ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3807/2014

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3807/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra

recursului de față;

Din examinarea

actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1533 din

18 aprilie 2012, Tribunalul Constanța a admis acțiunea, dispunând obligarea

pârâtelor la perfectarea în formă autentică a actelor de înstrăinare a

suprafețelor de teren aferente obiectivului energetic C.E.T. Ovidiu în suprafață

de 341.673,59 mp la valoarea de circulație în cuantum de 418.722 euro sau

echivalentul în lei la data executării obligației, valoare stabilită de

expertul tehnic M.Ș., precum și obligarea pârâtelor către reclamantă la plata

daunelor cominatorii de 10.000 lei pentru fiecare zi de întârziere de la data

pronunțării hotărârii și până la data încheierii în formă autentică a

contractului de vânzare-cumpărare cu privire la teren.

Totodată a

obligat pârâtele în solidar către reclamantă la plata sumei de 2.006 lei cu

titlu de cheltuieli de judecată, reținând în esență, următoarele:

Părțile

litigante au încheiat contractul de vânzare-cumpărare a mijloacelor fixe ce

compun obiectivul energetic C.E.T. Ovidiu autentificat sub nr. 242 din 17

aprilie 2006, ce are ca obiect vânzarea unor mijloace fixe, urmând ca terenul

aferent acestui obiectiv să fie vândut reclamantei, prin negociere directă, la

valoarea de circulație a terenului, art. 3.3, cu obligația corelativă a

reclamantei de a prelua obligațiile de mediu legate de obiectivul cumpărat.

Reține instanța

de fond că, disputa judiciară în cauză se circumscrie prețului vânzării, în

sensul, dacă acest preț poate fi stabilit de către instanța de judecată sau

dacă s-ar putea reține vreo cauză exoneratoare de răspundere contractuală și în

beneficiul cărei părți ar opera.

Analizând

conduita procesuală a pârâtei în perioada prelitigioasă și postlitigioasă, se

constată un caracter contradictoriu al acestei conduite, astfel, deși se

manifestă o disponibilitate juridică în sensul înstrăinării terenului, ulterior

să susțină că, instanța de judecată nu poate stabili prețul arbitrar, atât timp

cât, legea în materie cât și contractul părților pe mijloacele fixe, folosesc

sintagma de negociere directă.

Instanța de

fond apreciază că, poate interveni în acest mecanism al cererii și ofertei,

atât timp cât reclamanta este beneficiara unei promisiuni de vânzare, iar în

lumina principiului executării în natură a obligațiilor, tocmai în considerarea

dispozițiilor art. 1073 și art. 1077 C. civ., firește dacă sunt îndeplinite

condițiile și nu se reține vreo cauză exoneratoare de răspundere, poate

pronunța o soluție de obligare a pârâtelor la respectarea obligației

contractuale asumate.

În acest sens,

se constată de instanța de fond, deși, sub un prim aspect s-a reținut de către

pârâte ca în raport de statutul juridic al acestora, nu se putea realiza

vânzarea decât cu o avizare prealabilă a înstrăinării a celor două foruri

tutelare, respectiv Consiliul de Administrație și Hotărârea Adunării Acționarilor,

această avizare a avut loc și s-a materializat prin Hotărârea nr. 3 din 30

martie 2007, așa încât, opunerea pârâtelor la admiterea acțiunii are caracter

formal, aceleași pârâte susținând că, trupul IV nu poate face obiectul

vânzării, fiind angrenat într-un litigiu însă, și acest aspect pe parcursul

soluționării cauzei s-a dovedit a fi superfluu.

Se reține că,

sub aspect teoretic, potrivit normelor metodologice de aplicare a O.U.G. nr.

88/1997 privind privatizarea societăților comerciale, cu modificările și

completările ulterioare, și a Legii nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru

accelerarea privatizării, în art. 141 se statuează următoarele: „prețul de

vânzare pentru terenurile oferite spre cumpărare societăților comerciale care

le au în exploatare se stabilește prin negociere directă între proprietarul

terenului și societatea comercială, avându-se în vedere valoarea de circulație

a terenului prevăzut la art. 140 din același act normativ", tocmai aceste

criterii enunțate de către legiuitor, într-adevăr cu titlu exemplificativ,

determinând instanța de judecată să dea eficiență juridică concluziilor

expertizei imobiliare efectuată de către domnul expert Ș.M.

