ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4671/2014

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4671/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursurilor

de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

de fond

1.1. Curtea de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin Sentința nr.

1712 din 27 mai 2013, a admis acțiunea formulată de reclamantă, a anulat

Hotărârea nr. 31 din 30 ianuarie 2013, constatând că faptele ce fac obiectul

sesizării nu constituie discriminare în sensul dispozițiilor O.G. nr. 137/2000.

Totodată, a exonerat

reclamanta de plata amenzii în cuantum de 4.000 lei dispusă prin Hotărârea C.N.C.D.

nr. 31 din 30 ianuarie 2013 și a obligat pârâtele la plata către reclamantă a

sumei de 4,3 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată (taxă judiciară de timbru

și timbru judiciar).

exercitată

2.1. Împotriva

acestei sentințe au declarat recurs pârâții I.I.C. și Consiliul Național pentru

Combaterea Discriminării, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii

atacate și pe fond respingerea acțiunii.

În motivarea

recursurilor exercitate, recurenții au arătat, în esență că sentința atacată a

fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, invocând

prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat.

Recurenta I.I.C. a susținut

că în speță sentința recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a

O.G. nr. 1137/2000, art. 14 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturile

și Libertăților Fundamentale și art. 20 din Constituție.

Astfel, prima

instanță a reținut în mod greșit faptul că pârâți C.N.C.D. nu are competența de

a statua dacă prevederile O.U.G. nr. 111/2010 au fost sau nu respectate și nici

dacă acestea erau sau nu incidente cauzei, având în vedere prevederile art. 16

din OG nr. 137/2000, faptul (discriminarea la care a fost supusă este legată de

raporturile de muncă pe care le-a desfășurat, nu constituie un motiv de

excludere din sfera atribuțiilor Consiliului, ci din contră.

Recurentul Consiliul

Național pentru Combaterea Discriminării a arătat că, prin Hotărârea nr. 31 din

30 ianuarie 2013, a stabilit că reclamanta comis fapte de discriminare

împotriva pârâtei Ionescu Ileana-Constanța potrivit prevederilor art. 2 alin. (1)

coroborat cu art. 6 lit. a) din O.G. nr. 137/2000, prin desfacerea contractului

individual de muncă imediat după întoarcerea din concediul de creștere a

copilului, fapt ce a condus la încălcarea dreptului său la muncă respectiv la

condiții de muncă echitabile și satisfăcătoare, faptă ce a fost sancționată cu

amendă contravențională în cuantum de 4000 lei, în baza prevederilor art. 26 alin.

(1) din O.G. nr. 137/2000.

În opinia sa,

sentința recurată este criticabilă sub aspectul nelegalității întrucât a

fost pronunțată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 2 alin. (1) și art. 6 lit.

a) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea sancționarea tuturor formelor de

discriminare.

În concret, raportat

la obiectul pricinii, fapta reținută a fi discriminare constă, în esență, în

tratamentul nefavorabil aplicat unei femei în situația legală de protecție

post-concediu de creștere a copilului, respectiv efectul discriminatoriu al

încetării contractului individual de muncă a posterior exercitării dreptului la

concediu în cauză, fapte ce intră sub incidența dispozițiilor sus menționate.

În prezenta cauză s-a

reținut criteriul gen/ sex, în sens larg, respectiv al „efectuării concediului

de creștere a copilului”, criteriu plasat în lista neexhaustivă a „criteriilor

de discriminare” cuprinsă în definiția general-juridică a discriminării.

În concluzie,

recurentul a susținut că în mod legal s-a dispus sancționarea reclamantei cu

amendă contravențională în cuantum de 4000 lei pentru faptele prevăzute de art.

2 alin. (1) coroborat cu art. 6 lit. a) din O.G. nr. 137/2000 privind

prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, potrivit art. 26 alin.

(1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor

de discriminare, pe baza criteriului gen/ sex.

2.2. Intimata SC G.O.

SRL (fostă SC N.O.R. SRL) a formulat, la data de 18 octombrie 2013, întâmpinări

cu privire a ambele recursuri exercitate, prin care a solicitat respingerea

acestor căi de atac, ca nefondate, și menținerea sentinței atacate, fiind

legală și temeinică.

În esență, a susținut

că în cauză în mod corect s-a reținut de prima instanță faptul că C.N.C.D. nu

are competența de a analiza, de fapt, modalitatea de concediere a salariatei I.I.C.,

deoarece aceasta ar presupune să soluționeze un litigiu de dreptul muncii, iar

pe fond au fost aplicate și interpretate corect dispozițiile legale

incidente speței, intimata combătând punctual motivele de recurs.

de recurs

Recursurile sunt

întemeiate pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare.

