ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4671/2014

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Soluția instanței de fond 1.1. Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin Sentința nr. 1712 din 27 mai 2013, a admis acțiunea formulată de reclamantă, a anulat Hotărârea nr. 31 din 30 ianuarie 2013, constatând că faptele ce fac obiectul sesizării nu constituie discriminare în sensul dispozițiilor O.G. nr. 137/2000. Totodată, a exonerat reclamanta de plata amenzii în cuantum de 4.000 lei dispusă prin Hotărârea C.N.C.D. nr. 31 din 30 ianuarie 2013 și a obligat pârâtele la plata către reclamantă a sumei de 4,3 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată (taxă judiciară de timbru și timbru judiciar).

2. Calea de atac exercitată 2.1. Împotriva acestei sentințe au declarat recurs pârâții I.I.C. și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și pe fond respingerea acțiunii. În motivarea recursurilor exercitate, recurenții au arătat, în esență că sentința atacată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat. Recurenta I.I.C. a susținut că în speță sentința recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a O.G. nr. 1137/2000, art. 14 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturile și Libertăților Fundamentale și art. 20 din Constituție.

Astfel, prima instanță a reținut în mod greșit faptul că pârâți C.N.C.D. nu are competența de a statua dacă prevederile O.U.G. nr. 111/2010 au fost sau nu respectate și nici dacă acestea erau sau nu incidente cauzei, având în vedere prevederile art. 16 din OG nr. 137/2000, faptul (discriminarea la care a fost supusă este legată de raporturile de muncă pe care le-a desfășurat, nu constituie un motiv de excludere din sfera atribuțiilor Consiliului, ci din contră. Recurentul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a arătat că, prin Hotărârea nr. 31 din 30 ianuarie 2013, a stabilit că reclamanta comis fapte de discriminare împotriva pârâtei Ionescu Ileana-Constanța potrivit prevederilor art. 2 alin. (1) coroborat cu art. 6 lit. a) din O.G.

nr. 137/2000, prin desfacerea contractului individual de muncă imediat după întoarcerea din concediul de creștere a copilului, fapt ce a condus la încălcarea dreptului său la muncă respectiv la condiții de muncă echitabile și satisfăcătoare, faptă ce a fost sancționată cu amendă contravențională în cuantum de 4000 lei, în baza prevederilor art. 26 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000. În opinia sa, sentința recurată este criticabilă sub aspectul nelegalității întrucât a fost pronunțată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 2 alin. (1) și art. 6 lit. a) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea sancționarea tuturor formelor de discriminare.

În concret, raportat la obiectul pricinii, fapta reținută a fi discriminare constă, în esență, în tratamentul nefavorabil aplicat unei femei în situația legală de protecție post-concediu de creștere a copilului, respectiv efectul discriminatoriu al încetării contractului individual de muncă a posterior exercitării dreptului la concediu în cauză, fapte ce intră sub incidența dispozițiilor sus menționate. În prezenta cauză s-a reținut criteriul gen/ sex, în sens larg, respectiv al „efectuării concediului de creștere a copilului”, criteriu plasat în lista neexhaustivă a „criteriilor de discriminare” cuprinsă în definiția general-juridică a discriminării. În concluzie, recurentul a susținut că în mod legal s-a dispus sancționarea reclamantei cu amendă contravențională în cuantum de 4000 lei pentru faptele prevăzute de art. 2 alin. (1) coroborat cu art. 6 lit. a) din O.G.

nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, potrivit art. 26 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, pe baza criteriului gen/ sex. 2.2. Intimata SC G.O. SRL (fostă SC N.O.R. SRL) a formulat, la data de 18 octombrie 2013, întâmpinări cu privire a ambele recursuri exercitate, prin care a solicitat respingerea acestor căi de atac, ca nefondate, și menținerea sentinței atacate, fiind legală și temeinică. În esență, a susținut că în cauză în mod corect s-a reținut de prima instanță faptul că C.N.C.D. nu are competența de a analiza, de fapt, modalitatea de concediere a salariatei I.I.C., deoarece aceasta ar presupune să soluționeze un litigiu de dreptul muncii, iar pe fond au fost aplicate și interpretate corect dispozițiile legale incidente speței, intimata combătând punctual motivele de recurs.