Se mai reține

că, art. 140 din Normele Metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 88/1997 privind

privatizarea societăților comerciale, cu modificările și completările

ulterioare și a Legii nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea

privatizării, evidențiază astfel următoarele criterii:

a) situarea

terenului în localitate urbană sau rurală;

b) categoria

localității și zona din cadrul localității, conform încadrărilor prevăzute de

Legea nr. 69/1993 privind instituirea taxei pentru folosirea terenurilor

proprietate de stat în alte scopuri decât pentru agricultură sau silvicultură;

c) poziția terenului

față de accesul la rețelele de transport rutier, feroviar, naval, aerian;

d) accesul

terenului la utilități (energie electrică, termică, gaze naturale, apă-canal);

e) gradul de

poluare a terenului cu reziduuri solide, lichide sau gazoase;

f) tipul de

activitate pentru care este exploatat terenul: producție, prestări de servicii

sau executare de lucrări.

Așadar,

concluzionează instanța de fond că, atât timp cât, însăși legea cât și

promisiunea de vânzare conțin suficiente elemente care fac prețul determinabil,

se constată justețea demersului judiciar al reclamantei.

Într-adevăr,

pentru a se stabili prețul vânzării, s-au efectuat în cauză două expertize cu

specific imobiliar, care, au exprimat valori sensibil egale, respectiv cu

exprimare în valută de 418.722 - 394.610 euro, ambele expertize având în vedere

situația concretă în care se află cele V trupuri, în sensul că, acestea sunt

afectate de construcții, denivelări, poluare, parțial zonă stâncoasă sau

mlăștinoasă, coeficienți sau indicatori urbanistici, care cumulați, au condus

la stabilirea unei valori de circulație corecte, pe aceeași linie, situându-se

și rapoartele interne provenite de la pârâtele din cauză, de unde rezultă

valori inferioare prețului exprimat de cele două expertize, aspect care reconfirmă

încă o dată că cele două rapoarte de expertiză au operat cu criterii obiective.

Însă, în cauză

instanța de fond a dat eficiență juridică expertizei întocmită de domnul expert

Ștefan Marinescu în defavoarea expertizei întocmită de doamna expert C.M., atât

timp cât, aceasta din urmă, a procedat la o subevaluare necorelată cu criterii

obiective, în opinia instanței de fond, expertiza Marinescu Ștefan exprimând

prețul cel mai apropriat de prețul real al terenului.

Astfel, reține

instanța de fond că, nu se poate lua ca referință valoarea exprimată la

majorarea de capital social, ținându-se cont tocmai de valoarea extrajudiciară

a acestei probe, atât timp cât, partea potrivnică nu a fost de acord cu această

valoare și, de asemenea, concluziile expertizei imobiliare întocmită de

expertul parte al pârâtelor, respectiv doamna B.M., s-a apreciat a nu putea

constitui fundamentul unei soluții, întrucât aceasta are calitate de expert

parte, remunerat de către însăși pârâtele din cauză.

Se mai reține

că, nu se verifică susținerea pârâtelor în sensul că, expertiza efectuată de

domnul expert Marinescu ar încorpora și evaluarea obligațiilor de mediu,

atrăgând corecții asupra valorii de circulație a terenului, întrucât potrivit

concluziilor exprimate în acest raport, stabilirea valorii de circulație a

celor 5 trupuri s-a făcut prin folosirea celor două metode de evaluare,

expertul tehnic apreciind că, valorile stabilite prin metoda comparației prin

bonitate, sunt cele mai apropiate de caracteristicile terenurilor respective și

de condițiile locale, mai puțin cele de mediu, care au fost analizate și

cuantificate de expertul de mediu, de altfel, pe specializarea expertizei de

mediu, între cele două expertize neexistând diferențe, ambele statuând că,

reclamanta și-a îndeplinit în parte obligațiile de mediu asumate.

