. 304 1 C. proc. civ., se rețin următoarele: Prin decizia de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală din data de 10 iulie 2009 s-au stabilit în sarcina contribuabilului SC RS W.S.

JPC Sibiu obligații fiscale suplimentare de plată în sumă totală de 814.522 RON (din care suma de 628.650 RON reprezintă taxa pe valoarea adăugată stabilită suplimentar și rămasă de plată și suma de 185.872 RON reprezintă valoare obligații fiscale accesorii - majorări de întârziere calculate până la data de 10 iulie 2009). S-a arătat, prin decizia de impunere mai sus menționată, că organul de inspecție fiscală a calculat taxa pe valoarea adăugată pentru perioada 31 martie 2008-30 noiembrie 2008 la un număr de 26 de facturi emise de societate către SC RS W.S. JPC Dubai, anexa nr. 12 la raportul de inspecție fiscală, în valoare totală de 3.639.598 RON cu o taxă pe valoarea adăugată în sumă de 691.524 RON, și că același organ de inspecție fiscală a considerat faptul că SC RS W.S.

JPC Dubai nu este o entitate separată cu sau fără personalitate juridică, ci reprezintă un nume generic atribuit unui raport contractual (fără ca asocierea constituită să dobândească personalitate juridică) între două persoane juridice SC W.S. SRL și S.E. Dubai-Emiratele Arabe Unite, (societate a cărei licență este expirată pentru perioada prevăzută în contractul de Joint-Venture, respectiv ianuarie-noiembrie 2008), în scopul coordonării activității lor pe o anumită perioadă sau pentru realizarea unui obiectiv determinat. Prin decizia din data de 31 iulie 2009 emisă de Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Sibiu a fost respinsă ca neîntemeiată contestația formulată de reclamanta SC RS W.S.

JPC Sibiu împotriva deciziei de impunere din data de 10 iulie 2009 și a raportului de inspecție fiscală din data de 10 iulie 2009, cu motivarea că măsura de colectare a TVA aferentă serviciilor furnizate pe cale electronică în condițiile în care petenta nu a prezentat documente din care să rezulte că beneficiarul serviciilor prestate are un sediu fix în afara Comunității sau este o persoană impozabilă acționând ca atare stabilită sau care are un sediu fix în Comunitate, dar nu în România, este legală, prin raportare la prevederile art. 28 alin. (5), art. 126 alin. (1), art. 127 alin. (1) și (2) , art. 127 alin. (10), art. 133 alin. (1) și (2) lit. g) pct. 12 și art. 140 alin. (1) Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., cu modificările și completările ulterioare.

S-a precizat că, întrucât petenta nu prezintă un document din care să rezulte ca beneficiarul serviciilor furnizate pe cale electronică are domiciliul sau un sediu fix în afara Comunității, respectiv în Dubai-Emiratele Unite, locul prestării de servicii este considerat a fi locul unde prestatorul este stabilit sau are un sediu fix de la care serviciile sunt efectuate, respectiv în România. Instanța de fond, prin considerentele hotărârii recurate, a reținut, din analiza ansamblului probator administrat în cauză, că în speță beneficiarul prestării serviciilor este SC RS W.S. JPC, adică o asociere rezultată dintr-un contract de Joint-Venture, că beneficiarul nu este o entitate de sine stătătoare, cu date de identificare independente de cele ale asociaților și că beneficiarul prestării serviciilor nu este așadar un client cu sediul fix în emiratul Dubai, fiind astfel aplicabile in cauză nu dispozițiile de excepție ale art. 133 alin. (2) lit. g) pct. 12 C. fisc.

ci prevederile art. 28 alin. (4) și art. 133 alin. (1) Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., cu modificările și completările ulterioare. Situația premisă corectă, a precizat prima instanță, este cea indicată de către organul fiscal și nu cea descrisă de reclamantă, motiv pentru care s-a concluzionat că recurenta era obligată să colecteze taxa pe valoarea adăugată aferent serviciilor prestate și că actele fiscale atacate pe calea contenciosului administrativ sunt de deplin legale iar acțiunea reclamantei este neîntemeiată. Potrivit dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea judecătorească se dă în numele legii și trebuie să menționeze, printre altele, motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

O hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă în motivarea sa argumentele pro și contra care au format, în fapt și în drept, convingerea instanței cu privire la soluția pronunțată, argumente care, în mod necesar, trebuie să se raporteze, pe de o parte, la susținerile și apărările părților, iar, pe de altă parte, la dispozițiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecății, în caz contrar fiind lipsită de suport probator și legal și pronunțată cu nerespectarea prevederilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.. Motivarea este, prin urmare, un element esențial al unei hotărâri judecătorești, o puternică garanție a imparțialității judecătorului și a calității actului de justiție, precum și o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanța superioară a atribuțiilor de control judiciar de legalitate și temeinicie.