3. Soluția instanței de recurs Recursurile sunt întemeiate pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare. Din actele și lucrările dosarului instanța de recurs reține că recurenta-pârâtă a fost angajata intimatei-reclamante în perioada 25 septembrie 2003 - 11 iunie 2012, iar în perioada noiembrie 2010 - iunie 2012 s-a aflat în concediu pentru creșterea și îngrijirea copilului, contractul de muncă fiindu-i suspendat, reluând activitatea la data de 11 iunie 2012, dată la care i-a fost înmânată/ comunicată Decizia nr. 61 din 11 iunie 2012, prin care i-a fost desfăcut contractul de muncă, urmare a desființării postului său, cu un preaviz de 20 de zile. Prin Hotărârea nr. 31 din 30 ianuarie 2013, a Colegiului director al C.N.C.D., s-a constatat că „desfacerea contractului de muncă în ziua în care recurenta-pârâtă se întorsese din concediul de creșterea copilului reprezintă discriminare directă conform art. 22 alin. (1), coroborat cu art. 6 lit. a) din O.G.

nr. 137/2000” și, totodată, a aplicat o amendă contravențională de 4.000 lei împotriva SC N.O.R. SRL (actualmente SC G.O. SRL), intimata-reclamantă din cauza de față. Prin Sentința nr. 1712/ 27 mai 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, a fost admisă acțiunea/ contestația formulată de SC G.O. SRL și a fost anulată Hotărârea nr. 31 din 30 ianuarie 2013 a Colegiului Director al C.N.C.D. În esență, instanța de fond a reținut, în primul rând că CNCD nu are competență să statueze dacă prevederile O.U.G. nr. 111/2010 au fost sau nu respectate în raporturile dintre angajator și angajat și nici în ceea ce privește sfera de aplicare a acestui act normativ și care sunt beneficiarii drepturilor reglementate de această ordonanță de urgență, probleme care sunt în competența exclusivă a Tribunalului București, secția conflicte de muncă, în Dosarul nr. 28795/3/2012.

Cu alte cuvinte, instanța de fond a reținut că C.N.C.D. și-a arogat, în mod nelegal, competența de a soluționa cererea cu care fusese sesizată în temeiul prevederilor O.G. nr. 137/2000. În ceea ce privește nelegalitatea și netemeinicia Hotărârii nr. 31 din 30 ianuarie 2013, instanța de fond a reținut că pârâtul C.N.C.D. a constatat ca existând discriminare și că măsura desfacerii contractului de muncă nu putea fi dispusă și în cazul pârâtei I.I.C. întrucât aceasta era într-o situație diferită față de ceilalți angajați ai reclamantei și, în consecință, nu putea fi aplicat același tratament sau unul similar. În opinia instanței de fond, promovarea aceluiași tratament sau a unui tratament similar pentru situații diferite nu constituie de plano discriminare în absența unui criteriu de discriminare și dacă există o justificare obiectivă pentru respectivul tratament care include existența unui scop legitim atins prin mijloace adecvate și necesare.

Aceasta întrucât potrivit disp. art. 2 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare: „Sunt discriminatorii, potrivit prezentei ordonanțe, prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. (1), față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare”. Discriminarea reținută de C.N.C.D., care conchide că în speță criteriul de discriminare ar fi cel de gen, nu există întrucât din actele dosarului administrativ atașat nu se constată depoziții de martori ori existența de înscrisuri din care să rezulte o situație de discriminare a pârâtei I.I.C.

în raport de ceilalți angajați. Conform dispozițiilor art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000: „Potrivit prezentei ordonanțe, prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare H.I.V., apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice”.

Simpla împrejurare că în cazul pârâtei a fost aplicat același tratament ca și cel aplicat în cazul altor angajați deși situația lor era diferită, pârâta se întorcea din concediul de creșterea copilului, nu constituie în sine discriminare în contextul în care reclamanta a invocat și a și dovedit un motiv obiectiv, respectiv problemele economice care au impus adoptarea unui amplu proces de reorganizare prin reducerea unor salarii și respectiv prin restructurarea unor posturi. Analizând criticile formulate în cadrul celor două recursuri și apărările formulate în întâmpinările și concluziile scrise depuse de intimata-reclamantă, instanța de recurs a reținut că recursurile sunt întemeiate pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare.