De altfel,

constată instanța de fond că, chiar dacă reclamanta și-a asumat contractual

responsabilitatea obligațiilor de mediu, aceasta nu înseamnă că existența unor

factori poluanți nu ar trebui să se reflecte în valoarea de circulație a

imobilului și care să atragă implicit o corecție a prețului.

În concluzie,

reținând că opunerea pârâtelor nu are fundament legal și nici probator,

instanța de fond, în considerarea dispozițiilor art. 942, art. 943, respectiv

art. 969 C. civ., a dispus obligarea pârâtelor în solidar la perfectarea în

formă autentică a actelor de înstrăinare pentru suprafața în valoare de

341.673,59 lei și, fiind în prezența unei obligații de a face cu caracter

intuitu personae, a dispus în sensul acordării și daunelor cominatorii în

cuantumul solicitat din perspectiva dispozițiilor art. 1075 C. civ.

Împotriva

acestei hotărâri a declarat apel pârâta SC E.B. SA - atât în nume propriu, cât

și prin împuternicit sucursala E. Constanța

Prin Decizia

nr. 114 din 20 februarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a

ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a fost respins apelul, ca

nefondat, pentru considerentele ce vor urma:

Din analiza

întregului material probator administrat în cauză, Curtea a reținut în esență

că, părțile litigante au perfectat contractul de vânzare-cumpărare denumit a

„Mijloacelor fixe ce compun obiectivul energetic C.E.T Ovidiu", din 13

iunie 2002, autentificat din 17 aprilie 2006 la B.N.P., E.S., ce are ca obiect

vânzarea unor mijloace fixe, urmând ca terenul aferent acestui obiectiv să fie

vândut reclamantei, prin negociere directă, la valoarea de circulație a

terenului, conform art. 3.3, cu obligația corelativă a reclamantei de a prelua

obligațiile de mediu legate de obiectivul cumpărat.

În privința

aspectului sus relevat, apreciază Curtea că, instanța poate interveni în acest

mecanism al cererii și ofertei, astfel cum legal a apreciat și instanța de

fond, atât timp cât, intimata-reclamantă SC N. SRL a fost beneficiara unei

promisiuni de vânzare, tocmai în lumina principiului executării în natură a

obligațiilor, în considerarea dispozițiilor art. 1073 C. civ., potrivit cărora:

„Creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligației, și în

caz contrar are dreptul la dezdăunare", și ale art. 1077 C. civ., conform

cu care „Nefiind îndeplinită obligația de a face, creditorul poate asemenea să

fie autorizat a o aduce el la îndeplinire, cu cheltuiala debitorului".

Că textele de

lege sus citate sunt aplicabile speței, reține Curtea, rezultă din chiar

împrejurarea îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege, în situația

nereținerii vreunei cauze de exonerare de răspundere, caz în care, instanța de

judecată are abilitatea de a pronunța o soluție de obligare a pârâtelor la

respectarea obligației contractuale, cu atât mai mult cu cât, apelantele pârâte

și-au manifestat intenția fermă și irevocabilă de înstrăinare, obligație

necontestată de către acestea.

Mai mult decât

atât, în sprijinul celor sus relevate, reține Curtea că, susținerile apelantei

pârâte privind opoziția sa la admiterea acțiunii, sunt infirmate de chiar

aspectele ce s-au dovedit pe parcursul judecății cauzei, când apelanta pârâtă

făcând referire la statutul său juridic, a învederat că: „nu se poate realiza

vânzarea decât cu o aprobare prealabilă a înstrăinării de către cele două

foruri tutelare, respectiv Consiliul de Administrație și Hotărârea Adunării

Acționarilor", avizare ce de altfel, se realizase, fiind materializată

prin Hotărârea nr. 3 din 30 martie 2007, în aceeași situație aflându-se și

susținerea privind „Trupul IV nu poate face obiectul vânzării", pentru că,

s-ar afla într-un litigiu, aspect ce pe parcursul soluționării cauzei, s-a

dovedit a fi, conform reținerile legale ale instanței de fond, superfluu.

