ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4340/2013
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4340/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)
Asupra
recursului de față;
Din examinarea
lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 13
aprilie 2011 pe rolul Tribunalului Constanța, reclamanta SC T. SRL a chemat în
judecată pe pârâta SC R.C. SA, solicitând instanței obligarea pârâtei la
încheierea contractului de vânzare - cumpărare având ca obiect imobilul teren
situat în Constanța, stațiunea Mamaia, în suprafață de 2.964 mp, sub sancțiunea
obligării la plata de daune cominatorii de 100 lei/zi întârziere.
Prin cererea de
intervenție în interesul pârâtei formulată la 5 septembrie 2011, intervenienta
SIF T. SA, acționar minoritar al pârâtei, a solicitat admiterea intervenției și
respingerea cererii principale.
Prin sentința
civilă nr. 544 din 13 februarie 2012, Tribunalul Constanța a respins ca
neîntemeiată cererea formulată de reclamanta SC T. SRL în contradictoriu cu
pârâta SC R.C. SA, admițând cererea de intervenție în interesul pârâtei,
formulată de intervenienta SIF T. SA.
Pentru a
pronunța această soluție, tribunalul a reținut în esență următoarele:
Raporturile
juridice dintre părți sunt întemeiate pe „contractul de finanțare",
încheiat sub semnătură privată în data de 13 mai 2004 între SC T. SRL, în
calitate de finanțator și SC R.C. SA în calitate de finanțat.
Obiectul
acestei convenții îl reprezintă finanțarea acordată de către SC T. SRL pârâtei,
în sumă de 67.000 euro contravaloare în lei la cursul B.N.R. aferent zilei de
plată, pe un termen de 3 ani, adică de la data de 13 mai 2004 până la data de
15 mai 2007 sau până la terminarea achitării totale a contravalorii terenului.
S-a prevăzut că rambursarea finanțării se va putea face în termen de 90 de zile
de la data ultimei plăți sau de la data de 15 mai 2007, prin virament (ordin de
plată) sau în numerar, suma nefiind purtătoare de dobânzi.
Conform art.
6.2. din contract, în caz de nerambursare în termen de 90 de zile, activul
finanțării va trece în fapt (în drept) finanțatorului adică în contul
societății SC T. SRL.
S-a reținut că
prin contractul de finanțare din 13 mai 2004, societatea finanțată este de fapt
societate împrumutată, întrucât contractul poate fi calificat drept un contract
de împrumut cu titlu gratuit, în considerarea calității finanțatorului de
acționar majoritar al pârâtei. Societatea finanțată nu și-a asumat însă
obligația de a vinde imobilul menționat în acțiune, ci obligația de a rambursa
suma primită cu titlu de finanțare în termen de 90 de zile de la data ultimei
plăți sau de la data de 15 mai 2007. Nu a fost identificat în niciun fel
terenul care constituie activul finanțării și care face obiectul clauzei de la
art. 6.2., invocat drept temei de către reclamantă.
Nici în
cuprinsul contractului de vânzare - cumpărare autentificat din 24 iunie 2004 nu
s-a făcut nicio referire la calitatea de finanțator a reclamantei, la faptul că
prețul ar urma să fie achitat din suma pusă la dispoziție de către reclamantă.
Aplicabilitatea
clauzei contractuale de la art. 6.2. prin care s-a prevăzut drept sancțiune
pentru neexecutarea obligației de rambursare „trecerea activului finanțării în
fapt (în drept) în contul SC T. SRL", nu a putut fi reținută de instanță, în
sensul de a conduce la obligarea pârâtei la încheierea unui contract de vânzare
- cumpărare având ca obiect un imobil teren cumpărat cu plata prețului în rate
de la un terț, întrucât nu se poate stabili cu certitudine corelarea finanțării
cu plata prețului terenului respectiv, iar pe de altă parte pârâta nu și-a
asumat o obligație de a face, ci una de a da (de a transfera bunul), în cazul
în care nu ar achita la termen suma primită.
Reclamanta avea
la dispoziție acțiunea în constatarea intervenirii transferului dreptului de
proprietate la momentul scadenței obligației de rambursarea sumei primite cu
titlu de finanțare, demers judiciar în cadrul căruia ar urma să fie analizate
condițiile invocate de către intervenientă privind exprimarea consimțământului
societății la înstrăinarea unui activ.
