ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 207/2014

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 207/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele

cauzei

în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de

Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. 5724/2/2011

reclamantul R.C.R.I.S.S. - Centrul Romilor pentru Intervenție Socială și Studii

a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul C.N.C.D., pronunțarea unei hotărâri

judecătorești prin care să se dispună:

- (i) anularea

Hotărârii nr. 175 din 4 mai 2011 a C.N.C.D.i;

- (ii) retransmiterea

dosarului la autoritatea pârâtă și obligarea acesteia la examinarea pe fond a

petiției.

În motivarea cererii,

reclamantul a învederat instanței, în esență, următoarele:

La data de 7 martie

2011 a fost înregistrată la C.N.C.D. petiția formulată de

R.C.R.I.S.S. -

Centrul Romilor pentru Intervenție Socială și Studii cu privire la declarațiile

făcute de Președintele Traian Băsescu, în data de 3 noiembrie 2010, în cadrul

unei vizite oficiale în Slovenia, cu referire la romii nomazi, prezentându-i

drept dificil de integrat, nedoritori de muncă și în mod tradițional infractori.

R.C.R.I.S.S. a

invocat în drept încălcarea dispozițiilor art. 2 alin. (1) și (4), art. 15 din

O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor faptelor de

discriminare, republicată.

În data de 6 aprilie

2011, în cadrul ședinței Colegiului director al C.N.C.D. s-a invocat, din

oficiu, excepția de necompetență teritorială, raportat la faptul că

declarațiile Președintelui au avut loc pe teritoriul altui stat, respectiv în

Slovenia.

Prin Hotărârea nr. 175/4

mai 2011, C.N.C.D. a admis excepția de necompetență teritorială a C.N.C.D.

Sub aspect

procedural, reclamantul a criticat hotărârea adoptată de C.N.C.D., arătând că

se impunea respingerea excepției de necompetență teritorială ca tardivă,

întrucât nu a fost invocată înainte de începerea dezbaterilor pe fond, ci după

încheierea acestora, și chiar după depunerea concluziilor scrise.

Pe fondul cauzei,

reclamantul a susținut nelegalitatea hotărârii C.N.C.D., pentru următoarele

motive:

Premisa de la care

pleacă hotărârea contestată este vădit eronată. O faptă prin care se atinge demnitatea

umană nu este în niciun caz executată și consumată instantaneu. Dreptul la

demnitate și dreptul de a nu fi discriminat au caracter absolut, existența

acestora neavând legătură cu granițele naționale. Este un drept erga omnes,

care trebuie respectat de către orice persoană fizică sau juridică indiferent

de locul în care aceasta se află. A considera că acest drept fundamental este

afectat de condiții, cum ar fi teritorialitatea, ori că un cetățean român este

obligat să respecte Constituția și legile țări numai atunci când se află pe

teritoriul românesc, aruncă cu totul în derizoriu orice teorie a protecției

drepturilor omului.

În realitate, fapta

de discriminare a produs efecte la nivelul societății românești, respectiv la

nivelul comunității rome din România. Săvârșirea faptei contravenționale

incriminate nu se limitează la locul fizic în care au fost făcute declarațiile,

ci este necesar să fie luate în considerare, cu prioritate, efectele faptei

reclamate. Or, aceste efecte s-au produs, în mod covârșitor, în România,

afectând în mod substanțial și vizibil societatea românească.

Declarațiile

încriminate au fost amplu dezbătute public în România (de exemplu, în presa

națională și locală), grupul supus discriminării în această cauză fiind cel al

romilor, considerați nomazi de către Președinte, cu referire directă la romii

din România - cetățeni români, ale căror drepturi ar trebui apărate de C.N.C.D.

fără discriminare.

Totodată, Președintele

era însoțit de ziariști români, fiind pe deplin conștient de faptul că

afirmațiile sale vor ajunge în România și vor produce efecte în România. În

acest sens, în opinia minoritară a celor 2 membri ai Colegiului Director al C.N.C.D.

se indică și cauze similare, soluționate pe fond de C.N.C.D. și sancționate cu

amendă contravențională, cum ar fi Hotărârea C.N.C.D. nr. 418/2010 cu privire

la afirmațiile făcute la Paris de I.N. la adresa minorităților rome și

maghiare.