Pornind de la

împrejurarea că, prin H.G. nr. 577/2002 au fost aprobate Normele metodologice

de aplicare a O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale,

cu modificările și completările ulterioare, și a Legii nr. 137/2002 privind

unele măsuri pentru accelerarea privatizării, reține Curtea că, în mod legal și

temeinic instanța de fond în argumentația teoretică a speței a făcut referire

la dispozițiile cuprinse în art. 140, respectiv art. 141 din H.G. nr. 577/2002.

Așa fiind, reține

Curtea că, în mod legal și temeinic, instanța de fond având în vedere

criteriile enunțate de legiuitor, a înțeles a da eficiență juridică

concluziilor finale ale expertizei imobiliare efectuate de către expert Ș.M.,

odată ce, legea și promisiunea de vânzare conțin suficiente elemente care fac

prețul determinabil și astfel, confirmă justețea demersului judiciar al

reclamantei-intimate SC N. SRL.

În contextul

dat, reține Curtea că, în speță, legal și temeinic instanța de fond, pentru a

stabili prețul vânzării, a încuviințat și dispus efectuarea a două expertize

judiciare cu specific imobiliar (M.Ș. și M.C.), pentru ca ulterior, să fi

constatat că, acestea au exprimat valori sensibil egale, reținând evaluarea în

monedă străină ca fiind de 418.722 euro - 394.610 euro, în condițiile în care,

expertizele au avut în vedere situațiile concrete în care se află cele V

Trupuri, respectiv: afectarea de construcții, denivelări, poluare, zonă

stâncoasă sau mlăștinoasă, etc, fapt ce se coroborează cu rapoartele interne

provenite de la apelantele pârâte, din care rezultă valori inferioare prețului

exprimat în cele două expertize, aspect care, reconfirmă că, rapoartele de

expertiză au operat cu criterii obiective.

Analizând în

ansamblu, conținutul rapoartelor de expertiză efectuate în primul ciclu

procesual, Curtea reține că, legal și temeinic instanța de fond a dat eficiență

juridică expertizei întocmite de d-l expert M.Ș., în defavoarea expertizei

întocmită de d-na expert C.M., atât timp cât, aceasta din urmă, a procedat la o

subevaluare necorelată cu criteriile obiective, opinia instanței precum că,

„expertiza M.Ș. exprimă prețul cel mai apropiat de prețul real al

terenului", fiind corectă.

În opinia

Curții, legală este și mențiunea făcută de instanța de fond privind faptul că,

„nu se poate lua ca referință valoarea estimată la majorarea de capital

social", atât timp cât, aceasta reprezintă o valoare extrajudiciară pe

care intimata reclamantă nu a agreat-o, iar concluziile expertului parte al

apelantelor pârâte - d-na expert B.M., nu puteau constitui fundamentul soluției

finale atât timp cât, aceasta a fost expert agreat de parte, remunerat de ea și

mai mult, așa după cum legal și temeinic a reținut instanța de fond, deși nu

există un text prohibitiv în sensul de a nu se da valență juridică unui astfel

de raport de expertiză, din economia O.G. nr. 2/2000, rezultă fără putință de

tăgadă că, o opinie exprimată într-un raport efectuat de un expert parte,

„poate constitui premisa invocării unor obiecțiuni sau a instrumentării unei

noi expertize, ori, a unei contraexpertize efectuată într-un colectiv de

experți".

În același sens

și pentru a înlătura criticile aduse hotărârii pronunțate de instanța de fond,

respectând dispozițiile legale sus antamate, Curtea a încuviințat apelantelor

pârâte efectuarea unei contraexpertize tehnice imobiliare cu trei experți

tehnic imobiliari ce trebuiau a răspunde acelorași obiective, ca și cele avute

în vedere cu prilejul judecății cauzei la fond, permițând părților să-și

desemneze câte un expert parte.

