ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3807/2014

Asupra recursului de față; Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1533 din 18 aprilie 2012, Tribunalul Constanța a admis acțiunea, dispunând obligarea pârâtelor la perfectarea în formă autentică a actelor de înstrăinare a suprafețelor de teren aferente obiectivului energetic C.E.T. Ovidiu în suprafață de 341.673,59 mp la valoarea de circulație în cuantum de 418.722 euro sau echivalentul în lei la data executării obligației, valoare stabilită de expertul tehnic M.Ș., precum și obligarea pârâtelor către reclamantă la plata daunelor cominatorii de 10.000 lei pentru fiecare zi de întârziere de la data pronunțării hotărârii și până la data încheierii în formă autentică a contractului de vânzare-cumpărare cu privire la teren.

Totodată a obligat pârâtele în solidar către reclamantă la plata sumei de 2.006 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reținând în esență, următoarele: Părțile litigante au încheiat contractul de vânzare-cumpărare a mijloacelor fixe ce compun obiectivul energetic C.E.T. Ovidiu autentificat sub nr. 242 din 17 aprilie 2006, ce are ca obiect vânzarea unor mijloace fixe, urmând ca terenul aferent acestui obiectiv să fie vândut reclamantei, prin negociere directă, la valoarea de circulație a terenului, art. 3.3, cu obligația corelativă a reclamantei de a prelua obligațiile de mediu legate de obiectivul cumpărat. Reține instanța de fond că, disputa judiciară în cauză se circumscrie prețului vânzării, în sensul, dacă acest preț poate fi stabilit de către instanța de judecată sau dacă s-ar putea reține vreo cauză exoneratoare de răspundere contractuală și în beneficiul cărei părți ar opera.

Analizând conduita procesuală a pârâtei în perioada prelitigioasă și postlitigioasă, se constată un caracter contradictoriu al acestei conduite, astfel, deși se manifestă o disponibilitate juridică în sensul înstrăinării terenului, ulterior să susțină că, instanța de judecată nu poate stabili prețul arbitrar, atât timp cât, legea în materie cât și contractul părților pe mijloacele fixe, folosesc sintagma de negociere directă. Instanța de fond apreciază că, poate interveni în acest mecanism al cererii și ofertei, atât timp cât reclamanta este beneficiara unei promisiuni de vânzare, iar în lumina principiului executării în natură a obligațiilor, tocmai în considerarea dispozițiilor art. 1073 și art. 1077 C. civ., firește dacă sunt îndeplinite condițiile și nu se reține vreo cauză exoneratoare de răspundere, poate pronunța o soluție de obligare a pârâtelor la respectarea obligației contractuale asumate.

În acest sens, se constată de instanța de fond, deși, sub un prim aspect s-a reținut de către pârâte ca în raport de statutul juridic al acestora, nu se putea realiza vânzarea decât cu o avizare prealabilă a înstrăinării a celor două foruri tutelare, respectiv Consiliul de Administrație și Hotărârea Adunării Acționarilor, această avizare a avut loc și s-a materializat prin Hotărârea nr. 3 din 30 martie 2007, așa încât, opunerea pârâtelor la admiterea acțiunii are caracter formal, aceleași pârâte susținând că, trupul IV nu poate face obiectul vânzării, fiind angrenat într-un litigiu însă, și acest aspect pe parcursul soluționării cauzei s-a dovedit a fi superfluu. Se reține că, sub aspect teoretic, potrivit normelor metodologice de aplicare a O.U.G.

nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale, cu modificările și completările ulterioare, și a Legii nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, în art. 141 se statuează următoarele: „prețul de vânzare pentru terenurile oferite spre cumpărare societăților comerciale care le au în exploatare se stabilește prin negociere directă între proprietarul terenului și societatea comercială, avându-se în vedere valoarea de circulație a terenului prevăzut la art. 140 din același act normativ", tocmai aceste criterii enunțate de către legiuitor, într-adevăr cu titlu exemplificativ, determinând instanța de judecată să dea eficiență juridică concluziilor expertizei imobiliare efectuată de către domnul expert Ș.M.

