ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2805/2014

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2805/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele

cauzei

Prin cererea formulată la data de 25 mai 2012

reclamantul B.G., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național Pentru

Combaterea Discriminării, a solicitat instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța

să se dispună:

- anularea Hotărârii

C.N.C.D. nr. 108 din 28 martie 2012;

- să se constate că

faptele sesizate de reclamant intră în competența materială a C.N.C.D.;

- obligarea pârâtului

la plata unor daune morale în valoarea echivalentului în lei a sumei de 1.000

de euro;

- în principal, să se

constate că faptele sesizate de reclamant în sesizarea la C.N.C.D. sunt fapte

de discriminare în temeiul art. 2 alin. (1), art. 2 alin. (5), art. 10 lit. a)

și art. 15 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor

faptelor de discriminare republicată și să oblige pârâtul să aplice sancțiunea

contravențională adecvată;

- în subsidiar,

obligarea pârâtului să refacă investigația în cauză.

În motivarea cererii,

reclamantul a arătat că a fost vătămat în drepturile și interesele sale

legitime prin hotărârea contestată, deoarece în mod ilegal și netemeinic

pârâtul a admis excepția de necompetență materială cu privire la faptele ce au

în vedere comportamentul Secției 10 Poliție București, deși această excepție nu

a fost niciodată ridicată în cauză.

Această eroare de

procedură din partea pârâtei a dus, în opinia reclamantului, la situația în

care C.N.C.D. nu s-a pronunțat pe fondul petiției sale.

Mai arată reclamantul

că într-o speță similară, în care era vorba despre comportamentul pasiv al

directoarei unei școli față de pretinsul tratament discriminatoriu pe criteriul

etniei aplicat unui copil de către părinții celorlalți copii, C.N.C.D. a

considerat că este competent să soluționeze capătul de cerere privind faptele

imputate școlii și a sancționat directoarea școlii pentru fapte de discriminare

(art. 2 alin 4 din O.G. nr. 137/2000).

de Apel

Prin Sentința nr.

5059 din 18 septembrie 2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamantul B.G., în

contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național Pentru Combaterea Discriminării,

ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de fond a reținut că reclamantul a învestit

autoritatea pârâtă, la data de 20 septembrie 2011, cu o sesizare îndreptată

"împotriva mai multor agenți de poliție de la Secția 10", sesizare în

care a expus situația de fapt menționată în motivarea cererii de chemare în

judecată.

Instanța de fond a

reținut că în citația emisă la data de 26 septembrie 2011, pentru data de 20

octombrie 2011, pârâtul a menționat că a invocat din oficiu excepția de

necompetență materială "raportat la aspectele ce au caracter penal",

iar prin înscrisul depus pentru termenul din 20 octombrie 2011, secția 10

Poliție a invocat necompetența materială a C.N.C.D. față de toate aspectele

semnalate prin petiție.

Ca urmare a

înscrisului depus de secția de poliție, reclamantul a formulat la rândul său

precizări, la data de 27 februarie 2012, arătând că își retrage sesizarea cu

privire la polițiști și își menține sesizarea cu privire la Secția 10 Poliție.

Prin același înscris, reclamantul și-a exprimat punctul de vedere cu privire la

excepția invocată de secția de poliție, la probatoriul administrat și la

răspunderea contravențională a secției de poliție.

Cu privire la

pretinsele fapte ce se impută Secției 10 Poliție, și anume că nu a efectuat

nicio cercetare internă disciplinară, instanța a reținut că acestea nu se

înscriu în niciuna dintre ipotezele prevăzute de lege și prin urmare se

situează dincolo de limitele competenței autorității pârâte, așa cum corect s-a

reținut în motivarea hotărârii contestate.

Instanța de fond a

constatat că eventualul refuz al Secției de poliție de a lua măsuri

disciplinare nu poate fi încadrat în prevederile art. 10 lit. a) din O.G. nr.

137/2000, întrucât reclamantul a avut efectiv posibilitatea de a reclama în

timp real comportamentul lucrătorilor de poliție, conform propriilor susțineri.

În optica instanței,

nu se poate reține o atitudine pasivă a Secției de poliție în raport cu

conduita pretins discriminatorie a lucrătorilor săi, întrucât ar fi trebuit ca

pârâtul să rețină în prealabil o atare conduită în sarcina acestora din urmă,

ceea ce nu s-a întâmplat, deoarece reclamantul a înțeles să nu mai învestească

pârâtul cu investigarea faptelor comise de polițiști. Prin urmare, instanța a

apreciat că nu se poate reține în sarcina secției de poliție, pe cale

indirectă, un comportament discriminatoriu în forma prevăzută de art. 2 alin.