În mod just, în

opinia separată, cei doi membri ai Colegiului Director al C.N.C.D. au apreciat

că se impune respingerea excepției de necompetență teritorială și au procedat

la investigarea pe fond a petiției formulate de

R.C.R.I.S.S.

formulate de pârâtul C.N.C.D.

Prin întâmpinarea înregistrată

la data de 25 noiembrie 2011, autoritatea pârâtă a solicitat respingerea

plângerii împotriva Hotărârii nr. 175 din 04 mai 2011 emisă de Colegiul

Director al C.N.C.D., invocând, în special următoarele argumente:

Potrivit art. 29 din

„Procedura internă de soluționare a petițiilor și sesizărilor”, act

administrativ cu forță normativă adoptat prin Ordinul președintelui C.N.C.D. nr.

144/2008, publicat în M. Of. nr. 348 din 06 mai 2008, Colegiul director al C.N.C.D.

este îndreptățit să invoce ex officio excepția de proprie necompetență și în

cursul soluționării petiției, cu respectarea în esență a principiilor dreptului

la apărare și contradictorialității, astfel cum s-a procedat și în cazul dedus

judecății.

O.G. nr. 137/2000,

republicată, poartă trăsătura actului normativ special în materie

contravențională, în raport cu legislația cadru privind regimul juridic al

contravențiilor reprezentată de O.G. nr. 2/2001.

Potrivit art. 47 din

O.G. nr. 2/2001, dispozițiile acestei ordonanțe se completează cu cele ale C.

proc. civ.

Dreptul

contravențional se constituie în latură a dreptului administrativ, adecvat

principiilor de drept, precum și literaturii de specialitate.

De asemenea, conform art.

28, dispozițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 se completează

cu cele ale C. proc. civ., care reglementează principiile și procedurile

specifice desfășurării procesului civil.

C. civ., prin art. 7,

stabilește la nivel de principiu, în contextul fixării teritorialității legii

civile, că actele adoptate de autoritățile și instituțiile publice centrale se aplică

pe întreg teritoriul tării, afară de cazul când se prevede altfel.

Aplicarea legii

civile în speță are la bază principiul teritorialității, care prevede că legea

se aplică pe teritoriul statului care a edictat-o în baza laturii interne a suveranității

sale.

Aplicarea legii

contravenționale în spațiu, circumstanțiat atragerii răspunderii juridice

contravenționale, presupune stabilirea lucrului unde s-a săvârșit contravenția.

Raportat la obiectul

pricinii, actul bănuit a reprezenta o discriminare (declarația verbală publică)

este finit printr-o executare singulară, neetapizată, consumarea acțiunii

materializându-se integral, în timp și spațiu (pe teritoriul statului

terț),prin efectul produs instant, promt și sincronic, independent de existența

factorului mijlocitor extern - mass-media.

Prin urmare, se

impune respingerea plângerii reclamantului și menținerea ca judicioasă și

legală a Hotărârii nr. 175 din 04 mai 2011 emisă de Colegiul director al C.N.C.D.

în fața primei instanței

Prin încheierea din

data de 8 februarie 2012 a fost încuviințată în principiu cererea de

intervenție accesorie în interesul reclamantului formulată de Fundația Centrul de

Resurse Juridice.

De asemenea, prin

încheierea din data de 04 aprilie 2012, instanța a dispus, la cererea

reclamantului, introducerea în cauză, în calitate de pârât, a Președintelui

României - Traian Băsescu, prin Administrația Prezidențială.

Administrația

Prezidențială, în numele Președintelui României, a solicitat, prin întâmpinare,

respingerea acțiunii și menținerea Hotărârii C.N.C.D. nr. 175/2011, arătând că

dreptul contravențional este inaplicabil contravențiilor săvârșite în afara

spațiului pe care statul român își exercită suveranitatea, că afirmația pretins

discriminatorie trebuie analizată în contextul în care a fost făcută, aceasta

reprezentând manifestarea dreptului la opinie și la libera exprimare, drept protejat

prin însăși O.G. nr. 137/2000, respectiv art. 2 alin. (8) din acest act

normativ.