Se mai reține că, art. 140 din Normele Metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale, cu modificările și completările ulterioare și a Legii nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, evidențiază astfel următoarele criterii: a) situarea terenului în localitate urbană sau rurală; b) categoria localității și zona din cadrul localității, conform încadrărilor prevăzute de Legea nr. 69/1993 privind instituirea taxei pentru folosirea terenurilor proprietate de stat în alte scopuri decât pentru agricultură sau silvicultură; c) poziția terenului față de accesul la rețelele de transport rutier, feroviar, naval, aerian; d) accesul terenului la utilități (energie electrică, termică, gaze naturale, apă-canal); e) gradul de poluare a terenului cu reziduuri solide, lichide sau gazoase; f) tipul de activitate pentru care este exploatat terenul: producție, prestări de servicii sau executare de lucrări.

Așadar, concluzionează instanța de fond că, atât timp cât, însăși legea cât și promisiunea de vânzare conțin suficiente elemente care fac prețul determinabil, se constată justețea demersului judiciar al reclamantei.

Într-adevăr, pentru a se stabili prețul vânzării, s-au efectuat în cauză două expertize cu specific imobiliar, care, au exprimat valori sensibil egale, respectiv cu exprimare în valută de 418.722 - 394.610 euro, ambele expertize având în vedere situația concretă în care se află cele V trupuri, în sensul că, acestea sunt afectate de construcții, denivelări, poluare, parțial zonă stâncoasă sau mlăștinoasă, coeficienți sau indicatori urbanistici, care cumulați, au condus la stabilirea unei valori de circulație corecte, pe aceeași linie, situându-se și rapoartele interne provenite de la pârâtele din cauză, de unde rezultă valori inferioare prețului exprimat de cele două expertize, aspect care reconfirmă încă o dată că cele două rapoarte de expertiză au operat cu criterii obiective.

Însă, în cauză instanța de fond a dat eficiență juridică expertizei întocmită de domnul expert Ștefan Marinescu în defavoarea expertizei întocmită de doamna expert C.M., atât timp cât, aceasta din urmă, a procedat la o subevaluare necorelată cu criterii obiective, în opinia instanței de fond, expertiza Marinescu Ștefan exprimând prețul cel mai apropriat de prețul real al terenului. Astfel, reține instanța de fond că, nu se poate lua ca referință valoarea exprimată la majorarea de capital social, ținându-se cont tocmai de valoarea extrajudiciară a acestei probe, atât timp cât, partea potrivnică nu a fost de acord cu această valoare și, de asemenea, concluziile expertizei imobiliare întocmită de expertul parte al pârâtelor, respectiv doamna B.M., s-a apreciat a nu putea constitui fundamentul unei soluții, întrucât aceasta are calitate de expert parte, remunerat de către însăși pârâtele din cauză.

Se mai reține că, nu se verifică susținerea pârâtelor în sensul că, expertiza efectuată de domnul expert Marinescu ar încorpora și evaluarea obligațiilor de mediu, atrăgând corecții asupra valorii de circulație a terenului, întrucât potrivit concluziilor exprimate în acest raport, stabilirea valorii de circulație a celor 5 trupuri s-a făcut prin folosirea celor două metode de evaluare, expertul tehnic apreciind că, valorile stabilite prin metoda comparației prin bonitate, sunt cele mai apropiate de caracteristicile terenurilor respective și de condițiile locale, mai puțin cele de mediu, care au fost analizate și cuantificate de expertul de mediu, de altfel, pe specializarea expertizei de mediu, între cele două expertize neexistând diferențe, ambele statuând că, reclamanta și-a îndeplinit în parte obligațiile de mediu asumate.

De altfel, constată instanța de fond că, chiar dacă reclamanta și-a asumat contractual responsabilitatea obligațiilor de mediu, aceasta nu înseamnă că existența unor factori poluanți nu ar trebui să se reflecte în valoarea de circulație a imobilului și care să atragă implicit o corecție a prețului. În concluzie, reținând că opunerea pârâtelor nu are fundament legal și nici probator, instanța de fond, în considerarea dispozițiilor art. 942, art. 943, respectiv art. 969 C. civ., a dispus obligarea pârâtelor în solidar la perfectarea în formă autentică a actelor de înstrăinare pentru suprafața în valoare de 341.673,59 lei și, fiind în prezența unei obligații de a face cu caracter intuitu personae, a dispus în sensul acordării și daunelor cominatorii în cuantumul solicitat din perspectiva dispozițiilor art. 1075 C. civ.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta SC E.B. SA - atât în nume propriu, cât și prin împuternicit sucursala E. Constanța Prin Decizia nr. 114 din 20 februarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a fost respins apelul, ca nefondat, pentru considerentele ce vor urma: Din analiza întregului material probator administrat în cauză, Curtea a reținut în esență că, părțile litigante au perfectat contractul de vânzare-cumpărare denumit a „Mijloacelor fixe ce compun obiectivul energetic C.E.T Ovidiu", din 13 iunie 2002, autentificat din 17 aprilie 2006 la B.N.P., E.S., ce are ca obiect vânzarea unor mijloace fixe, urmând ca terenul aferent acestui obiectiv să fie vândut reclamantei, prin negociere directă, la valoarea de circulație a terenului, conform art. 3.3, cu obligația corelativă a reclamantei de a prelua obligațiile de mediu legate de obiectivul cumpărat.

