ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3589/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I.Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, la data de 16 aprilie 2015, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, anularea Hotărârii nr. 134 din 4 martie 2015 pronunțate de pârât în Dosarul nr. x/2014, prin care a fost sancționată contravențional cu suma de 1.000 RON.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin Sentința nr. 3110 din 23 noiembrie 2015, a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta A., arătând că hotărârea primei instanțe este nelegală.

În motivarea căii de atac, recurenta a susținut că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, fiind nelegală și în raport cu dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În dezvoltarea primului motiv de recurs, recurenta-reclamantă a arătat că prima instanță nu a arătat în ce constă elementul material al pretinsei contravenții - lezarea adusă și modalitatea de producere, urmarea produsă și legătura de cauzalitate între acestea, elemente în lipsa cărora prima instanță nu putea reține existența sau inexistența pretinsei contravenții.

A apreciat astfel că hotărârea primei instanțe este sumar motivată, ceea ce echivalează cu o nemotivare a acesteia, constituind o încălcare a prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Referitor la cel de-al doilea motiv de casare, recurenta a arătat că hotărârea este nelegală din perspectiva administrării probatoriilor, prima instanță apreciind că nu sunt utile probele solicitate, respectiv proba cu înscrisuri și proba testimonială constând în audierea martorului care a dat declarație în fața Colegiului director al Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, declarație pe care o apreciază ca fiind contradictorie.

Or, în opinia recurentei, judecătorul fondului a fost în eroare atunci când a considerat că prin însăși declarația reclamantei s-a făcut dovada existenței atingerii demnității personale a petentului de naționalitate israeliană, caz în care este dovedită contravenția prevăzută de art. 15 din O.G. nr. 137/2000.

În concluzie, recurenta a apreciat că, în lipsa oricărui mijloc de probă administrat nemijlocit, prima instanță nu putea conchide în privința vinovăției sale în săvârșirea contravenției, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, aceleiași instanțe.

Raportul întocmit potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ. a fost analizat în completul de filtru și comunicat părților în baza încheierii de ședință din data 14 mai 2018, potrivit art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Ulterior, procedura de filtrare reglementată de art. 493 din C. proc. civ. nu a mai fost parcursă, potrivit Rezoluției din data de 1 octombrie 2018, acordându-se termen de judecată în ședință publică.

II.Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurent și în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat.

Recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ cu anularea Hotărârii nr. 134 din 4 martie 2015 emisă de Colegiul director al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.

Prin hotărârea emisă de intimatul-pârât, recurenta-reclamantă a fost sancționată contravențional cu amendă în sumă de 1000 RON, reținându-se că aspectele sesizate de petentul B. intră sub incidența art. 2 alin. (1) și art. 15 din O.G. nr. 137/2000, republicată, declarațiile reclamantei de genul:

"Păcat că legionarii nu au terminat treaba cu voi evreii", aducând atingere gravă demnității persoanelor de naționalitate israeliană, cauzează acestora un sentiment de inferioritate, de natură a se simți umiliți și înjosiți.

În esență, criticile recurentei vizează nemotivarea hotărârii, acestea urmând să fie analizate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea va cuprinde:

"b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților;".

În sensul normei citate, acest motiv de casare este incident atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, echivalând astfel cu o nemotivare.

Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părțile să cunoască motivele ce au fost avute în vedere de către instanță în pronunțarea soluției, iar instanța ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalității și temeiniciei hotărârii, și considerentele pentru care s-a pronunțat soluția respectivă.

Obligația legală a instanței de a-și motiva hotărârea adoptată are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată.

În cauză, se constată că hotărârea recurată nu respectă cerințele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., motivele de fapt și de drept pe care se fundamentează soluția pronunțată sunt insuficient argumentate prin prisma probatoriului administrat în cauză.

Astfel, nu s-a procedat la o analiză concretă care să vizeze eventuala lezare a demnității persoanei care a reclamat fapta și modalitatea în care aceasta a avut loc, dacă au existat urmări și existența unei legături de cauzalitate, ca urmare a afirmațiilor recurentei referitoare la naționalitatea petentului, așa încât motivarea sentinței este neclară și insuficientă.

Altfel spus, judecătorul fondului nu a verificat existența faptei reclamate, limitându-se în a reține doar, cu titlu generic, că în cauză nu s-au făcut alte dovezi, în afara probelor administrate în fața Consiliului și care au fost deja analizate,.

Instanța de control judiciar observă că, în speță, au fost respinse toate probele solicitate de reclamantă (înscrisuri și martori) astfel cum rezultă din practicaua sentinței recurate.

În aceste condiții, nu se poate reține săvârșirea contravenției prevăzute de O.G. nr. 137/2000, în lipsa unui probatoriu care să demonstreze existența faptei.

Instanța de control judiciar procedează la examinarea hotărârii recurate în funcție de motivele de fapt și de drept avute în vedere de prima instanță, motive ce trebuie să fie în concordanță cu probatoriul administrat și argumentele expuse de părțile în proces, iar, în lipsa indicării unor asemenea motive, instanța de recurs se află în imposibilitatea analizării legalității soluției adoptate.

În consecință, se constată că în cauză nu a fost lămurită situația de fapt, ceea ce echivalează cu o necercetare efectivă a fondului cauzei și este de natură a prejudicia dreptul la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Înalta Curte constată că este întemeiat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., iar pentru respectarea principiului dublului grad de jurisdicție și asigurarea tuturor garanțiilor procesuale pe care judecata în primă instanță le conferă părților apreciază că se impune casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, aceleiași instanțe.

În manifestarea rolul său activ, potrivit dispozițiilor art. 22 alin. (2) din Codul de procedură civilă, "judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. În acest scop, cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicații, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile se împotrivesc."

În aplicarea acestui principiu, cu ocazia rejudecării cauzei, prima instanță va analiza toate susținerile și apărările părților, administrând toate probele necesare în vederea pronunțării unei hotărâri legale și temeinice.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și și art. 497 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul și va casa sentința atacată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, la aceeași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de reclamanta A. împotriva Sentinței civile nr. 3110 din 23 noiembrie 2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-A de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și trimite cauza pentru rejudecare, aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 29 octombrie 2018.

Procesat de GGC - MM