Instanța de fond a reținut în mod greșit și fără temei că C.N.C.D., prin cercetarea efectuată și adoptarea Hotărârii nr. 31 din 30 ianuarie 2013 ar fi statuat cu privire la raporturile de muncă dintre angajator și angajat, la domeniul de aplicare și la drepturile reglementate prin O.U.G. nr. 111/2010, din moment ce nu s-a referit la legalitatea/ nelegalitatea Deciziei nr. 61 din 11 iunie 2012 prin care i-a fost desfăcut contractul de muncă recurentei-pârâte, ci s-a limitat să identifice existența/ inexistența actului de discriminare în legătură cu care fusese sesizat. În acest context, instanța de recurs apreciază că este pe deplin justificat faptul că C.N.C.D. s-a referit/raportat la dispozițiile art. 25 alin. (2), (3) și (4) din O.U.G.

nr. 111/2010 pentru a contura/stabili statutul recurentei pârâte, acela de femeie aflată în situația legală de protecție post-concediu de creștere a copilului, în raport cu care fusese sesizată să identifice/stabilească existența unei discriminări, în condițiile O.G. nr. 137/2000. Astfel fiind, instanța de recurs constată că C.N.C.D. nu a depășit/ încălcat limitele legale ale competenței conferite de legiuitor, prin O.G. nr. 137/2000, acestei autorități administrative autonome, scopul fundamental al înființării sale fiind investigarea, constatarea și sancționarea faptelor de discriminare. De asemenea, pe fondul său, soluția Curții de apel este netemeinică și nelegală.

În cauză, este necontestat că recurenta-pârâtă s-a aflat, în perioada noiembrie 2010 - iunie 2012, în concediu pentru creșterea și îngrijirea copilului, reluându-și activitatea la data de 11 iunie 2012, astfel încât la această dată, când a fost emisă Decizia nr. 61 din 11 iunie 2012 pentru desfacerea contractului său de muncă, se afla în situația reglementată la art. 25 alin. (2) lit. a) și alin. (3) din O.U.G. nr. 111/2010. Potrivit art. 25 alin. (2) lit. a) „este interzis angajatorului să dispună încetarea raporturilor de muncă sau de serviciu în cazul: a) salariatei/ salariatului care se află, după caz, în concediu pentru creșterea copilului în vârstă de până la un an sau de până la 2 ani, respectiv 3 ani, în cazul copilului cu handicap”, iar potrivit alin. (3) din același articol, „interdicția prevăzută la alin. (2) se extinde o singură dată cu până la 6 luni după revenirea definitivă a salariatei/ salariatului în unitate”.

Astfel fiind, instanța de recurs constată că autoritatea administrativă recurentă a reținut cu deplin temei că recurenta-pârâtă a avut, la data respectivă, un statut special, definit de prevederile art. 25 alin. (2) lit. a) și alin. (3) din O.U.G. nr. 111/2010, ceea ce a făcut-o să nu se afle într-o situație similară cu cea a altor persoane, care au fost concediate. În jurisprudența sa, C.E.D.O. a statuat că „dreptul de a nu fi discriminat… este încălcat nu numai atunci când statele tratează în mod diferit dar și atunci când statele omit să trateze diferit, fără justificări obiective și rezonabile, persoane aflate în situații diferite, necomparabile” (v. cauza Thlimmenos c. Grecia din 6 aprilie 2000). Or, în cazul recurentei-pârâte, însuși legiuitorul a reglementat un tratament de favoare, o discriminare pozitivă, pe durata celor 6 luni la care se referă art. 25 alin. (3) din O.U.G.

nr. 111/2010. Este adevărat că această reglementare de favoare devenea inaplicabilă în situația prevăzută la alin. (4) al art. 25 din O.U.G. nr. 111/2010, potrivit cărora „prevederile alin. (2) și (3) nu se aplică în cazul concedierii pentru motive ce intervin ca urmare a reorganizării judiciare sau a falimentului angajatorului”, însă în cauză, nu s-a pretins că intimata-reclamantă s-ar fi aflat într-o astfel de situație. În concluzie, instanța de recurs constată că autoritatea administrativă recurentă a reținut în mod judicios incidența prevederilor art. 2 alin. (1) din O.G.

nr. 137/2000, republicată și că desfacerea contractului de muncă al recurentei-pârâte în perioada celor 6 luni post-concediu de creștere și îngrijire a copilului reprezintă o discriminare directă, prin aceea că nu a beneficiat de un tratament diferit, deși se afla într-o situație specială/ diferită, ceea ce a avut ca efect încălcarea dreptului său la muncă, fără să existe o justificare obiectivă și rezonabilă. Astfel fiind, soluția instanței de fond este nelegală și netemeinică, recursurile fiind întemeiate. Rejudecând cauza, potrivit considerentelor de mai sus, acțiunea formulată de SC G.O. SRL (fostă SC N.O.R. SRL) va fi respinsă ca neîntemeiată, actul administrativ atacat fiind legal și temeinic.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile formulate de I.I.C. și C.N.C.D. împotriva Sentinței nr. 1712 din 27 mai 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată. Respinge acțiunea formulată de reclamantă, ca neîntemeiată și menține actul administrativ atacat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 decembrie 2014.