În privința aspectului sus relevat, apreciază Curtea că, instanța poate interveni în acest mecanism al cererii și ofertei, astfel cum legal a apreciat și instanța de fond, atât timp cât, intimata-reclamantă SC N. SRL a fost beneficiara unei promisiuni de vânzare, tocmai în lumina principiului executării în natură a obligațiilor, în considerarea dispozițiilor art. 1073 C. civ., potrivit cărora: „Creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligației, și în caz contrar are dreptul la dezdăunare", și ale art. 1077 C. civ., conform cu care „Nefiind îndeplinită obligația de a face, creditorul poate asemenea să fie autorizat a o aduce el la îndeplinire, cu cheltuiala debitorului". Că textele de lege sus citate sunt aplicabile speței, reține Curtea, rezultă din chiar împrejurarea îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege, în situația nereținerii vreunei cauze de exonerare de răspundere, caz în care, instanța de judecată are abilitatea de a pronunța o soluție de obligare a pârâtelor la respectarea obligației contractuale, cu atât mai mult cu cât, apelantele pârâte și-au manifestat intenția fermă și irevocabilă de înstrăinare, obligație necontestată de către acestea.

Mai mult decât atât, în sprijinul celor sus relevate, reține Curtea că, susținerile apelantei pârâte privind opoziția sa la admiterea acțiunii, sunt infirmate de chiar aspectele ce s-au dovedit pe parcursul judecății cauzei, când apelanta pârâtă făcând referire la statutul său juridic, a învederat că: „nu se poate realiza vânzarea decât cu o aprobare prealabilă a înstrăinării de către cele două foruri tutelare, respectiv Consiliul de Administrație și Hotărârea Adunării Acționarilor", avizare ce de altfel, se realizase, fiind materializată prin Hotărârea nr. 3 din 30 martie 2007, în aceeași situație aflându-se și susținerea privind „Trupul IV nu poate face obiectul vânzării", pentru că, s-ar afla într-un litigiu, aspect ce pe parcursul soluționării cauzei, s-a dovedit a fi, conform reținerile legale ale instanței de fond, superfluu.

Pornind de la împrejurarea că, prin H.G. nr. 577/2002 au fost aprobate Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale, cu modificările și completările ulterioare, și a Legii nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, reține Curtea că, în mod legal și temeinic instanța de fond în argumentația teoretică a speței a făcut referire la dispozițiile cuprinse în art. 140, respectiv art. 141 din H.G. nr. 577/2002. Așa fiind, reține Curtea că, în mod legal și temeinic, instanța de fond având în vedere criteriile enunțate de legiuitor, a înțeles a da eficiență juridică concluziilor finale ale expertizei imobiliare efectuate de către expert Ș.M., odată ce, legea și promisiunea de vânzare conțin suficiente elemente care fac prețul determinabil și astfel, confirmă justețea demersului judiciar al reclamantei-intimate SC N. SRL.

În contextul dat, reține Curtea că, în speță, legal și temeinic instanța de fond, pentru a stabili prețul vânzării, a încuviințat și dispus efectuarea a două expertize judiciare cu specific imobiliar (M.Ș. și M.C.), pentru ca ulterior, să fi constatat că, acestea au exprimat valori sensibil egale, reținând evaluarea în monedă străină ca fiind de 418.722 euro - 394.610 euro, în condițiile în care, expertizele au avut în vedere situațiile concrete în care se află cele V Trupuri, respectiv: afectarea de construcții, denivelări, poluare, zonă stâncoasă sau mlăștinoasă, etc, fapt ce se coroborează cu rapoartele interne provenite de la apelantele pârâte, din care rezultă valori inferioare prețului exprimat în cele două expertize, aspect care, reconfirmă că, rapoartele de expertiză au operat cu criterii obiective.

