ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1018/2016

Sentința curții de apel; Prin sentința nr. 2051 din 27 iunie 2014, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins excepția prescripției dreptului de a aplica sancțiunea contravențională și a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamantului A. având ca obiect anularea hotărârii B. nr. 117 din 10 februarie 2014, în contradictoriu cu pârâții B. și C.

Recursul declarat de A.; Împotriva sentinței primei instanțe a formulat recurs reclamantul A., invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Recurentul a susținut că: - curtea de apel a calificat greșit latura materială și subiectivă a faptei pentru care s-a solicitat angajarea răspunderii contravenționale, astfel că afirmațiile incriminate nu întrunesc elementele constitutive ale contravenției pentru care a fost sancționat; instanța a avut în vedere numai prevederile art. 15 din O.G. nr. 137/2000, nu și pe cele ale art. 2 alin. (1) din același act normativ; afirmația imputată nu privește o caracteristică a unui grup etnic (romii nomazi) și a fost scoasă din contextul discursului politic; faptele susceptibile a fi sancționate conform art. 15 din O.G. nr. 137/2000 reclamă forma de vinovăție a intenției directe; - este incidentă o cauză care înlătură răspunderea contravențională: imunitatea pentru opiniile politice, în temeiul art. 84 alin. (2) raportat la art. 72 alin. (1) din Constituție; pentru dovedirea încadrării afirmației sale în sfera imunității oferite de prevederile invocate sunt relevante: contextul declarației, conținutul integral al acesteia, precum și scopul sau obiectivul întregului discurs.

Apărările B. și C. Prin întâmpinările formulate, ambii intimați au solicitat respingerea recursului ca nefondat. Intimatul B. a susținut că afirmațiile imputate trebuie analizate nu doar în contextul în care au fost făcute, dar și în contextul efectelor, pentru că nu produc efecte doar asupra romilor nomazi, ci asupra tuturor romilor din România, întrucât cetățeanul de rând, în modul în care se raportează la o persoană de etnie romă, nu analizează din ce grup provine persoana respectivă. Mai mult, prin prisma Protocolului nr. 12 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care prevede interzicerea generală a discriminării, chiar dacă s-ar considera că discriminarea nu este bazată pe rasă, fapta de discriminare tot ar exista, pentru că se are în vedere interzicerea discriminării în „oricare altă situație”. Cât privește forma de vinovăție, în constatarea faptei de discriminare sancționată de art. 15 din O.G. nr. 137/2000, existența sau inexistența scopului de a produce discriminare nu are relevanță. De asemenea, a subliniat că în fața B. recurentul nu s-a prevalat de imunitate și, în orice caz, declarația în discuție nu se bucură de imunitate. La rândul său, intimatul C., pe lângă analiza conținutului faptei contravenționale prin prisma normelor aplicabile din legislația internă, a făcut trimitere la jurisprudența Curții Europeană a Drepturilor Omului și Curții de Justiție a Uniunii Europene, la reglementările internaționale, insistând asupra ideii că examinarea unei acțiuni ce poate fi calificată ca discriminare nu presupune sui generis și în mod exclusiv un element intențional. Este deopotrivă sancționabil și elementul non-intențional dar care produce un efect nejustificat sau disproporționat asupra unui grup de persoane care se distinge prin rasă, culoare, descendență, etc.

