ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1868/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele: În cadrul procesului de partaj privind pe reclamanta-pârâtă A.S. și pârâtul-reclamant Z.I. aflat pe rolul Judecătoriei Sighișoara, pârâtul - reclamant Z.I. a invocat excepția de nelegalitate a dispozițiilor art. 7 din Ordinul Ministrului Justiției nr. 760/ C din 22 aprilie 1999 privind aprobarea Normelor Metodologice pentru aplicarea Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru. În motivarea excepției s-a arătat că titularul acțiunii este cel stabilit de art. 3 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 146/1997, respectiv reclamanta, care avea obligația să achite taxa de timbru la valoarea contestată de pârât.

Prin încheierea din 15 mai 2007, excepția de nelegalitate a fost înaintată Curții de Apel Târgu-Mureș, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, competentă să o soluționeze. Prin sentința nr. 61 din 13 mai 2008, Curtea de Apel Târgu-Mureș, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, a respins excepția de nelegalitate invocată de Z.I. cu privire la Ordinul nr. 760/1999 al Ministrului Justiției. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că în speță reclamanta A.S. a chemat în judecată pe pârâtul Z.I. pentru partajarea bunurilor comune. Prin acțiunea reconvențională formulată în cadrul procesului de partaj, pârâtul a contestat dreptul reclamantei asupra bunului imobil dobândit în timpul căsătoriei.

A mai reținut prima instanță că în raport de dispozițiile art. 3 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 146/1997, este evident că această contestare nu poate avea loc decât „printr-o cerere” taxa de timbru fiind datorată de titularul acesteia, care în speță este Z.I. A concluzionat curtea de apel că dispozițiile art. 7 din Normele metodologice nu adaugă la lege, ci doar explică cine este titularul cererii, respectiv cel care a formulat cererea, chiar dacă prin aceasta se contestă situația juridică a unui bun, astfel încât, dispozițiile din normele metodologice sunt în concordanță cu cele ale Legii nr. 146/1997. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul Z.I. criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând generic dispozițiile art. 299 și urm. C. proc.

civ. În motivarea recursului, recurentul-reclamant a susținut, în esență, că în considerentele sentinței, instanța nu a analizat situația particulară, în care pârâtul dintr-o acțiune de partaj nu formulează cererea reconvențională, putând să conteste bunurile de împărțit, valoarea acestora sau drepturile ori mărimea drepturilor coproprietarilor numai pe calea întâmpinării. Mai susține că prima instanță nu trebuia să se limiteze a analiza situația particulară din dosarul de partaj în care s-a invocat excepția de nelegalitate și, în care s-a formulat cerere reconvențională, ci trebuia să cerceteze în ansamblu legalitatea dispozițiilor art. 7 din Ordinul Ministrului Justiției nr. 760/C/1999. Recursul este nefondat.

Analizând sentința atacată în raport de motivele de recurs formulate, cât și din oficiu, în baza art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte reține că recursul este nefondat, pentru considerentele care vor fi expuse în continuare. Astfel cum rezultă din actele dosarului reclamantul Z.I. se află într-un proces de partaj bunuri comune cu numita A.S., iar în cadrul acestui proces reclamantul a formulat o cerere reconvențională, prin care a contestat cota fostei soții A.S. asupra bunului imobil dobândit în timpul căsătoriei. În raport de pretențiile deduse judecății prin cererea reconvențională, instanța a dispus obligarea pârâtului-reclamant Z.I. la plata unei taxe judiciare de timbru stabilită potrivit dispozițiilor art. 3 alin. (2) lit. c) teza finală din Legea nr. 1546/1997 privind taxele judiciare de timbru, cu modificările și completările ulterioare.

Din economia dispozițiilor Legii nr. 146/1997, rezultă că taxele judiciare de timbru reprezintă sumele de bani ce se plătesc de partea care formulează o cerere de chemare în judecată sau exercită o cale de atac. Astfel, taxele judiciare de timbru se achită de către partea care formulează cererea și în acest sens sunt și dispozițiile art. 3 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 146/1997 care prevăd că în cazul contestării bunurilor de împărțit, taxa se datorează de titularul cererii. Art. 7 din Ordinul Ministrului justiției nr. 760/C/1999 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 146/1997 stabilește în explicitarea dispozițiilor art. 3 alin. (2) lit. c) din Lege că prin „titularul cererii se înțelege partea care contestă bunurile de împărțit, valoarea acestora sau drepturile ori mărimea drepturilor coproprietarilor în cadrul cererilor de partaj”.

Această normă de aplicare nu adaugă la lege, ci doar lămurește și confirmă sensul dispozițiilor art. 3 alin. (2) lit. c) teza finală, dispoziții care, chiar în absența unor norme metodologice nu ar fi putut fi interpretate altfel decât că cel care are obligația de a timbra este partea care contestă și care poate fi atât reclamantul, cât și pârâtul din cadrul acțiunii de partaj. Pe de altă parte, fără a ne raporta strict la situația existentă între părțile dosarului, dispozițiile art. 3 alin. (2) lit. c), teza finală din Legea nr. 146/1997, astfel cum sunt explicate prin dispozițiile art. 7 din Ordinul Ministrului Justiției nr. 760/C/1999 au în vedere aspectul potrivit căruia, în cazul partajului de bunuri, legile aplicabile în materie (C civ.

sau C. fam.) stabilesc anumite cote legale ce se cuvin soților (partaj de bunuri comune), respectiv moștenitorilor (partaj succesoral). În acest context, legiuitorul a înțeles să stabilească o taxă judiciară de timbru fixă pentru cei care solicită în instanță, în cadrul acțiunii de partaj, cota legală ce i se cuvine și asupra căreia se prezumă că cel care o reclamă are dreptul, și o taxă judiciară de timbru variabilă, pentru cei care contestă cota legală, valoarea bunurilor de împărțit etc., solicitând mai mult decât ceea ce prezumă legea. Prin urmare, cel care contestă drepturile ori mărimea drepturilor coproprietarilor are obligația de a timbra, iar această contestare se poate face fie de către reclamant prin cererea de chemare în judecată, fie de către pârât în cadrul procesului de partaj.

Modalitatea prin care pârâtul poate contesta dreptul sau mărimea dreptului invocat de reclamant nu poate fi decât printr-o cerere formulată în cadrul dosarului. Afirmația recurentului în sensul că această contestare se poate face în cadrul unei întâmpinări, ca o simplă apărare, nu poate fi primită, deoarece, contestând câtimea dreptului reclamantului, pârâtul invocă propriile pretenții pe care le deduce judecății, astfel încât cererea sa nu poate fi decât una reconvențională, în care pârâtul capătă și calitatea de reclamant. Acestui raționament îi sunt aplicabile dispozițiile art. 10 din Legea nr. 146/1997 care stabilesc faptul că cererile reconvenționale se taxează după regulile aplicabile cererii sau acțiunii principale.

Prin urmare, și din acest punct de vedere dispozițiile art. 7 din Ordinul Ministrului Justiției nr. 760/C/1999 a căror nelegalitate se invocă, realizează o interpretare corectă și legală a dispozițiilor art. 3 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 146/1997, o interpretare în sensul celor susținute de recurentul-reclamant încălcând principiul egalității în fața legii, creând o situație împovărătoare și defavorizantă pentru partea care pretinde cota legală și care nu contestă nimic din ceea ce legea prezumă că i se cuvine. Pentru considerentele expuse mai sus, Înalta Curte constată că sentința atacată este temeinică și legală și, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Z.I., împotriva sentinței nr. 61 din 13 mai 2008 a Curții de Apel Târgu-Mureș, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 aprilie 2010.