Analizând în ansamblu, conținutul rapoartelor de expertiză efectuate în primul ciclu procesual, Curtea reține că, legal și temeinic instanța de fond a dat eficiență juridică expertizei întocmite de d-l expert M.Ș., în defavoarea expertizei întocmită de d-na expert C.M., atât timp cât, aceasta din urmă, a procedat la o subevaluare necorelată cu criteriile obiective, opinia instanței precum că, „expertiza M.Ș. exprimă prețul cel mai apropiat de prețul real al terenului", fiind corectă.

În opinia Curții, legală este și mențiunea făcută de instanța de fond privind faptul că, „nu se poate lua ca referință valoarea estimată la majorarea de capital social", atât timp cât, aceasta reprezintă o valoare extrajudiciară pe care intimata reclamantă nu a agreat-o, iar concluziile expertului parte al apelantelor pârâte - d-na expert B.M., nu puteau constitui fundamentul soluției finale atât timp cât, aceasta a fost expert agreat de parte, remunerat de ea și mai mult, așa după cum legal și temeinic a reținut instanța de fond, deși nu există un text prohibitiv în sensul de a nu se da valență juridică unui astfel de raport de expertiză, din economia O.G.

nr. 2/2000, rezultă fără putință de tăgadă că, o opinie exprimată într-un raport efectuat de un expert parte, „poate constitui premisa invocării unor obiecțiuni sau a instrumentării unei noi expertize, ori, a unei contraexpertize efectuată într-un colectiv de experți". În același sens și pentru a înlătura criticile aduse hotărârii pronunțate de instanța de fond, respectând dispozițiile legale sus antamate, Curtea a încuviințat apelantelor pârâte efectuarea unei contraexpertize tehnice imobiliare cu trei experți tehnic imobiliari ce trebuiau a răspunde acelorași obiective, ca și cele avute în vedere cu prilejul judecății cauzei la fond, permițând părților să-și desemneze câte un expert parte.

Administrând proba, reține Curtea că, soluția finală propusă în contraexpertiză, în referire la valoarea totală a terenului stabilită prin metoda comparației directă, la o valoare de 15,35 euro/mp, a fost în sumă totală de 364.471 euro, inferioară celei stabilite cu prilejul judecății cauzei la fond, dar la un nivel apropiat de acesta, fapt ce vine a releva că, susținerile apelantei pârâte privind încorporarea în rapoartele de expertiză anterioare, a evaluării obligațiilor de mediu, „ce atrage corecții asupra valorii de circulație a terenului" sau „folosirea unor metode de evaluare incorecte", ori, „neaprecierea caracteristicilor terenurilor și a condițiilor locale, mai puțin cele de mediu" sunt nefondate, negăsindu-și suport în probatoriul administrat.

Pentru aceste motive, în referire la raportul de contraexpertiză efectuat în cauză, reține Curtea că, experții judiciari au avut în vedere situația concretă, deosebită, în care se află cele V Trupuri de teren, ținând seamă că acestea sunt afectate de construcții, denivelări, poluare, parțial zonă stâncoasă sau mlăștinoasă, etc, de coeficienții și indicatorii urbanistici, care cumulați, au condus la stabilirea unei valori de circulație menționată anterior.

În același sens, reține Curtea a fi de menționat că, opiniile apelantei pârâte privind „valoarea și eficiența ridicată din punct de vedere financiar a dezvoltărilor imobiliare din zonă", care ar conduce și la supraevaluarea prețului stabilit de expert, se bazează pe o situație ce nu are un caracter de actualitate, atât datorită factorilor poluatori, cât și restricțiilor, împrejurare ce se coroborează cu existența a două rapoarte de evaluare cu caracter intern, efectuate de chiar apelanta pârâtă, din care rezultă valori chiar mai mici, decât cele reținute de experții tehnici.

Apreciind de maniera sus expusă, Curtea are în vedere că, nu trebuie asimilată valoarea unor terenuri pe care nu există restricții de construire, constând în condiția prealabilă de a investi în ecologizarea terenului, cu valoarea unor terenuri afectate de această condiție, a cărei îndeplinire presupune costuri financiare suplimentare, ce diminuează randamentul unei eventuale investiții, așa explicându-se că, experții judiciari au stabilit o valoare a terenului litigios folosind metodele standard de evaluare recunoscute de A.N.E.V.A.R., aplicând corecțiile necesare negative specifice stării în care se află suprafața de teren, necontestate nici chiar de către apelantă.