Cu toate că,
aparent poziția procesuală a intervenientei este opusă celei exprimate de
pârâtă care a înțeles să achieseze la pretențiile reclamantei, instanța a admis
cererea de intervenție în interesul pârâtei, deoarece interesul societății
pârâte în prezenta cauză este evident acela de a evita alienarea unui imobil ce
constituie un activ important, terenul pe care se află restaurantul care
asigură realizarea obiectului de activitate al societății.
Împotriva
acestei sentințe a declarat apel reclamanta, criticând-o pentru următoarele
motive:
În mod greșit a
fost admisă cererea de intervenție formulată în interesul pârâtei, fără a se
avea în vedere dispozițiile art. 49 și art. 54 C. proc. civ.
Instanța a
modificat obiectul cererii de chemare în judecată și deși nu s-a solicitat, a
făcut o interpretare a contractului, contrară clauzelor acestuia.
Intimata pârâtă
SC R.C. SA la 1 octombrie 2012, după terminarea ședinței de judecată, a
formulat cerere de achiesare la apelul reclamantei, prin care solicită
admiterea acestuia.
Instanța, din
oficiu, a invocat tardivitatea cererii de achiesare la apelul reclamantei,
excepție pe care a admis-o, față de faptul că respectiva cerere a fost
formulată după prima zi de înfățișare.
Prin Decizia
civilă nr. 155 din 5 noiembrie 2012, Curtea de Apel Constanța, secția a ll-a
civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins ca tardiv declarată
cererea de aderare la apel formulată de intimata - pârâtă SC R.C. SA și a
respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta SC T. SRL.
Pentru a
pronunța această soluție, Curtea de Apel a reținut următoarele:
Cererea de
intervenție formulată de SIF T. SA nu este potrivnică interesului părții în
folosul căreia intervine, în speță SC R.C. SA.
Este evident că
pârâta SC R.C. SA nu poate avea ca poziție procesuală reală decât de opunere la
cererea reclamantei.
Interesul real
al societății pârâte este acela de a-și păstra imobilul în patrimoniu și nu
să-l înstrăineze unui acționar majoritar, în detrimentul societății și implicit
al celorlalți acționari.
Societatea nu
și-a asumat obligația de a vinde imobilul, ci obligația de rambursa suma
primită cu titlu de finanțare. Pe de altă parte, în contractul de finanțare nu
a fost identificat terenul ce urma a fi achiziționat și, cu atât mai puțin,
dacă face obiectul art. 6.2 din convenție.
Susținerea
apelantei, potrivit căreia instanța de fond a modificat obiectul cererii de
chemare în judecată și deși nu i s-a solicitat, a făcut o interpretare a
contractului contrară clauzelor acestuia, este greșită, întrucât au fost
respectate dispozițiile art. 129 pct. 5 și pct. 6 C. proc. civ.
Împotriva
acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC T. SRL, criticând-o sub
următoarele motive de nelegalitate:
Admiterea
cererii de intervenție este în completă contradicție cu dispozițiile art. 49 -
56 C. proc. civ.
Intervenienta
invocă un drept propriu arătând că este acționar al societății pârâte, urmărește
pronunțarea unei soluții care să îi profite ei, apărările fiind contradictorii
părții în favoarea căreia intervine.
Instanța nu
poate trece peste voința părților, pârâta fiind de acord cu admiterea acțiunii,
recunoscând că nu a restituit suma din contractul de finanțare.
Părțile au
stabilit de comun acord ca în cazul nerambursării sumei în termen de 90 de
zile, activul finanțat să treacă de drept și în fapt în proprietatea
finanțatorului, adică în proprietatea SC T. SRL.
Instanța este
ținută să se pronunțe asupra obiectului determinat al cererii, care a fost
stabilit de către reclamantă prin cererea de chemare în judecată.
Instanța nu
poate să se sesizeze din oficiu asupra unui presupus aspect de nelegalitate
pentru că se încalcă principiul disponibilității părții
În procesul
civil ori instanța a procedat la interpretarea complet eronată a contractului,
deși nimeni nu a solicitat aceasta.