Prin încheierea din

data de 13 iunie 2012, instanța a respins cererea reclamantului de sesizare a

Curții de Justiție a Uniunii Europene în vederea pronunțării unei hotărâri

preliminare privind interpretarea unor dispoziții din Directiva nr. 43/2000, apreciind

că nu este necesară pronunțarea unei hotărâri preliminare, întrucât aplicabilitatea

art. 2 și art. 15 din Directiva nr. 43/2000 este suficient de clară, această

claritate impunându-se fără a lăsa loc de interpretări.

În cauză a fost administrată

proba cu înscrisuri, iar în cadrul acesteia a fost depusă documentația care a

stat la baza emiterii hotărârii contestate, în temeiul art. 13 din Legea contenciosului

administrativ nr. 554/2004.

instanțe

Prin sentința civilă nr.

4364 din 27 iunie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, s-a dispus: admiterea cererii formulate de reclamantul

R.C.R.I.S.S.

- Centrul Romilor pentru Intervenție Socială și Studii, în contradictoriu cu

pârâții C.N.C.D., Președintele României - Traian Băsescu, prin Administrația

Prezidențială, anularea Hotărârii nr. 175 din 04 aprilie 2011 emisă de C.N.C.D.,

obligarea pârâtului C.N.C.D. să soluționeze petiția din 07 martie 2011 ce

formează obiectul Dosarului nr. 101/2011 și admiterea cererii de intervenție în

interesul reclamantului formulată de intervenientul Centrul de Resurse

Juridice.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut, în considerentele relevante ale hotărârii,

următoarele:

Prin Hotărârea nr. 175

din 04 mai 2011, C.N.C.D. a admis excepția de necompetență teritorială, pe

motiv că fapta sesizată a fost săvârșită la data de 03 noiembrie 2010 pe

teritoriul Sloveniei.

Fapta sesizată de

reclamant se referă la declarația Președintelui României Traian Băsescu, din

data de 3 noiembrie 2010, cu ocazia vizitei oficiale în Slovenia, în legătură

cu procesul de adresare la Spațiul Shengen.

Având în vedere că

autoritatea pârâtă a fost sesizată pentru a investiga dacă fapta presupusă a fi

discriminare poate fi încadrată în categoria contravențiilor prevăzute de

O.G. nr. 137/2000, C.N.C.D. trebuia să țină cont de principiul ubicuități

aplicabil în materie contravențională.

Conform acestui

principiu, fapta se consideră săvârșită pe teritoriul țării, dacă pe acest

teritoriu a fost efectuat un act de executare ori dacă s-a produs rezultatul

faptei.

În speță, deși

declarația Președintelui României a fost dată pe teritoriul Republicii

Slovenia, reclamantul a luat cunoștință de aceasta pe teritoriul României, prin

intermediul mass-media.

În acest mod,

rezultatul faptei s-a produs și pe teritoriul României.

C.N.C.D. are de

analizat fapta în privința efectelor produse pe teritoriul României și nu cu

privire la efectele acesteia produse pe teritoriul altui stat.

Prin admiterea

excepției de necompetență teritorială, autoritatea pârâtă a încălcat dreptul

petentei de acces liber pe justiție, în condițiile în care exercitarea acestui

drept reprezintă asigurarea efectivă la analizarea pe fond a petiției și nu

doar permisiunea de a înregistra petiția la C.N.C.D. și de a contesta în

instanță soluția de desistare a autorității publice în privința soluționării

petiției.

Aceasta, cu atât mai

mult cu cât, constatarea necompetenței teritoriale ar trebui să conducă la

transmiterea petiției altui organism competent să o analizeze pe fond și nu să

constituie o soluție finală cu efect de împiedicare a accesului la justiție și

care, în fapt, echivalează cu o soluție de respingere ca inadmisibilă a

petiției.

