ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1588/2014

Decizia nr. 1588/2014

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Alba Iulia sub nr. x/57/2012, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Sibiu - Activitatea de Inspecție Fiscală - Inspecție Fiscală Persoane Fizice, pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se dispună:

(i) anularea Deciziei nr. 573 din 12 decembrie 2011 emisă de pârâtă, prin care a fost respinsă contestația formulată împotriva Deciziei de impunere nr. 9870/2011;

(ii) anularea Deciziei de impunere nr. 9870/2011;

(iii) obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentința civilă nr. 259 din 27 iunie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia s-a dispus admiterea în parte a cererii în contencios administrativ formulată de reclamantul A., anularea Deciziei nr. 573 din 12 decembrie 2011, obligarea pârâtei să procedeze la soluționarea pe fond a contestației și respingerea petitului privind anularea Deciziei de impunere nr. 9870/2011, ca prematur formulat.

Pentru a hotărî în acest sens, prima instanță a reținut următoarele:

Prin Decizia de impunere nr. 9870 din 19 iulie 2011 emisă de pârâtă s-a stabilit în sarcina reclamantului obligația de plată a sumei de 2.502.311 lei reprezentând TVA datorat pentru tranzacții cu imobile și accesorii.

Pârâta susține că a comunicat această decizie cu scrisoare recomandată la data de 22 iulie 2011 la domiciliul reclamantului și aceasta a fost returnată la data de 29 iulie 2011, cu mențiunea "expirat termenul de păstrare", însă nu a dovedit acest lucru. La dosar există doar dovada comunicării Adresei nr. 9512/2011 privitoare la solicitările adresate de reclamant în legătură cu inspecția fiscală, adresă care a fost și recepționată.

Cert este că, la data de 2 august 2011, prin anunț colectiv publicat pe pagina de internet a ANAF s-a realizat procedura de comunicare prin publicitate a acestei decizii.

Apreciind că procedura a fost realizată, iar comunicarea s-a realizat în 15 zile de la publicarea anunțului, pârâta a trecut la executarea silită, prin emiterea titlului executoriu și a somației.

Prin Decizia nr. 573 din 12 decembrie 2011 emisă de pârâtă a fost respinsă contestația formulată de reclamant, ca nedepusă în termen.

Dispozițiile art. 44 alin. (2) C. proc. fisc. prevăd modalitățile de comunicare a actului administrativ fiscal. În alin. (3) se explicitează modalitatea în care se face comunicarea prin publicitate, iar la alin. (4) se arată că dispozițiile Codului de procedură civilă privind comunicarea actelor de procedură sunt aplicabile în mod corespunzător.

Enumerarea cuprinsă în art. 44 C. proc. fisc. nu este decât o aplicație specifică a dispozițiilor Codului de procedură civilă în materie, enunțând de la pct. a) către pct. d), în ordinea priorității acestora în aplicare, modalitățile prin care se comunică actul administrativ fiscal.

De altfel, prin Decizia nr. 536 din 28 aprilie 2011, Curtea Constituțională a reținut ca prevederile art. 44 alin. (3) C. proc. fisc. sunt aplicabile "doar în cazul în care celelalte modalități de comunicare nu au putut fi îndeplinite din motive obiective".

În speță, pârâta nu a făcut dovada respectării obligației stabilite de art. 44 alin. (2) lit. c) C. proc. fisc. În măsura în care a primit recomandata returnată, deși această dovadă nu a fost făcută în fața instanței, organul fiscal avea obligația să verifice realitatea adresei la care a expediat scrisoarea prin efectuarea unei adrese la SPCJEP Sibiu. Numai în măsura în care adresa respectivă era reconfirmată, pârâta era îndreptățită să treacă la următoarea variantă de comunicare a actului administrativ fiscal.

Or, în speță, organul fiscal a realizat direct procedura de comunicare prin publicitate.

Reținând că procedura de comunicare a Deciziei nr. 9870/2011 s-a realizat prin publicitate, fără ca pârâta să demonstreze că a fost împiedicată din motive obiective să realizeze procedura de comunicare prin scrisoare recomandată, prima instanță a apreciat că nu a fost respectată ordinea de prioritate stabilită de art. 44 C. proc. fisc., astfel că momentul luării la cunoștință de decizia de impunere îl reprezintă data de 07 noiembrie 2011, și nu data de 17 august 2011, cum în mod eronat s-a reținut de pârâtă.