Concluzionând, pentru toate considerentele expuse și reținând că, opunerea apelantei pârâte nu are fundament legal și nici probatoriu, Curtea constată că, în mod legal și temeinic, în considerarea dispozițiilor art. 942 cu referire la art. 943 și cu aplicarea art. 969 C. civ., instanța de fond a procedat la admiterea acțiunii, dispunând obligarea pârâtelor în solidar, la perfectarea în formă autentificată a actelor de înstrăinare, pentru suprafața de 341.673,59 mp, la valoarea de circulație în cuantum de 418.722 euro, sau echivalentul în lei, la data executării obligației.

În referire la greșita acordare a daunelor cominatorii, ca motiv de apel, apreciază Curtea în sensul respingerii ca nefondat a acestuia, pentru că: Pornind de la denumirea generică dată daunelor cominatorii în sensul că, reprezintă sume de bani pe care debitorul unei obligații de a face, sau de a nu face, este obligat prin hotărâre judecătorească a le plăti creditorului său, pentru fiecare zi de întârziere, până la data executării în natură a prestației pe care o datorează, Curtea reține că, natura juridică a acestora, nu constituie un mijloc de reparare a unui prejudiciu, ele nu sunt despăgubiri, ci se analizează ca fiind un mijloc de constrângere a debitorului, la executarea în natură a obligațiilor sale.

De aceea, acordarea daunelor cominatorii nu este dependentă de existența unui prejudiciu, încasarea lor de către creditor nu se face cu titlu definitiv, ci numai cu titlu provizoriu, acesta fiind obligat să le restituie debitorului de îndată ce dreptul său de creanță a fost onorat, întrucât, în caz contrar, ar rezulta o îmbogățire fără justă cauză.

Este real că, doctrina juridică a recomandat abordarea acestei sancțiuni prin înlocuirea ei cu un sistem de amenzi civile, pe care debitorul să fie obligat a le plăti cu titlu definitiv la bugetul statului, însă, atât timp cât, instituția daunelor cominatorii este recunoscută de legiuitor, prin reglementarea sa expresă din legislația specială - exemple: art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004; art. 48 din Legea nr. 31/1990; art. 64 din Legea nr. 18/1991, etc, - este echitabil a se recunoaște dreptul de a pretinde daune cominatorii pentru fiecare zi de întârziere, în situația în care, persoanei îndreptățită i se refuză remiterea titlului de proprietate, perfectarea acestuia conform obligațiilor asumate.

De altfel, amenda prevăzută de art. 5803 C. proc. civ. reprezintă doar un mijloc suplimentar și alternativ, de care creditorul dispune, în vederea executării obligației de a face sau de a nu face, ceea ce nu echivalează cu o abrogare a instituțiilor daunelor cominatorii, atât timp cât, finalitatea celor două noțiuni este total diferită, pentru că: - daunele cominatorii pot intra în patrimoniul creditorului pentru a repara un prejudiciu dovedit, iar - amenzile cominatorii se datorează întotdeauna statului. Cu alte cuvinte, reține Curtea că, dispozițiile alin. (5) al art. 580 C. proc. civ.

nu fac altceva decât să reitereze caracterul alternativ al instituțiilor daunelor cominatorii, față de instituția amenzii civile, stabilind că: „Pentru neexecutarea obligațiilor prevăzute în prezentul articol" (obligații intuitu personae) „nu se pot acorda daune cominatorii", finalitatea acestei reglementări constituind o evitare a unei „duble executări asupra debitorului", care poate fi constrâns la îndeplinirea obligației numai într-una din modalități - în speță, daune cominatorii -aspect consfințit prin Decizia nr. 20 din 12 decembrie 2005 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, confirmându-se că, „instituția daunelor cominatorii rămâne în vigoare, fiind susceptibilă de executare silită, la cererea creditorului". Dintr-o altă perspectivă, reține Curtea că, un alt aspect care diferențiază net cele două noțiuni - daune cominatorii și amendă civilă - se mai referă și la momentul în care cele două sancțiuni pot fi cerute și aplicate, prin Decizia nr. 3 din 17 ianuarie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recursul în interesul legii statuându-se că: „admisibilitatea unei cereri cu privire la aplicarea unei amenzi civile debitorului, este condiționată de încuviințarea executării silite asupra acestuia și de emiterea somației prevăzute de art. 387, art. 572 și art. 5802 C. proc.