În considerarea

acestor motive, prima instanță a admis cererea reclamantului și, pe cale de

consecință, cererea de intervenție accesorie formulată de intervenientul

Centrul de Resurse Juridice.

exercitată în cauză

Împotriva sentinței

civile nr. 4364 din 27 iunie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs, în termen

legal, C.N.C.D., susținând că este nelegală, pentru următoarele motive:

5.1. În mod eronat

prima instanță a reținut că C.N.C.D. nu a ținut cont de principiul ubicuității

„aplicabil, de regulă, materiei contravenționale”.

Principiul

ubicuității (instituit prin dispozițiile C. pen.) dictează exclusiv în materie

penală, în sensul că infracțiunea se socotește a fi comisă pe teritoriul țării

atunci când pe acel teritoriu a avut loc acțiunea infracțională ori s-a produs

rezultatul faptei penale.

Prin apelarea la o

teorie specifică dreptului penal, judecătorul fondului provoacă o asociere

intra-judiciară a materiei contravenționale cu cea penală, astfel încât un

principiu juridic caracteristic strict dreptului penal, respectiv principiul

ubicuității, să capete incidență în domeniul aplicării în spațiu a legii

contravenționale.

Circumscris spațiului

de aplicare a legislației contravenționale naționale și, corelativ, stabilirii

competenței teritoriale a C.N.C.D., O.G. nr. 137/2000, republicată, reliefează,

expresia voinței legislatorului român de a adopta un act normativ special prin

care se sancționează contravențional faptele de discriminare, aria sa de

aplicare fiind determinată de limitele teritoriale ale României.

Potrivit art. 47 din

O.G. nr. 2/2001, dispozițiile acestei ordonanțe se completează cu cele ale C.

proc. civ.

De asemenea, potrivit

art. 28 din Legea nr. 554/2004, dispozițiile acestei legi se completează cu cele

ale Codului de procedură civilă.

Extinzând cadrul

juridic civil, art. 10 pct. 8 C. proc. civ., prevede că instanța competentă

teritorial în cererile ce izvorăsc dintr-un fapt ilicit este cea în

circumscripția căreia s-a săvârșit acel fapt.

Aplicarea legii

civile în spațiu are la bază principiul teritorialității, care prevede că legea

se aplică pe teritoriul statului care a edictat-o, în baza laturii interne a

suveranității sale.

În mod eronat prima

instanță a reținut că, deși declarația împricinată a fost dată pe teritoriul

Republicii Slovenia, întrucât aceasta a fost diseminată pe teritoriul României,

prin intermediul mass-media, rezultatul s-ar fi produs (și) pe teritoriul

României.

Fapta constând într-o

afirmație publică oferită pe teritoriul unui stat străin, afirmațiile care-i

viza de facto pe romii nomazi neintegrați și neasimilați, deci alții decât

romii de cetățenie română, integrați și asimilați (social și național), este

circumscrisă unei executări singulare, aceasta subzistând printr-un act unic,

nedivizat, epuizat instantaneu, promt și nemijlocit pe teritoriul aceluiași

stat terț.

A menține soluția

primei instanțe, astfel cum a fost argumentată, respectiv a administra regula

ubicuității în sensul dispus de instanță, ar presupune că orice declarație verbală

exprimată public pe teritoriul unui stat terț, de natura estimării unei lezări

a cetățenilor români de etnie, diseminată în România, prin intermediul

mass-media, ar atrage incidența legislației naționale în materie de discriminare

și, de plano, jurisdicția teritorială a organelor abilitate din România,

respectiv competența C.N.C.D. cu privire la astfel de declarații.

În concluzie, devine

indubitabil aspectul că apelul judecătorului de fond la regula ubicuității este

inadecvat, pe de o parte, încât aceasta semnifică, sub specie juris, strict un

element constitutiv al principiului aplicării legii penale române în spațiu,

iar, pe de altă parte, acceptând ab absurdum, transferul în extenso al unei

reguli juridice stricte către o materie de drept terță, deoarece nu se

concretizează sau nu se confirmă imperativul acestei reguli, anume ca acțiunea

sau rezultatul să se fi produs pe teritoriul României.

5.2. În mod eronat

prima instanță a apreciat că, prin admiterea excepției necompetenței

teritoriale, C.N.C.D. ar fi încălcat dreptul petentei de acces liber la

justiție.