Din actele și

lucrările dosarului instanța de recurs reține că recurenta-pârâtă a fost

angajata intimatei-reclamante în perioada 25 septembrie 2003 - 11 iunie 2012,

iar în perioada noiembrie 2010 - iunie 2012 s-a aflat în concediu pentru

creșterea și îngrijirea copilului, contractul de muncă fiindu-i suspendat,

reluând activitatea la data de 11 iunie 2012, dată la care i-a fost înmânată/

comunicată Decizia nr. 61 din 11 iunie 2012, prin care i-a fost desfăcut

contractul de muncă, urmare a desființării postului său, cu un preaviz de 20 de

zile.

Prin Hotărârea nr. 31

din 30 ianuarie 2013, a Colegiului director al C.N.C.D., s-a constatat că

„desfacerea contractului de muncă în ziua în care recurenta-pârâtă se întorsese

din concediul de creșterea copilului reprezintă discriminare directă conform art.

22 alin. (1), coroborat cu art. 6 lit. a) din O.G. nr. 137/2000” și, totodată,

a aplicat o amendă contravențională de 4.000 lei împotriva SC N.O.R. SRL

(actualmente SC G.O. SRL), intimata-reclamantă din cauza de față.

Prin Sentința nr. 1712/

27 mai  2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția contencios

administrativ și fiscal, a fost admisă acțiunea/ contestația formulată de SC

G.O. SRL și a fost anulată Hotărârea nr. 31 din 30 ianuarie 2013 a Colegiului

Director al C.N.C.D.

În esență, instanța

de fond a reținut, în primul rând că CNCD nu are competență să statueze dacă

prevederile O.U.G. nr. 111/2010 au fost sau nu respectate în raporturile dintre

angajator și angajat și nici în ceea ce privește sfera de aplicare a acestui

act normativ și care sunt beneficiarii drepturilor reglementate de această

ordonanță de urgență, probleme care sunt în competența exclusivă a Tribunalului

București, secția conflicte de muncă, în Dosarul nr. 28795/3/2012.

Cu alte cuvinte,

instanța de fond a reținut că C.N.C.D. și-a arogat, în mod nelegal, competența

de a soluționa cererea cu care fusese sesizată în temeiul prevederilor O.G. nr.

137/2000.

În ceea ce privește

nelegalitatea și netemeinicia Hotărârii nr. 31 din 30 ianuarie 2013, instanța

de fond a reținut că pârâtul C.N.C.D. a constatat ca existând discriminare și

că măsura desfacerii contractului de muncă nu putea fi dispusă și în cazul

pârâtei I.I.C. întrucât aceasta era într-o situație diferită față de ceilalți

angajați ai reclamantei și, în consecință, nu putea fi aplicat același

tratament sau unul similar.

În opinia instanței

de fond, promovarea aceluiași tratament sau a unui tratament similar pentru

situații diferite nu constituie de plano discriminare în absența unui criteriu

de discriminare și dacă există o justificare obiectivă pentru respectivul

tratament care include existența unui scop legitim atins prin mijloace adecvate

și necesare.

Aceasta întrucât potrivit

disp. art. 2 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea

tuturor formelor de discriminare:

„Sunt

discriminatorii, potrivit prezentei ordonanțe, prevederile, criteriile sau

practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza

criteriilor prevăzute la alin. (1), față de alte persoane, în afara cazului în

care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un

scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și

necesare”.

Discriminarea

reținută de C.N.C.D., care conchide că în speță criteriul de discriminare ar fi

cel de gen, nu există întrucât din actele dosarului administrativ atașat nu se

constată depoziții de martori ori existența de înscrisuri din care să rezulte o

situație de discriminare a pârâtei I.I.C. în raport de ceilalți angajați.

Conform dispozițiilor

art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000: „Potrivit prezentei ordonanțe, prin

discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință,

pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială,

convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică

necontagioasă, infectare H.I.V., apartenență la o categorie defavorizată,

precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea,

înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de

egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a

drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și

cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice”.

Simpla împrejurare că

în cazul pârâtei a fost aplicat același tratament ca și cel aplicat în cazul

altor angajați deși situația lor era diferită, pârâta se întorcea din concediul

de creșterea copilului, nu constituie în sine discriminare în contextul în care

reclamanta a invocat și a și dovedit un motiv obiectiv, respectiv problemele

economice care au impus adoptarea unui amplu proces de reorganizare prin

reducerea unor salarii și respectiv prin restructurarea unor posturi.

Analizând criticile

formulate în cadrul celor două recursuri și apărările formulate în

întâmpinările și concluziile scrise depuse de intimata-reclamantă, instanța de

recurs a reținut că recursurile sunt întemeiate pentru considerentele care vor

fi prezentate în continuare.

Instanța de fond a

reținut în mod greșit și fără temei că C.N.C.D., prin cercetarea efectuată și

adoptarea Hotărârii nr. 31 din 30 ianuarie 2013 ar fi statuat cu privire la

raporturile de muncă dintre angajator și angajat, la domeniul de aplicare și la

drepturile reglementate prin O.U.G. nr. 111/2010, din moment ce nu s-a referit

la legalitatea/ nelegalitatea Deciziei nr. 61 din 11 iunie 2012 prin care i-a

fost desfăcut contractul de muncă recurentei-pârâte, ci s-a limitat să

identifice existența/ inexistența actului de discriminare în legătură cu care

fusese sesizat.