civ.". Astfel, reține Curtea că, dacă admisibilitatea acordării daunelor cominatorii este pusă în discuție în faza litigioasă, în fața instanței de judecată, etapă ce precede o eventuală executare silită, stabilirea amenzii cominatorii și obligarea debitorului la plata acesteia intervine în fază execuțională, ulterior declanșării executării silite. Sintetizând cele expuse, Curtea înțelege a conchide că, spre deosebire de daunele interese, prin care se urmărește acoperirea prejudiciului suferit de creditor datorită neexecutării unei obligații, daunele cominatorii au ca finalitate determinarea debitorului la executarea obligației, ele se datorează debitorului obligației de a face sau de a nu face, fiind independentă de dovedirea existenței unui prejudiciu.

Împotriva Deciziei nr. 114 din 20 februarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs recurenta-pârâtă SC E.C. SA, solicitând admiterea recursului și modificarea hotărârii atacate și pe cale de consecință, admiterea apelului, modificarea sentinței iar în ceea ce privește capătul 1 de cerere, omologarea în principal a raportului de evaluare întocmit în scopul majorării de capital și în subsidiar a raportului de opinie separată întocmit de expertul parte cu privire la valoarea de circulație la care urmează a fi încheiat contractul de vânzare-cumpărare aferente obiectivului energetic C.E.T. Ovidiu. În ceea ce privește capătul al doilea de cerere solicită respingerea cererii de acordare a daunelor cominatorii ca inadmisibilă.

În dezvoltarea criticilor se arată că soluția de respingere a apelului este nelegală cu privire la primul capăt de cerere referitor la determinarea valorii de circulație la care urmează a fi încheiat contractul de vânzare cumpărare a suprafețelor de teren aferente obiectivului energetic C.E.T. Ovidiu. Astfel, recurenta arată că instanța de apel a ignorat prevederile contractuale privind asumarea obligațiilor de mediu de către N., ceea ce atrage incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. Validând soluția pronunțată de instanța de fond și ignorând cu desăvârșire atât argumentele recurentei expuse atât în fața instanței de fond cât și în apel, instanța a înțeles să valorifice un raport de expertiză ale cărui concluzii încalcă însăși voința părților.

Intimata reclamantă nu a negat în niciun moment asumarea obligațiilor de mediu, prin urmare instanța a ignorat voința necontestată a părților reținând că obligațiile de mediu ar trebui să se reflecte în valoarea la care terenul în litigiu ar trebui să fie înstrăinat. Printr-o altă critică se arată că instanța de apel a respins nemotivat apărările recurentei cu privire la valoarea terenului. Recurenta susține că este netemeinică înlăturarea concluziilor expertului parte din analiza cauzei, ceea ce atrage incidența art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În condițiile în care părțile au agreat prin contractul ce stă la baza situației litigioase dedusă judecății, că vânzarea terenului trebuia să aibă loc la valoarea de circulație a acestuia, instanța de apel era ținută să pronunțe o hotărâre din care, pe baza expertizelor administrate, să rezulte această valoare, stabilită în mod obiectiv, în limitele determinate de contractul încheiat, către prețul cel mai apropiat de prețul real al terenului. Or, susține recurenta, deși aceasta și-a exprimat dezacordul față de expertiza administrată în cauză învederând erorile grave din cuprinsul acesteia și depunând la dosar concluziile expertului parte din care rezultau inadvertențele reținute de experții desemnați, instanța de apel a apreciat concluziile expertului parte ca nefiind relevante având în vedere poziția acestuia de expert plătit de parte, ceea ce este un argument care nu poate fi reținut ca valabil.

Recurenta mai critică decizia și din perspectiva art. 304 pct. 9 și susține că decizia atacată este nelegală cu privire la cel de al doilea capăt de cerere referitor la obligarea acesteia la plata daunelor cominatorii, capăt de cerere inadmisibil în opinia acesteia. Astfel recurenta, susține că respingerea apărărilor cu privire la inadmisibilitatea obligării acesteia la plata de daune cominatorii reprezintă rezultatul greșitei interpretări și aplicări a legii. Recurenta arată că daunele cominatorii reprezintă un mijloc indirect de asigurare a executării în natură a obligațiilor și se aplică numai atunci când este vorba despre asigurarea executării unei obligații de a face și de a nu face iar în cauză ipoteza este aceea a unei obligații de a face ce nu poate fi îndeplinită prin altă persoană decât debitorul.