Ca atare, concluzia la care s-a ajuns cu ocazia soluționării contestației este eronată, astfel că se impune anularea Deciziei nr. 573 din 12 decembrie 2011, cu consecința obligării pârâtei să procedeze la soluționarea pe fond a contestației.

Împotriva Sentinței civile nr. 259 din 27 iunie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal a declarat recurs, în termen legal, pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Sibiu, susținând că este nelegală și netemeinică, pentru următoarele motive:

Hotărârea primei instanțe este nelegală, fiind dată cu aplicarea eronată a dispozițiilor art. 44 C. proc. fisc., motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În mod corect s-a dispus respingerea contestației ca nedepusă în termen, întrucât a fost formulată cu depășirea termenului de 30 de zile impus de art. 207 din O.G. nr. 92/2003, sancțiunea procedurală fiind corect aplicată.

La dosar există dovada comunicării Deciziei de impunere nr. 9870 din 19 iulie 2011, în condițiile art. 44 alin. (1) și alin. (2) lit. c) din O.G. nr. 92/2003, respectiv: "prin poștă, la domiciliul fiscal al contribuabilului, cu scrisoare recomandată cu confirmare de primire, precum și prin alte mijloace, cum sunt fax, e-mail, dacă se asigură transmiterea textului actului administrativ fiscal și confirmarea primirii acestuia", la data de 22 iulie 2011, dar care s-a întors cu mențiunea "Expirat termenul de păstrare" la data de 29 iulie 2011, confirmare de primire R 94986.

Ulterior, decizia de impunere a fost comunicată prin afișare electronică pe pagina de internet a ANAF, stabilindu-se și data la care s-a considerat comunicată, respectiv 17 august 2011, dată de la care curge termenul de contestare prevăzut de art. 205 și următoarele din O.G. nr. 92/2003.

În mod greșit prima instanță a apreciat că nu s-a făcut dovada acestei modalități de comunicare, cât timp în decizia de soluționare a contestației s-a descris modul în care s-a făcut comunicarea actului administrativ de impunere.

În ceea ce privește considerentele instanței conform cărora organul fiscal nu a respectat ordinea de comunicare impusă de art. 44 din O.G. nr. 92/2003, se impune a se avea în vedere că intimatul-reclamant și-a declarat și recunoscut adresa din județul Sibiu, adresă la care a fost comunicat actul de impunere.

În concluzie, pentru motivele arătate, recurenta a solicitat, în temeiul art. 314 C. proc. civ., admiterea recursului casarea hotărârii primei instanțe și respingerea acțiunii în contencios administrativ a intimatului-reclamant ca nelegală și netemeinică.

În recurs s-a administrat proba cu înscrisuri noi, conform art. 305 C. proc. civ., la cererea recurentei Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Sibiu și a intimatului A.

Intimatul-reclamant nu a formulat întâmpinare cu privire la recursul declarat în cauză, însă a solicitat, prin concluziile orale formulate în ședința publică din data de 27 martie 2014, respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii primei instanțe, ca fiind legală și temeinică.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză

Examinând sentința recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările dosarului și de prevederile art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează.

Reclamantul A. a supus controlului de legalitate, în condițiile art. 218 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, Decizia nr. 573 din 12 decembrie 2011 emisă de Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Sibiu, prin care a fost respinsă ca nedepusă în termen contestația formulată la data de 11 noiembrie 2011, împotriva Deciziei de impunere nr. 9870 din 19 iulie 2011 emisă de Activitatea de Inspecție Fiscală Sibiu.

Pentru a dispune respingerea contestației, autoritatea pârâtă a reținut că Decizia de impunere nr. 9870 din 19 iulie 2011 a fost comunicată reclamantului la data de 17 august 2011, prin publicitate, conform art. 44 alin. (2) lit. c) și d) din O.G. nr. 92/2003, republicată, iar contestația a fost înregistrată sub nr. 14481 din 11 noiembrie 2011, cu nerespectarea termenului de 30 de zile instituit de art. 207 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, republicată.

Comunicarea prin publicitate reprezintă una dintre modalitățile enumerate în art. 44 alin. (2) lit. a) - d), prin care legiuitorul a stabilit că pot fi comunicate actele administrative fiscale.

Organul fiscal nu are însă drept de opțiune pentru oricare dintre modalitățile de comunicare prevăzute de art. 44 alin. (2), ci are obligația de a face dovada că folosirea modalităților care asigură comunicarea efectivă a actului administrativ fiscal nu a avut ca rezultat transmiterea actului către contribuabil.