În acest context,

instanța de recurs apreciază că este pe deplin justificat faptul că C.N.C.D.

s-a referit/raportat la dispozițiile art. 25 alin. (2), (3) și (4) din O.U.G. nr.

111/2010 pentru a contura/stabili statutul recurentei pârâte, acela de femeie

aflată în situația legală de protecție post-concediu de creștere a copilului,

în raport cu care fusese sesizată să identifice/stabilească existența unei

discriminări, în condițiile O.G. nr. 137/2000.

Astfel fiind,

instanța de recurs constată că C.N.C.D. nu a depășit/ încălcat limitele legale

ale competenței conferite de legiuitor, prin O.G. nr. 137/2000, acestei

autorități administrative autonome, scopul fundamental al înființării sale

fiind investigarea, constatarea și sancționarea faptelor de discriminare.

De asemenea, pe

fondul său, soluția Curții de apel este netemeinică și nelegală.

În cauză, este

necontestat că recurenta-pârâtă s-a aflat, în perioada noiembrie 2010 - iunie

2012, în concediu pentru creșterea și îngrijirea copilului, reluându-și

activitatea la data de 11 iunie 2012, astfel încât la această dată, când a fost

emisă Decizia nr. 61 din 11 iunie 2012 pentru desfacerea contractului său de

muncă, se afla în situația reglementată la art. 25 alin. (2) lit. a) și alin. (3)

din O.U.G. nr. 111/2010.

Potrivit art. 25 alin.

(2) lit. a) „este interzis angajatorului să dispună încetarea raporturilor de

muncă sau de serviciu în cazul: a) salariatei/ salariatului care se află, după

caz, în concediu pentru creșterea copilului în vârstă de până la un an sau de

până la 2 ani, respectiv 3 ani, în cazul copilului cu handicap”, iar potrivit alin.

(3) din același articol, „interdicția prevăzută la alin. (2) se extinde o

singură dată cu până la 6 luni după revenirea definitivă a salariatei/

salariatului în unitate”.

Astfel fiind,

instanța de recurs constată că autoritatea administrativă recurentă a reținut

cu deplin temei că recurenta-pârâtă a avut, la data respectivă, un statut

special, definit de prevederile art. 25 alin. (2) lit. a) și alin. (3) din O.U.G.

nr. 111/2010, ceea ce a făcut-o să nu se afle într-o situație similară cu cea a

altor persoane, care au fost concediate.

În jurisprudența sa,

C.E.D.O. a statuat că „dreptul de a nu fi discriminat… este încălcat nu numai

atunci când statele tratează în mod diferit dar și atunci când statele omit să

trateze diferit, fără justificări obiective și rezonabile, persoane aflate în

situații diferite, necomparabile” (v. cauza Thlimmenos c. Grecia din 6 aprilie 2000).

Or, în cazul

recurentei-pârâte, însuși legiuitorul a reglementat un tratament de favoare, o

discriminare pozitivă, pe durata celor 6 luni la care se referă art. 25 alin. (3)

din O.U.G. nr. 111/2010.

Este adevărat că

această reglementare de favoare devenea inaplicabilă în situația prevăzută la alin.

(4) al art. 25 din O.U.G. nr. 111/2010, potrivit cărora „prevederile alin. (2)

și (3) nu se aplică în cazul concedierii pentru motive ce intervin ca urmare a

reorganizării judiciare sau a falimentului angajatorului”, însă în cauză, nu

s-a pretins că intimata-reclamantă s-ar fi aflat într-o astfel de situație.

În concluzie,

instanța de recurs constată că autoritatea administrativă recurentă a reținut

în mod judicios incidența prevederilor art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000,

republicată și că desfacerea contractului de muncă al recurentei-pârâte în

perioada celor 6 luni post-concediu de creștere și îngrijire a copilului reprezintă

o discriminare directă, prin aceea că nu a beneficiat de un tratament diferit,

deși se afla într-o situație specială/ diferită, ceea ce a avut ca efect

încălcarea dreptului său la muncă, fără să existe o justificare obiectivă și

rezonabilă.

Astfel fiind, soluția

instanței de fond este nelegală și netemeinică, recursurile fiind întemeiate.

Rejudecând cauza,

potrivit considerentelor de mai sus, acțiunea formulată de SC G.O. SRL (fostă SC

N.O.R. SRL) va fi respinsă ca neîntemeiată, actul administrativ atacat fiind

legal și temeinic.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile

formulate de I.I.C. și C.N.C.D. împotriva Sentinței nr. 1712 din 27 mai 2013 a

Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința

atacată. Respinge acțiunea formulată de reclamantă, ca neîntemeiată și menține

actul administrativ atacat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 4 decembrie 2014.