Or, în conformitate cu modificările aduse C. proc. civ. prin Legea nr. 459 din 6 decembrie 2006, modalitatea exclusivă de constrângere a debitorului unei obligații de a face care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană decât debitorul este aplicarea unei amenzi civile în condițiile art. 5803 C. proc. civ. Față de prevederile exprese și de imediată aplicare ale alin. (5) al art. 5803 C. proc. civ. care consacră inadmisibilitatea cererii de acordare a daunelor cominatorii pentru neexecutare obligațiilor de a face ce nu pot fi îndeplinite prin altă persoană decât debitorul, instanța de apel trebuia să respingă cererea intimatei reclamante de obligare a recurentei de plata unor daune cominatorii.

Înalta Curte, analizând cererea de recurs prin prisma motivelor de recurs invocate, constată că acesta este fondat în limitele și pentru considerentele ce succed. Critica întemeiată pe motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. este neîntemeiată. Prin argumentele aduse în sprijinul acestui motiv de recurs se susține că obligațiile de mediu asumate de intimata-reclamantă SC N. SRL prin art. 4.2 din contract ar trebui să se reflecte în valoarea la care terenul ar trebui să fie înstrăinat. Fără a se proceda la o reapreciere a probatoriului care ar excede controlului de legalitate așa cum tinde recurenta prin argumentele aduse în sprijinul acestui motiv de recurs se poate observa că la stabilirea valorii de circulație s-au aplicat corecțiile negative specifice stării în care se află terenul și, practic, în determinarea calculului final s-a ținut seama de obligația asumată de SC N. SRL prin art. 4.2 din contract.

Modul cum instanța de apel a interpretat probatoriul administrat constituie o chestiune de fapt care nu justifică invocarea motivului bazat pe denaturarea actului juridic dedus judecății, respectiv a cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. referitor la faptul că instanța nu a înlăturat motivat concluziile expertului parte se poate constata că acesta este neîntemeiat. Decizia recurată pune în evidență analiza de către instanță a concludentei, pertinenței și legalității expertizei omologate și, în egală măsură, argumentele pentru care nu s-au primit apărările pârâtei din această perspectivă.

În ceea ce privește critica întemeiată pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ. prin care recurenta susține nelegalitatea obligării acesteia la plata de daune cominatorii, Înalta Curte constată că este fondată. Potrivit art. 5803 alin. (1) C. proc. civ., dacă obligația de a face nu poate fi îndeplinită de o altă persoană decât debitorul, acesta poate fi constrâns la îndeplinirea ei, prin aplicarea unei amenzi civile, în alin. (5) al aceluiași articol, arătând-se că pentru neexecutarea obligațiilor prevăzute de prezentul articol nu se pot acorda daune cominatorii. Cum textul de lege interzice acordarea de daune cominatorii rezultă că instanța de apel a pronunțat o soluție greșită pe acest aspect, motiv pentru care va fi înlăturată această obligație stabilită în mod nelegal în sarcina recurentei.

Față de cele reținute, Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă SC E.C. SA, va modifica decizia atacată, în sensul că, va admite apelul, va schimba, în parte, sentința nr. 1533 din 18 aprilie 2012 a Tribunalului Constanța, în sensul înlăturării dispoziției privind obligarea pârâtei la plata daunelor cominatorii. Vor fi menținute restul dispozițiilor sentinței atacate. În temeiul art. 274 C. proc. civ., constatând culpa procesuală, va obliga intimata-reclamantă SC N. SRL la plata sumei de 22.237,12 lei cheltuieli de judecată către recurenta-pârâtă SC E.C. SA.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă SC E.C. SA împotriva Deciziei nr. 114 din 20 februarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. Modifică decizia atacată, în sensul că admite apelul, schimbă în parte sentința nr. 1533 din 18 aprilie 2012 a Tribunalului Constanta, în sensul că, înlătură dispoziția privind obligarea pârâtei la plata daunelor cominatorii. Menține restul dispozițiilor sentinței atacate. Obligă intimata-reclamantă SC N. SRL la plata sumei de 22.237,12 lei cheltuieli de judecată către recurenta-pârâtă SC E.C. SA. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi, 2 decembrie 2014.