Instanța de judecată trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut prin acțiune și asupra tuturor mijloacelor ce au stat la temelia pretențiilor ridicate de părțile unui proces civil. Cu alte cuvinte, motivarea nu poate fi in principiu implicită, ci trebuie să poarte asupra tuturor criticilor formulate și, în general, asupra tuturor argumentelor de fapt și de drept invocate. Altfel spus, orice parte în cadrul unei proceduri are dreptul să prezinte judecătorului observațiile și argumentele sale și de a pretinde organului judiciar să le examineze pe acestea în mod efectiv, iar obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești constituie o condiție a procesului echitabil, exigență a art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 parag.

1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale. Dreptul la un proces echitabil, prin urmare, nu poate fi considerat efectiv decât dacă observațiile părților sunt corect examinate de către instanță, instanță care are în mod necesar obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă, cel puțin pentru a le aprecia pertinența.

Se constată, în cauză, că prima instanță a procedat la respingerea ca neîntemeiată a acțiunii formulate de reclamantă prin însușirea stării de fapt, a apărărilor și a temeiurilor de drept invocate de organul fiscal prin raportul de inspecție fiscală, prin decizia de impunere, prin decizia de soluționarea a căii administrative de atac și prin întâmpinarea depusă în cauză, fără a proceda la un examen complet a înscrisurilor administrate de recurentă și fără a analiza, în mod efectiv, și de a înlătura, motivat și argumentat, în mod explicit și nu implicit, susținerile din acțiunea în contencios administrativ.

Astfel, recurenta reclamantă a învederat, prin motivele acțiunii sale, că în mod greșit organul fiscal a reținut că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 133 alin. (2) lit. g) pct. 12 Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., cu modificările și completările ulterioare, cu toate că la dosarul cauzei s-au depus înscrisuri din care rezultă că administratorul societății S.E. este M.K. și plățile au fost făcute corect de către administrator, că în mod eronat organul de inspecție fiscală a apreciat că locul prestării serviciilor este în România în condițiile în care conform contractului de asociere în participațiune partenerul contractual S.E. are sediul în Dubai în afara Comunității Europene și că s-a făcut o confuzie între denumirea contractului de asociere în participațiune ca SC RS W.S.

JPC Dubai și existența unei alte societăți, rezultând neechivoc din contractul de joint-venture că obiectul acestei convenții presupune prestarea de servicii de către societatea reclamantă către S.E. (prin urmare, a mai susținut reclamanta, relațiile comerciale contractuale nu s-au desfășurat decât între recurentă și S.E., societate care funcționează și la ora actuală, iar faptul că licența acestei ultime societăți este expirată sau nu are nici o relevanță pe planul aplicabilității legii române întrucât aceasta nu-și poate extinde efectele și în afara statului român cu aplicabilitate în statul Dubai). Prin omisiunea primei instanțe de analiza și cerceta, în mod efectiv, prin considerentele hotărârii recurate, motivele de fond invocate de reclamantă prin acțiunea în contencios administrativ, mai sus evocate, au fost nesocotite dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ. și a fost încălcat astfel dreptul reclamantei la un proces echitabil. Motivele menționate, de care s-a prevalat reclamanta, au caracterul unor mijloace de apărare hotărâtoare pentru soluția ce se putea pronunța în cauză și pentru dezlegarea corespunzătoare a raportului juridic dedus judecății, și ele necesitau, prin urmare, un răspuns specific și explicit din partea judecătorului fondului. În aceste condiții, recurentei i s-a cauzat o vătămare procesuală care nu poate fi înlăturată decât prin casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de fond, pentru a se asigura părților accesul la dublul grad de jurisdicție, ca garanție a legalității și temeiniciei hotărârii judecătorești ce va fi dată în cauză.

Prin urmare, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, precum și a dispozițiilor art. 304 pct. 7, art. 312 alin. (1)-(3) și art. 313 C. proc. civ., se va dispune admiterea recursului declarat de reclamanta SC W.S. SRL Sibiu împotriva sentinței nr. 65/F/CA din 3 martie 2010 a Curții de Apel Alba-Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta SC W.S. SRL Sibiu împotriva sentinței nr. 65/F/CA din 3 martie 2010 a Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 24 martie 2011.