Procedura derulată în recurs; Prin încheierea pronunțată la data de 22 ianuarie 2016 s-a admis în principiu recursul declarat de A., dispunându-se ca soluționarea acestei cauze să se realizeze în condițiile prevăzute de art. 493 alin. (7) C. proc. civ. În recurs nu s-au administrat înscrisuri noi; nu s-au formulat: răspuns la întâmpinări, puncte de vedere la raportul asupra admisibilității recursului și nici concluzii scrise.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului; Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurent și a apărărilor din întâmpinări, Înalta Curte constată că nu există motive pentru reformarea acesteia. Recurentul-reclamant A. a învestit instanța de contencios administrativ în temeiul art. 20 alin. (9) din O.G. nr. 137/2000 cu o acțiune având ca obiect anularea Hotărârii nr. 117 din 10 februarie 2014 prin care B. a constatat că (pct. 1) afirmațiile conform cărora romii nomazi nu vor să muncească și trăiesc în mod tradițional din furt, reprezintă discriminare și încalcă dreptul la demnitate conform art. 2 alin. (1) și art. 15 din O.G. nr. 137/2000; de asemenea, prin aceeași hotărâre (pct. 2) i s-a aplicat o amendă contravențională în valoare de 600 lei, potrivit art. 2 alin. (11) și art. 26 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 coroborat cu art. 8 din O.G. nr. 2/2001. Curtea de apel a examinat toate motivele de nelegalitate a actului administrativ jurisdicțional invocate de reclamant, care au vizat atât chestiuni formale, procedurale, cât și de fond, ajungând la concluzia că B. a adoptat o hotărâre legală. Prin recursul său, A. a reiterat o parte din motivele supuse analizei fondului; în limitele fixate de recurent, Înalta Curte constată că dezlegarea pe care judecătorul fondului a dat-o acestora este de adăpost de orice critică și se impune a fi menținută. Răspunzând punctual la motivele de recurs, Înalta Curte constată că pentru a lămuri dacă în cauză sunt întrunite elementele constitutive (latura materială și componenta subiectivă) ale contravenției pentru care a fost sancționat recurentul, trebuie redată declarația propriu-zisă și contextul în care a fost făcută. În concret, la data de 3 noiembrie 2010, în cadrul unei conferințe de presă organizate în Slovenia, ce a urmat vizitei oficiale pe care recurentul, în calitate de președinte al României a efectuat-o în Republica Slovenia, răspunzând la o întrebare a jurnaliștilor, acesta a declarat, între altele: „Dar mai avem o problemă, care de asemenea trebuie spusă. Și care face destul de dificilă integrarea romilor nomazi. Foarte puțini vor să muncească, mulți dintre ei, în mod tradițional, trăiesc din ce fură. Iar dacă nu vom recunoaște cinstit și problemele pe care le are etnia însăși și problemele pe care le avem noi în a înțelege etnia, nu vom găsi soluția problemei. Eu am fost primar și am oferit locuri de muncă romilor care se așezaseră în jurul Bucureștiului. Nu le-a plăcut. Au plecat în altă parte. Sigur, era muncă în conformitate cu pregătirea pe care o aveau, la salubrizare.” În accepțiunea recurentului, afirmația imputată nu privește o caracteristică a unui grup etnic (romi nomazi) și nu a fost făcută cu forma de vinovăție prevăzută de lege, astfel încât nu sunt îndeplinite cerințele legii pentru existența contravenției prevăzute de art. 15 din O.G. nr. 137/2000. Potrivit acestui text, „Constituie contravenție, conform prezentei ordonanțe, dacă fapta nu intra sub incidența legii penale, orice comportament manifestat în public, având caracter de propagandă naționalist-șovină, de instigare la ură rasială sau națională, ori acel comportament care are ca scop sau vizează atingerea demnității ori crearea unei atmosfere de intimidare, ostile, degradante, umilitoare sau ofensatoare, îndreptat împotriva unei persoane, unui grup de persoane sau unei comunități și legat de apartenența acestora la o anumită rasă, naționalitate, etnie, religie, categorie socială sau la o categorie defavorizată ori de convingerile, sexul sau orientarea sexuală a acestuia." Pe baza argumentelor prezentate de B. în hotărârea atacată, curtea de apel a constatat corect că textul citat sancționează două categorii de fapte, în speță fiind reținută a doua, respectiv „comportamentul (…) care vizează (…)”. De asemenea, prezintă relevanță dispozițiile art. 4 din același act normativ, care definesc „categoria defavorizată” ca reprezentând „acea categorie de persoane care fie se află pe o poziție de inegalitate în raport cu majoritatea cetățenilor datorită diferențelor identitare față de majoritate, fie