Soluția a fost
motivată prin raportare la aspecte care niciodată nu au fost puse în discuția
părților, încălcând astfel dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ.
În cauză,
intimata - intervenientă a formulat întâmpinare, solicitând respingerea
recursului.
Analizând
recursul, prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte
apreciază că recursul este nefondat și acesta urmează a fi respins pentru
următoarele considerente:
Cererea de
intervenție în interesul altuia sau accesorie constituie o formă de participare
voluntară a terților în procesul civil. Este o cerere destinată să sprijine
apărarea uneia dintre părți, prin aceasta deosebindu-se de cererea de
intervenție principală, prin care terțul urmărește realizarea sau conservarea
unui drept propriu.
În speță, s-a
reținut în mod corect faptul că, cererea de intervenție formulată de SIF T. SA
nu este potrivnică interesului părții în folosul căreia intervine, respectiv SC
R.C. SA.
Pârâta SC R.C.
SA nu poate avea ca poziție procesuală reală decât de opunere la cererea
recurentei reclamante.
Interesul real
al societății pârâte este acela de a-și păstra imobilul în patrimoniu și nu
să-l înstrăineze, în detrimentul societății și implicit al celorlalți
acționari.
Cererea de
intervenție formulată de SIF T. SA respectă cerințele art. 54 C. proc. civ.,
intervenția având ca scop conservarea patrimoniului pârâtei.
Această cerere
nu este potrivnică interesului pârâtei, ci este în favoarea acesteia, deoarece
urmărește păstrarea unui activ al acesteia.
În ceea ce
privește fondul cauzei, Înalta Curte apreciază că au fost respectate
dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ. potrivit cărora: „Judecătorii au
îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice
greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și
prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice
și legale".
Instanța de
apel a analizat într-un mod judicios raporturile dintre părți care sunt
întemeiate pe contractul de finanțare încheiat sub semnătură privată la 13 mai
2004 între SC T. SRL și SC R.C. SA.
Societatea nu
și-a asumat obligația de a vinde imobilul menționat în acțiune, ci obligația de
a rambursa suma primită cu titlu de finanțare în termen de 90 de zile de la
data ultimei plăti sau de la data de 15 mai 2007.
În contractul
de finanțare nu a fost identificat terenul care urma a fi achiziționat și nici
nu se precizează dacă acest teren face obiectul art. 6.2 din convenție.
Pe de altă
parte, în cuprinsul contractului de vânzare - cumpărare autentificat din 24
iunie 2004 nu se face nicio referire la calitatea de finanțator al recurentei -
reclamantei și nici la faptul că prețul ar urma să fie achitat din suma pusă la
dispoziție de reclamantă.
Așa fiind,
instanța s-a pronunțat în conformitate cu dispozițiile art. 129 alin. (6) C.
proc. civ., asupra obiectului cererii deduse judecății.
Hotărârea nu
este contrară principiului disponibilității părților.
Punctul de
vedere al recurentei reclamante în sensul că odată ce pârâta este de acord cu
admiterea acțiunii, instanța este obligată să dispună admiterea cererii, nu
poate fi primit.
Aceasta ar
însemna ca instanța să legalizeze orice fel de cerere, chiar dacă nu sunt
respectate dispozițiile legii numai pentru că pârâta și-a exprimat acordul cu
privire la solicitarea reclamantei.
Astfel, cum am
precizat anterior, „judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate
mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea
adevărului".
Recurenta
reclamantă nu a formulat o acțiune prin care să tindă la recuperarea creanței
în temeiul contractului de finanțare, ci a solicitat obligarea pârâtei la
încheierea unui contract de vânzare - cumpărare cu privire la teren, acțiune
care nu poate fi primită, întrucât nu sunt îndeplinite cerințele legale.
Față de aceste
considerente, Înalta Curte apreciază că în cauză nu există motive de
nelegalitate care să impună casarea sau modificarea deciziei recurate și, pe
cale de consecință, potrivit dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,
recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca
nefondat recursul declarat de reclamanta SC T. SRL Constanța împotriva Deciziei
civile nr. 155 din 5 noiembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Constanța,
secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.
Irevocabilă.
Pronunțată în
ședință publică, astăzi 5 decembrie 2013.