Comunicarea prin publicitate reprezintă o modalitate ultimă și subsidiară de comunicare a actelor administrative fiscale, folosită doar în cazul în care celelalte modalități de comunicare nu au putut fi îndeplinite din motive obiective (a se vedea în acest sens Deciziile Curții Constituționale nr. 667/2009, nr. 891/2010, nr. 536/2011).

În speța de față, organul fiscal a recurs la comunicarea prin publicitate, fără a face dovada că, din motive obiective, nu a fost posibilă transmiterea deciziei de impunere către reclamant în modalitățile prevăzute la art. 44 alin. (2) lit. a) - c) din O.G. nr. 92/2003, republicată.

Astfel, nu s-a făcut dovada imposibilității obiective de comunicare în prima modalitate prevăzută de art. 44 alin. (2), modalitate care asigură certitudinea absolută a luării la cunoștință de conținutul actului administrativ fiscal.

De asemenea, nu s-a dovedit că, din cauze obiective, nu s-a putut realiza remiterea, sub semnătură, a actului administrativ fiscal de către persoanele împuternicite de organul fiscal, modalitate de comunicare prevăzută de art. 44 alin. (2) lit. b) și care asigură un grad înalt de certitudine a luării la cunoștință de conținutul actului.

În privința comunicării prevăzute la art. 44 alin. (2) lit. c), organul fiscal a susținut în fața primei instanțe că a încercat comunicarea la data de 22 iulie 2011 la domiciliul reclamantului, însă aceasta a fost returnată cu mențiunea "expirat termen de păstrare". O astfel de dovadă nu a fost făcută în primă instanță, împrejurare reținută corect în considerentele hotărârii recurate.

În recurs s-au depus de către recurentă înscrisuri, fără a fi certificate pentru conformitate cu originalul, constând în: copia unui plic de expediere a unei corespondențe către reclamant cu mențiunea "expirat termenul de păstrare", copia unei confirmări de primire completată cu numele și domiciliul reclamantului la rubrica "destinatar", fără semnătura de primire a destinatarului, și o adresă către reclamant în care se precizează că este înaintat, alăturat, un exemplar al Deciziei de impunere nr. 9870/2011, al Raportului de inspecție fiscală nr. 9869/2011 și al Dispoziției nr. 987 din 19 iulie 2011.

Și în condițiile prezentării acestor înscrisuri, care nu conferă însă certitudinea transmiterii Deciziei de impunere nr. 9870/2011, a Raportului de inspecție fiscală nr. 9869/2011 și a Dispoziției nr. 9871 din 19 iulie 2011, în cadrul acelei corespondențe, odată cu adresa de înaintare din 19 iulie 2011, se menține dubiul relativ la încunoștințarea efectivă a reclamantului cu privire la actul administrativ fiscal contestat.

Potrivit art. 44 alin. (4) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, dispozițiile Codului de procedură civilă privind comunicarea actelor de procedură sunt aplicabile în mod necorespunzător.

Prin urmare, în situația returnării corespondenței cu mențiunea "expirat termenul de păstrare", organul fiscal avea obligația de a face demersuri pe linia verificării realității adresei la care s-a efectuat comunicarea și nu numai dacă adresa respectivă era reconfirmată, putea proceda la citarea prin publicitate, ca modalitate ultimă și subsidiară prevăzută de legiuitor pentru comunicarea actului administrativ fiscal.

Or, fără ca aceste verificări să fie efectuate, organul fiscal a realizat comunicarea prin publicitate la data de 17 august 2011, apreciind că de la acest moment a început să curgă termenul de 30 de zile prevăzut de art. 207 din O.G. nr. 92/2003 pentru formularea contestației administrative.

În aceste circumstanțe, Înalta Curte constată, corespunzător celor reținute de judecătorul fondului, că momentul luării la cunoștință de actul administrativ fiscal îl reprezintă data de 07 noiembrie 2011 și nu data de 17 august 2011, astfel că în mod nelegal contestația administrativă formulată de reclamant a fost respinsă ca tardiv formulată.

Această constatare, având corespondent în normele legale aplicabile și în probatoriile administrate în cauză, este de natură să asigure dreptul de acces efectiv la justiție al reclamantului, care contestă atât existența, cât și cuantumul obligației fiscale stabilite în sarcina sa prin Decizia de impunere nr. 9870/2011.

Pentru toate considerentele expuse, în temeiul art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 și art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va dispune respingerea recursului declarat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sibiu împotriva Sentinței nr. 259 din 27 iunie 2012 a Curții de Apel Alba Iulia, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 27 martie 2014.

Procesat de GGC - NN