Administrând

proba, reține Curtea că, soluția finală propusă în contraexpertiză, în referire

la valoarea totală a terenului stabilită prin metoda comparației directă, la o

valoare de 15,35 euro/mp, a fost în sumă totală de 364.471 euro, inferioară celei

stabilite cu prilejul judecății cauzei la fond, dar la un nivel apropiat de

acesta, fapt ce vine a releva că, susținerile apelantei pârâte privind încorporarea

în rapoartele de expertiză anterioare, a evaluării obligațiilor de mediu, „ce

atrage corecții asupra valorii de circulație a terenului" sau „folosirea

unor metode de evaluare incorecte", ori, „neaprecierea caracteristicilor

terenurilor și a condițiilor locale, mai puțin cele de mediu" sunt

nefondate, negăsindu-și suport în probatoriul administrat.

Pentru aceste

motive, în referire la raportul de contraexpertiză efectuat în cauză, reține

Curtea că, experții judiciari au avut în vedere situația concretă, deosebită,

în care se află cele V Trupuri de teren, ținând seamă că acestea sunt afectate

de construcții, denivelări, poluare, parțial zonă stâncoasă sau mlăștinoasă,

etc, de coeficienții și indicatorii urbanistici, care cumulați, au condus la

stabilirea unei valori de circulație menționată anterior.

În același

sens, reține Curtea a fi de menționat că, opiniile apelantei pârâte privind

„valoarea și eficiența ridicată din punct de vedere financiar a dezvoltărilor

imobiliare din zonă", care ar conduce și la supraevaluarea prețului

stabilit de expert, se bazează pe o situație ce nu are un caracter de

actualitate, atât datorită factorilor poluatori, cât și restricțiilor,

împrejurare ce se coroborează cu existența a două rapoarte de evaluare cu

caracter intern, efectuate de chiar apelanta pârâtă, din care rezultă valori

chiar mai mici, decât cele reținute de experții tehnici.

Apreciind de

maniera sus expusă, Curtea are în vedere că, nu trebuie asimilată valoarea unor

terenuri pe care nu există restricții de construire, constând în condiția

prealabilă de a investi în ecologizarea terenului, cu valoarea unor terenuri

afectate de această condiție, a cărei îndeplinire presupune costuri financiare

suplimentare, ce diminuează randamentul unei eventuale investiții, așa

explicându-se că, experții judiciari au stabilit o valoare a terenului litigios

folosind metodele standard de evaluare recunoscute de A.N.E.V.A.R., aplicând

corecțiile necesare negative specifice stării în care se află suprafața de

teren, necontestate nici chiar de către apelantă.

Concluzionând,

pentru toate considerentele expuse și reținând că, opunerea apelantei pârâte nu

are fundament legal și nici probatoriu, Curtea constată că, în mod legal și

temeinic, în considerarea dispozițiilor art. 942 cu referire la art. 943 și cu

aplicarea art. 969 C. civ., instanța de fond a procedat la admiterea acțiunii,

dispunând obligarea pârâtelor în solidar, la perfectarea în formă autentificată

a actelor de înstrăinare, pentru suprafața de 341.673,59 mp, la valoarea de

circulație în cuantum de 418.722 euro, sau echivalentul în lei, la data

executării obligației.

În referire la

greșita acordare a daunelor cominatorii, ca motiv de apel, apreciază Curtea în

sensul respingerii ca nefondat a acestuia, pentru că:

Pornind de la

denumirea generică dată daunelor cominatorii în sensul că, reprezintă sume de

bani pe care debitorul unei obligații de a face, sau de a nu face, este obligat

prin hotărâre judecătorească a le plăti creditorului său, pentru fiecare zi de

întârziere, până la data executării în natură a prestației pe care o datorează,

Curtea reține că, natura juridică a acestora, nu constituie un mijloc de

reparare a unui prejudiciu, ele nu sunt despăgubiri, ci se analizează ca fiind

un mijloc de constrângere a debitorului, la executarea în natură a obligațiilor

sale.