Legislația specială

în materie de discriminare - O.G. nr. 137/2000, republicată, îi rezervă

subiectului pasiv al discriminării două căi de protecție instituțională

antidiscriminare, facultative, fezabil complementare, dar autonome și nesubordonate,

și anume:

- calea administrativ

jurisdicțională, asigurată prin aptitudinea generală a C.N.C.D. în domeniul

constatării și sancționării tuturor faptelor de discriminare;

- calea

jurisdicțional - judiciară, circumscrisă răspunderii civile delictuale,

conturată prin funcția sa reparatorie ce constă în obligarea subiectului activ

al discriminării la repararea prejudiciului cauzat, respectiv repunerea în

situația anterioară, prin înlăturarea tuturor consecințelor dăunătoare ale

faptei ilicite.

Așadar, prin reținerea

necompetenței teritoriale a C.N.C.D., petentei nu-i este îngrădit sub nicio

formă dreptul de acces la justiție, aceasta având deschisă „calea justiției”, așa

cum consacră dispozițiile art. 27 din O.G. nr. 137/2000, republicată, în

deplină concordanță cu art. 21 din Constituția României.

Referitor la

eventuala transmitere a petiției către un alt organism competent, ca urmare a

constatării necompetenței teritoriale a C.N.C.D., se impune a se avea în vedere

că ceea ce se poate reține în cauză este o necompetență teritorială absolută, o

necompetență teritorială exclusivă, de natură dirimantă și peremptorie, care

presupune per se o respingere asociată inadmisibilității petiției în raport cu necompetența

absolută pentru teritorialitate exclusivă a organului

administrativ-jurisdicțional național în materie contravențională:

În concluzie, pentru motivele

arătate, în temeiul art. 299 și art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul a

solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, rejudecând cauza,

respingerea acțiunii reclamantei, cu menținerea Hotărârii C.N.C.D. nr. 175/2011,

ca fiind legală și temeinică.

Intimații, deși au

fost legal citați, nu au formulat întâmpinare cu privire la recursul declarat

în cauză.

II. Considerentele

Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința

recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările

dosarului și de dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că

recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

1.Argumente de fapt

și de drept relevante

Litigiul dedus

judecății are ca obiect exercitarea controlului de legalitate asupra Hotărârii nr.

175 din 4 mai 2011 emisă de Colegiul director al C.N.C.D.

Prin această

hotărâre, adoptată cu majoritate de voturi, C.N.C.D. a admis excepția de

necompetență teritorială, invocată din oficiu, cu privire la sesizarea

formulată de

R.C.R.I.S.S.

împotriva Președintelui României - Traian Băsescu, având ca obiect o presupusă

faptă de discriminare săvârșită cu ocazia declarațiilor făcute în data de 3

noiembrie 2010, în cursul unei vizitei oficiale în Slovenia, faptă care a vizat

atingerea demnității și crearea unei atmosfere degradante, umilitoare și

ofensatoare împotriva romilor.

Dispunând admiterea

cererii reclamantului R.C.R.I.S.S. și anularea Hotărârii nr. 175 din 04 mai 2011,

în mod eronat, prima instanță a invocat principiul ubicuității, apreciind că

acesta este aplicabil în materie contravențională.

Conform principiului

ubicuității, astfel cum acesta este consacrat prin dispozițiile C. pen.,

infracțiunea se consideră săvârșită pe teritoriul țării și atunci când pe acest

teritoriu s-a efectuat numai un act de executare ori s-a produs rezultatul infracțiunii.

Înalta Curte reține,

în acord cu susținerile recurentului, că principiul ubicuității guvernează

aplicarea legii penale în spațiu, este de strictă interpretare și aplicare,

nefiind incident în materie contravențională.

Cu toate acestea,

soluția primei instanțe de anulare a Hotărârii C.N.C.D. este legală, astfel că

urmează a fi menținută, în considerarea următoarelor argumente:

Aplicarea legii

civile în spațiu are la bază principiul teritorialității, care prevede că legea

se aplică pe teritoriul statului care a edictat- o în baza laturii interne a

suveranității sale.