se confruntă cu un comportament de respingere și marginalizare”. În acest cadru, Înalta Curte observă că grupul romilor nomazi se încadrează în categoriile protejate, întrunind cerința prevăzută de art. 4 sus-citat, din moment ce se află pe o poziție de inegalitate în raport cu majoritatea cetățenilor datorită diferențelor identitare față de majoritate. Distincțiile operate între conceptele de „rasă” și „grup etnic”, deși au o bază științifică, nu sunt relevante în prezenta analiză, câtă vreme definiția discriminării, potrivit art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 (similar protocolului nr. 12 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 1 alin. (1) din Convenția internațională privind combaterea tuturor formelor de discriminare rasială adoptată de Adunarea generală a Organizației Națiunilor Unite la 21 decembrie 1965) are în vedere „orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice.” Nici în ceea ce privește teza potrivit căreia, faptele sancționate de ambele teze ale art. 15 din O.G. nr. 137/2000 trebuie săvârșite numai cu intenție directă pentru a fi întrunită forma de vinovăție ce atrage constatarea contravenției, nu poate fi primit punctul de vedere al recurentului. La fel ca judecătorul fondului, și Înalta Curte consideră că distincția dintre cele două categorii de fapte este esențială, pentru că dacă propaganda naționalist-șovină ori instigarea la ura rasială sau națională presupun intenția, cea de-a doua categorie de fapte prohibite nu o presupune cu necesitate, fiind suficientă crearea unei situații susceptibile să atingă demnitatea persoanelor vizate de declarație, indiferent de ceea ce a urmărit autorul. În optica Înaltei Curți, declarația analizată a fost făcută într-un context în care era exclusă intenția recurentului de a aduce atingere demnității romilor nomazi. Din lecturarea întregului discurs rezultă mai degrabă contrariul, respectiv că președintele României, preocupat de chestiunea integrării romilor nomazi, aflată pe agenda discuțiilor legate de aderarea României la Spațiul Schengen, a dorit diminuarea percepțiilor negative la adresa acestora. În materia analizată însă, prezintă relevanță efectul, impactul generat de afirmațiile incriminate, independent de scopul în care au fost făcute, care trebuia însoțit și de mijloace adecvate. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că „politicienii trebuie să accepte în mod inevitabil și conștient verificarea strictă a fiecărui cuvânt și a fiecărei fapte, atât din partea jurnaliștilor, cât și din partea marelui public și, în consecință, trebuie să dovedească un grad mai mare de toleranță” (cauza Lingens vs. Austria, similar în Oberschlick vs. Austria), astfel încât, în contextul examinat, se justifică reținerea faptei contravenționale. Referitor la concentrarea argumentației judecătorului fondului asupra dispozițiilor art. 15 din O.G. nr. 137/2000, recurentul însuși admite că această abordare a fost determinată de faptul că art. 2 alin. (1) din ordonanță reprezintă o prevedere generală care definește discriminarea, iar nu o normă care incriminează o anumită contravenție. În fine, prima instanță a respins, în mod corect și argumentele privind incidența unei cauze care înlătură răspunderea contravențională: imunitatea. Astfel, prevederile art. 84 alin. (2) din Constituția României statuează următoarele: „președintele României se bucură de imunitate. Prevederile art. 72 alineatul (1) se aplică în mod corespunzător". Corespondent, textul art. 72 alin. (1) al Constituției arată că „Deputații și senatorii nu pot fi trași la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului". Chiar dacă afirmația sancționată a fost făcută într-un context de natură politică, ea nu poate fi circumscrisă unei „opinii politice” protejate de dispozițiile constituționale citate, pentru că președintele României, exponent al statului de drept, nu poate avea o „opinie politică”de natura celei analizate. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat în mai multe hotărâri că „libertatea discursului politic nu este absolută” (de ex. în hotărârea pronunțată în cauza Incal vs. Turcia), afirmațiile cu caracter rasist având „efectul de a distruge democrația și statul de drept” (de ex. în hotărârile pronunțate în cauzele: Glimmerveen și Hagenbeek vs Olanda, Ohensberger vs Austria, Witzsch vs Germania). Ca atare, pentru toate considerentele expuse, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și al art. 496 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge recursul de față, ca nefondat.