(4) din O.G. nr. 137/2000.

În ceea ce privește

Hotărârea C.N.C.D. nr. 463/2010, la care se face referire în motivarea

acțiunii, prima instanță a constatat că aceasta nu prezintă elemente de

similitudine cu împrejurările de fapt reclamate, așa încât nu pot fi reținute

susținerile reclamantului referitoare la încălcarea de către pârât a propriei

jurisprudențe.

reclamantului

Reclamantul B.G. a

atacat cu recurs sentința menționată, solicitând modificarea ei în sensul

respingerii acțiunii, pentru motive pe care le-a încadrat în prevederile art.

304 pct. 7, 9 și 304

1

C. proc. civ.

În esență,

recurentul-reclamant a arătat că sentința atacată exprimă nerecunoașterea

încălcării dreptului la apărare în fața C.N.C.D., cuprinde motive

contradictorii și a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii

cu referire la prevederile art. 2 alin. (1), (5) și (11), art. 3 lit. c) și f),

art. 10 lit. a) art. 15, art. 18, art. 19 alin. (1) și art. 20 alin. (1) din

O.G. nr. 137/2000.

Înaltei Curți asupra recursului

Examinând cauza prin

prisma motivelor formulate de recurentul-reclamant și a prevederilor art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este întemeiat, în limitele și

pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Recurentul-reclamant

a supus controlului de legalitate exercitat de instanța de contencios

administrativ, pe calea prevăzută în art. 20 alin. (9) din O.G. nr. 137/2000,

raportat la art. 1 alin. (1) și 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, Hotărârea

nr. 108 din 28 martie 2012, prin care Consiliul Național pentru Combaterea

Discriminării, învestit cu o petiție privind fapte de discriminare și hărțuire

comise de Secția 10 de Poliție București, a admis excepția de necompetență a

Consiliului și a dispus clasarea dosarului.

Prin aceeași

hotărâre, s-a luat act de retragerea plângerii în ceea ce privește aspectele

legate de comportamentul agenților de poliție.

Petiția formulată de

recurentul-reclamant a avut ca obiect un posibil comportament discriminatoriu

al Secției 10 Poliție București, pe criterii de orientare sexuală, comportament

constând în abuzuri săvârșite de lucrătorii de poliție și adresarea de expresii

jignitoare, care au constituit o veritabilă îngrădire a accesului la serviciul

public de poliție.

Din motivarea

hotărârii (parag. 17 și 18), rezultă, pe de o parte, că Secția 10 Polițe

București a invocat în scris excepția necompetenței materiale a C.N.C.D. față

de aspectele sesizate prin petiție, arătând că sunt vizate fapte de posibilă

purtare abuzivă a agenților de poliție, ce pot fi încadrate în elementele

constitutive ale infracțiunii prevăzute în art. 250 C. pen., și, pe de altă

parte, că autoritatea învestită a invocat din oficiu excepția necompetenței

sale materiale, conform art. 28 din Procedura internă de soluționare a

petițiilor și sesizărilor, față de aspectele cu caracter penal.

Analizând excepția de

necompetență, C.N.C.D. a citat o serie de prevederi ale O.G. nr. 137/2000 [art.

16, 18 alin. (1), 19 alin. (1) și (2)], a menționat că este "un organ

administrativ-jurisdicțional cu competență limitată la a constata stările de

discriminare prin emiterea unei hotărâri și, eventual, stabilirea unei

sancțiuni contravenționale", după care a conchis următoarele (parag. 25):

"Față de cele

evidențiate, Colegiul Director reține că nu intră în competența Consiliului

analiza faptei prezentate, devreme ce, conform legislației în domeniu,

instituția în speță are o obligație legală de a se pronunța cu privire la

sesizările primite, chiar cele ce privesc aspecte ale propriilor angajați, față

de care poartă o anumită răspundere, în condițiile legii. Mai mult reținem că

în speță, conform Legii nr. 218/2002, (în speță) eventualele contestări ce

privesc actele sau faptele secțiilor de poliție, sunt de competența

structurilor ierarhic superioare, respectiv Direcția Generală de Poliție a

Municipiului București/Inspectoratul General al Poliției Române."

Prima instanță, la

rândul său, a ajuns la concluzia că hotărârea adoptată în procedura

administrativ-jurisdicțională este legală, pentru că aspectele reclamante cu

privire la Secția 10 Poliție nu se înscriu în ipotezele prevăzute în O.G. nr.

137/2000, situându-se dincolo de limitele competenței autorității pârâte.

Cu toate că,

analizată din perspectiva motivului de recurs prevăzut în art. 304 pct. 7 C.

proc. civ., motivarea sentinței îndeplinește exigențele art. 261 alin. (1) pct.