De aceea,

acordarea daunelor cominatorii nu este dependentă de existența unui prejudiciu,

încasarea lor de către creditor nu se face cu titlu definitiv, ci numai cu

titlu provizoriu, acesta fiind obligat să le restituie debitorului de îndată ce

dreptul său de creanță a fost onorat, întrucât, în caz contrar, ar rezulta o

îmbogățire fără justă cauză.

Este real că,

doctrina juridică a recomandat abordarea acestei sancțiuni prin înlocuirea ei

cu un sistem de amenzi civile, pe care debitorul să fie obligat a le plăti cu

titlu definitiv la bugetul statului, însă, atât timp cât, instituția daunelor

cominatorii este recunoscută de legiuitor, prin reglementarea sa expresă din

legislația specială - exemple: art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004; art.

48 din Legea nr. 31/1990; art. 64 din Legea nr. 18/1991, etc, - este echitabil

a se recunoaște dreptul de a pretinde daune cominatorii pentru fiecare zi de

întârziere, în situația în care, persoanei îndreptățită i se refuză remiterea

titlului de proprietate, perfectarea acestuia conform obligațiilor asumate.

De altfel,

amenda prevăzută de art. 5803 C. proc. civ. reprezintă doar un mijloc

suplimentar și alternativ, de care creditorul dispune, în vederea executării

obligației de a face sau de a nu face, ceea ce nu echivalează cu o abrogare a

instituțiilor daunelor cominatorii, atât timp cât, finalitatea celor două

noțiuni este total diferită, pentru că:

- daunele

cominatorii pot intra în patrimoniul creditorului pentru a repara un prejudiciu

dovedit, iar

- amenzile

cominatorii se datorează întotdeauna statului.

Cu alte

cuvinte, reține Curtea că, dispozițiile alin. (5) al art. 580 C. proc. civ. nu

fac altceva decât să reitereze caracterul alternativ al instituțiilor daunelor

cominatorii, față de instituția amenzii civile, stabilind că: „Pentru

neexecutarea obligațiilor prevăzute în prezentul articol" (obligații

intuitu personae) „nu se pot acorda daune cominatorii", finalitatea

acestei reglementări constituind o evitare a unei „duble executări asupra

debitorului", care poate fi constrâns la îndeplinirea obligației numai

într-una din modalități - în speță, daune cominatorii -aspect consfințit prin

Decizia nr. 20 din 12 decembrie 2005 pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție, în recurs în interesul legii, confirmându-se că,

„instituția daunelor cominatorii rămâne în vigoare, fiind susceptibilă de

executare silită, la cererea creditorului".

Dintr-o altă

perspectivă, reține Curtea că, un alt aspect care diferențiază net cele două

noțiuni - daune cominatorii și amendă civilă - se mai referă și la momentul în

care cele două sancțiuni pot fi cerute și aplicate, prin Decizia nr. 3 din 17

ianuarie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

în recursul în interesul legii statuându-se că: „admisibilitatea unei cereri cu

privire la aplicarea unei amenzi civile debitorului, este condiționată de

încuviințarea executării silite asupra acestuia și de emiterea somației

prevăzute de art. 387, art. 572 și art. 5802 C. proc. civ.".

Astfel, reține

Curtea că, dacă admisibilitatea acordării daunelor cominatorii este pusă în

discuție în faza litigioasă, în fața instanței de judecată, etapă ce precede o

eventuală executare silită, stabilirea amenzii cominatorii și obligarea

debitorului la plata acesteia intervine în fază execuțională, ulterior

declanșării executării silite.

Sintetizând

cele expuse, Curtea înțelege a conchide că, spre deosebire de daunele interese,

prin care se urmărește acoperirea prejudiciului suferit de creditor datorită

neexecutării unei obligații, daunele cominatorii au ca finalitate determinarea

debitorului la executarea obligației, ele se datorează debitorului obligației

de a face sau de a nu face, fiind independentă de dovedirea existenței unui

prejudiciu.