În cauza supusă

judecății, aplicarea reglementării speciale în materie contravențională,

reprezentată de O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor

faptelor de discriminare, republicată, presupune ab inițio stabilirea locului

săvârșirii contravenției.

Referindu-se la

dreptul la demnitate, O.G. nr. 137/2000 prevede la art. 15, următoarele:

„Constituie

contravenție (...) orice comportament manifestat în public, având caracter de propagandă

naționalist - șovină, de instigare la ură rasială sau națională, ori acel

comportament care are ca scop sau vizează atingerea demnității ori crearea unei

atmosfere de intimidare, ostile, degradante, umilitoare sau ofensatoare,

îndreptat împotriva unei persoane, unui grup de persoane sau unei comunități și

legat de apartenența acestora la o anumită rasă, naționalitate, etnie, religie,

categorie socială sau la o categorie defavorizată (...)”.

În interpretarea și

aplicarea reglementării incidente, Înalta Curte apreciază că decisiv în

determinarea legii civile aplicabile în spațiu și, implicit, a competenței

autorității administrative, este momentul consumării presupusei fapte de

discriminare.

Cum această pretinsă faptă

vizează încălcarea dreptului la demnitate, nu se poate vorbi de epuizarea acesteia

decât în momentul în care efectele acțiunii (declarației) reclamate au ajuns la

persoanele vizate și au fost efectiv percepute de acestea.

În speța de față,

efectele faptei sesizate s-au produs covârșitor pe teritoriul României, de

vreme ce declarațiile Președintelui nu au fost adresate în mod exclusiv ori

prioritar opiniei publice din Slovenia, ci au vizat comunitatea romilor din

România.

Afirmațiile pretins

discriminatorii au fost făcute ca răspuns la întrebarea unei jurnaliste slovene

în legătură cu măsurile luate de autoritățile române în privința romilor și

s-au raportat la o experiență personală al Președintelui României din perioada

în care era primar al Bucureștiului.

Președintele a fost

însoțit de zariști români, iar declarațiile acestuia au fost amplu dezbătute

public în România, în presa națională și locală.

În acest context, în

mod eronat C.N.C.D., în opinia majoritară, a invocat din oficiu și a reținut

necompetența sa teritorială în soluționarea sesizării formulate de

R.C.R.I.S.S.,

constatările primei instanțe fiind legale în această privință.

Hotărârea adoptată în

acest caz de C.N.C.D. este în contradicție cu însăși practica administrativă a

aceste autorități care, într-o cauză având ca obiect declarații făcute la Paris

de numitul I.N. la adresa minorităților rome și maghiare, a pronunțat Hotărârea

nr. 418 din 15 decembrie 2010, definitivă, prin care, fără a pune în discuție o

eventuală necompetență a Consiliului, a analizat pe fond sesizarea și a dispus

aplicarea unei sancțiuni contravenționale.

Acest precedent creat

în practica autorității pârâte se impunea a fi respectat și aplicat cu

claritate și coerență rezonabilă în scopul evitării, pe cât posibil, a

incertitudinii și ambiguității pentru persoanele interesate de măsurile

adoptate de Consiliu în activitatea de prevenire și sancționare a tuturor

faptelor de discriminare, cu atât mai mult cu cât în reglementarea specială

reprezentată de O.G. nr. 137/2000 nu se regăsesc reguli specifice în materie de

competență.

Referitor la pretinsa

încălcare a dreptului de acces la instanță, parte componentă a dreptului la un

proces echitabil prevăzut de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, Înalta Curte reține că procedura în litigiu are ca obiect

legalitatea deciziei unei autorități administrative, iar dreptul de acces la

justiție este asigurat prin controlul de legalitate exercitat de instanța de

contencios administrativ asupra hotărârilor adoptate de C.N.C.D., în condițiile

și termenele instituite de O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea

tuturor formelor de discriminare, republicată.

soluției instanței de recurs

Pentru considerentele

expuse, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr.

554/2004 și art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca

nefondat recursul declarat de pârâtul C.N.C.D.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de pârâtul C.N.C.D. împotriva sentinței civile nr. 4364 din 27 iunie

2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și

fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 21 ianuarie 2014.