5 C. proc. civ., soluția primei instanțe nu poate fi validată de instanța de

control judiciar, fiind rezultatul interpretării greșite a normelor care

trasează obiectul de reglementare al O.G. nr. 137/2000 și atribuțiile C.N.C.D.,

împrejurare ce atrage incidența prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Art. 2 alin. (1) din

O.G. nr. 137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de

discriminare, în forma aplicabilă în cauză, prevede că "Potrivit prezentei

ordonanțe, prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție

sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie,

categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală

cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată,

precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea,

înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de

egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a

drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și

cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice".

Prin petiția adresată

C.N.C.D. în temeiul art. 20 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000,

recurentul-reclamant a invocat prevederile art. 2 alin. (1) și (5), art. 10

lit. a) și art. 15 din O.G. nr. 137/2000, considerându-se discriminat și

hărțuit prin conduita lucrătorilor Secției 10 Poliție, care, potrivit

susținerilor părții, s-a concretizat în refuzarea acordării serviciului public

de poliție și neluarea măsurilor pentru cercetarea și sancționarea aspectelor

sesizate.

Contrar concluziei

primei instanțe, Înalta Curte constată că, prin obiectul său, petiția se

încadrează în aria de competență a C.N.C.D., care avea îndatorirea de a

investiga faptele sesizate, conform prevederilor art. 20 alin. (4) - (6) din

O.G. nr. 137/2000 și ale Procedurii interne de soluționare a petițiilor și

sesizărilor, pentru a stabili dacă acestea întrunesc elementele constitutive

ale faptelor care atrag răspunderea contravențională conform O.G. nr. 137/2000

ori dacă, dimpotrivă tratamentul discriminatoriu nu se confirmă sau este

justificat în mod obiectiv sau rezonabil.

Controlul ierarhic

care putea fi exercitat asupra activității secției de poliție conform Legii nr.

218/2002, privind organizarea și funcționarea Poliției Române nu înlătură

aplicabilitatea O.G. nr. 137/2000 și exercitarea atribuțiilor specifice ale

Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, așa cum pare a rezulta

din parag. 25 al hotărârii contestate, obiectivele urmărite de legiuitor prin

cele două acte normative menționate fiind diferite.

În altă ordine de

idei, Înalta Curte constată că, deși excepția necompetenței C.N.C.D. a fost

invocată doar cu privire la aspectele de natură penală, soluția adoptată a

vizat întregul conținut al plângerii recurentului-reclamant, fără ca în

motivarea hotărârii să se regăsească argumente din care să rezulte efectuarea,

în prealabil, a unui minim examen al faptelor reclamante, pe baza căruia să se

fi stabilit delimitarea între domeniul de aplicare al O.G. nr. 137/2000 și

domeniul penal, conform art. 15 din ordonanță.

Având în vedere

considerentele prezentate, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004

și art. 312 alin. (1) - (3) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul și

va modifica sentința, în sensul că va admite în parte acțiunea reclamantului,

va anula Hotărârea nr. 108 din 28 martie 2012 a C.N.C.D. și va obliga pârâtul

să soluționeze pe fond petiția nr. 5435 din 20 septembrie 2011, formulată de

recurentul-reclamant, respingând celelalte capete de cerere formulate.

Capătul de cerere

privind obligarea pârâtului la plata unor daune morale va fi respins ca

nefondat, cu motivarea că anularea hotărârii C.N.C.D. reprezintă, prin ea

însăși, o reparație adusă prejudiciului moral invocat de reclamant, așa cum s-a

reținut, de altfel, și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului

(e.g. Cauza Cumpănă și Mazăre împotriva României, hotărârea din 17 decembrie

2004).

În fine, având în

vedere natura de jurisdicție administrativă a activității exercitate de

C.N.C.D., așa cum este configurată prin art. 20 din O.G. nr. 137/2000, instanța

reține că nu poate păși ea însăși la examinarea fondului plângerii, în sensul

constatării faptelor de discriminare și obligării pârâtului la aplicarea

sancțiunii contravenționale adecvate, remediul aplicat fiind acela al obligării

pârâtului să soluționeze fondul petiției, așa cum s-a menționat mai sus.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de B.G. împotriva Sentinței nr. 5059 din 18 septembrie 2012 a Curții

de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Modifică sentința

atacată, în sensul că admite acțiunea formulată de reclamantul B.G.

Anulează Hotărârea

nr. 108 din 28 martie 2012 a C.N.C.D. și obligă pârâtul să soluționeze pe fond

petiția reclamantului.

Respinge celelalte

capete de cerere, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 13 iunie 2014.

Procesat

de GGC - NN