Împotriva

Deciziei nr. 114 din 20 februarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Constanța,

secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs

recurenta-pârâtă SC E.C. SA, solicitând admiterea recursului și modificarea

hotărârii atacate și pe cale de consecință, admiterea apelului, modificarea

sentinței iar în ceea ce privește capătul 1 de cerere, omologarea în principal

a raportului de evaluare întocmit în scopul majorării de capital și în

subsidiar a raportului de opinie separată întocmit de expertul parte cu privire

la valoarea de circulație la care urmează a fi încheiat contractul de

vânzare-cumpărare aferente obiectivului energetic C.E.T. Ovidiu. În ceea ce

privește capătul al doilea de cerere solicită respingerea cererii de acordare a

daunelor cominatorii ca inadmisibilă.

În dezvoltarea

criticilor se arată că soluția de respingere a apelului este nelegală cu

privire la primul capăt de cerere referitor la determinarea valorii de

circulație la care urmează a fi încheiat contractul de vânzare cumpărare a

suprafețelor de teren aferente obiectivului energetic C.E.T. Ovidiu.

Astfel,

recurenta arată că instanța de apel a ignorat prevederile contractuale privind

asumarea obligațiilor de mediu de către N., ceea ce atrage incidența motivului

de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. Validând soluția pronunțată

de instanța de fond și ignorând cu desăvârșire atât argumentele recurentei

expuse atât în fața instanței de fond cât și în apel, instanța a înțeles să

valorifice un raport de expertiză ale cărui concluzii încalcă însăși voința

părților. Intimata reclamantă nu a negat în niciun moment asumarea obligațiilor

de mediu, prin urmare instanța a ignorat voința necontestată a părților

reținând că obligațiile de mediu ar trebui să se reflecte în valoarea la care

terenul în litigiu ar trebui să fie înstrăinat.

Printr-o altă

critică se arată că instanța de apel a respins nemotivat apărările recurentei

cu privire la valoarea terenului. Recurenta susține că este netemeinică

înlăturarea concluziilor expertului parte din analiza cauzei, ceea ce atrage

incidența art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În condițiile

în care părțile au agreat prin contractul ce stă la baza situației litigioase

dedusă judecății, că vânzarea terenului trebuia să aibă loc la valoarea de

circulație a acestuia, instanța de apel era ținută să pronunțe o hotărâre din

care, pe baza expertizelor administrate, să rezulte această valoare, stabilită

în mod obiectiv, în limitele determinate de contractul încheiat, către prețul

cel mai apropiat de prețul real al terenului. Or, susține recurenta, deși

aceasta și-a exprimat dezacordul față de expertiza administrată în cauză

învederând erorile grave din cuprinsul acesteia și depunând la dosar

concluziile expertului parte din care rezultau inadvertențele reținute de

experții desemnați, instanța de apel a apreciat concluziile expertului parte ca

nefiind relevante având în vedere poziția acestuia de expert plătit de parte,

ceea ce este un argument care nu poate fi reținut ca valabil.

Recurenta mai

critică decizia și din perspectiva art. 304 pct. 9 și susține că decizia

atacată este nelegală cu privire la cel de al doilea capăt de cerere referitor

la obligarea acesteia la plata daunelor cominatorii, capăt de cerere

inadmisibil în opinia acesteia. Astfel recurenta, susține că respingerea

apărărilor cu privire la inadmisibilitatea obligării acesteia la plata de daune

cominatorii reprezintă rezultatul greșitei interpretări și aplicări a legii.

Recurenta arată că daunele cominatorii reprezintă un mijloc indirect de

asigurare a executării în natură a obligațiilor și se aplică numai atunci când

este vorba despre asigurarea executării unei obligații de a face și de a nu

face iar în cauză ipoteza este aceea a unei obligații de a face ce nu poate fi

îndeplinită prin altă persoană decât debitorul. Or, în conformitate cu

modificările aduse C. proc. civ. prin Legea nr. 459 din 6 decembrie 2006,

modalitatea exclusivă de constrângere a debitorului unei obligații de a face

care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană decât debitorul este aplicarea

unei amenzi civile în condițiile art. 5803 C. proc. civ. Față de prevederile

exprese și de imediată aplicare ale alin. (5) al art. 5803 C. proc. civ. care

consacră inadmisibilitatea cererii de acordare a daunelor cominatorii pentru

neexecutare obligațiilor de a face ce nu pot fi îndeplinite prin altă persoană

decât debitorul, instanța de apel trebuia să respingă cererea intimatei

reclamante de obligare a recurentei de plata unor daune cominatorii.

Înalta Curte,

analizând cererea de recurs prin prisma motivelor de recurs invocate, constată

că acesta este fondat în limitele și pentru considerentele ce succed.

Critica

întemeiată pe motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. este

neîntemeiată.

Prin

argumentele aduse în sprijinul acestui motiv de recurs se susține că

obligațiile de mediu asumate de intimata-reclamantă SC N. SRL prin art. 4.2 din

contract ar trebui să se reflecte în valoarea la care terenul ar trebui să fie

înstrăinat.

Fără a se

proceda la o reapreciere a probatoriului care ar excede controlului de

legalitate așa cum tinde recurenta prin argumentele aduse în sprijinul acestui

motiv de recurs se poate observa că la stabilirea valorii de circulație s-au

aplicat corecțiile negative specifice stării în care se află terenul și,

practic, în determinarea calculului final s-a ținut seama de obligația asumată

de SC N. SRL prin art. 4.2 din contract.

Modul cum

instanța de apel a interpretat probatoriul administrat constituie o chestiune

de fapt care nu justifică invocarea motivului bazat pe denaturarea actului

juridic dedus judecății, respectiv a cazului de modificare prevăzut de art. 304

pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce

privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. referitor

la faptul că instanța nu a înlăturat motivat concluziile expertului parte se

poate constata că acesta este neîntemeiat.

Decizia

recurată pune în evidență analiza de către instanță a concludentei, pertinenței

și legalității expertizei omologate și, în egală măsură, argumentele pentru care

nu s-au primit apărările pârâtei din această perspectivă.

În ceea ce

privește critica întemeiată pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ. prin care

recurenta susține nelegalitatea obligării acesteia la plata de daune

cominatorii, Înalta Curte constată că este fondată.

Potrivit art.

5803 alin. (1) C. proc. civ., dacă obligația de a face nu poate fi îndeplinită

de o altă persoană decât debitorul, acesta poate fi constrâns la îndeplinirea

ei, prin aplicarea unei amenzi civile, în alin. (5) al aceluiași articol, arătând-se

că pentru neexecutarea obligațiilor prevăzute de prezentul articol nu se pot

acorda daune cominatorii.

Cum textul de

lege interzice acordarea de daune cominatorii rezultă că instanța de apel a

pronunțat o soluție greșită pe acest aspect, motiv pentru care va fi înlăturată

această obligație stabilită în mod nelegal în sarcina recurentei.

Față de cele

reținute, Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va admite recursul

declarat de recurenta-pârâtă SC E.C. SA, va modifica decizia atacată, în sensul

că, va admite apelul, va schimba, în parte, sentința nr. 1533 din 18 aprilie

2012 a Tribunalului Constanța, în sensul înlăturării dispoziției privind

obligarea pârâtei la plata daunelor cominatorii. Vor fi menținute restul

dispozițiilor sentinței atacate.

În temeiul art.

274 C. proc. civ., constatând culpa procesuală, va obliga intimata-reclamantă

SC N. SRL la plata sumei de 22.237,12 lei cheltuieli de judecată către

recurenta-pârâtă SC E.C. SA.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de recurenta-pârâtă SC E.C. SA împotriva Deciziei nr. 114 din 20

februarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a ll-a civilă, de

contencios administrativ și fiscal.

Modifică

decizia atacată, în sensul că admite apelul, schimbă în parte sentința nr. 1533

din 18 aprilie 2012 a Tribunalului Constanta, în sensul că, înlătură dispoziția

privind obligarea pârâtei la plata daunelor cominatorii.

Menține restul

dispozițiilor sentinței atacate.

Obligă

intimata-reclamantă SC N. SRL la plata sumei de 22.237,12 lei cheltuieli de

judecată către recurenta-pârâtă SC E.C. SA.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședința publică, astăzi, 2 decembrie 2014.