ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2104/2014

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2104/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanța la 30 noiembrie 2011, reclamantul B.D.

i-a chemat în judecată pe pârâții T.A.C. și P.T. pentru ca, prin hotărârea ce se

va pronunța, să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare

autentificat la data de 15 noiembrie 2011 la B.N.P. C.A., având ca obiect loturile

de teren identificate de la nr. 1-73 situate în extravilanul corn. C., jud. Constanța

și să se pronunțe o hotărâre care să țină loc de contract de vânzare cumpărare asupra

imobilelor loturi de la nr. 1-81 identificate în cuprinsul antecontractului de vânzare

cumpărare autentificat din 7 noiembrie 2011 la B.N.P. T.G. sau, în subsidiar, să

se dispună rezoluțiunea antecontractului de vânzare cumpărare din culpa exclusivă

a pârâtului și să fie obligat la plata sumei de 200.000 dolari SUA, în echivalent

RON la data plății efective, cu titlu de preț plătit de reclamant.

Prin sentința

civilă nr. 5924 din 07 noiembrie 2012, Tribunalul Constanța a admis acțiunea sub

aspectul cererii subsidiare și a dispus rezoluțiunea promisiunii de vânzare cumpărare

autentificată din 7 noiembrie 2011 la B.N.P. T.G., obligând pârâtul T.A.C. să restituie

reclamantului prețul de 200.000 dolari SUA, în echivalent în RON la data plății

și a sumei de 10.624 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată; au fost respinse cererea

principală a reclamantului, precum și cererea pârâtului P.T. de obligare a reclamantului

la plata cheltuielilor de judecată.

Prima instanță

a reținut că, în ziua comunicării notificării 15 noiembrie 2011, la B.N.P. C.A.

s-a încheiat în formă autentică contractul de vânzare cumpărare prin care T.A.C.

a vândut lui P.T. un număr de 73 de loturi dintre cele 81, care au făcut obiectul

contractului de mandat și promisiunii de vânzare cumpărare încheiate cu B.D., pentru

prețul de 28.000 euro.

Pentru a reține

netemeinicia cererii principale, tribunalul a constatat că, potrivit art. 1235

C. civ., cauza este motivul care determină fiecare parte să încheie contractul,

adică scopul pe care îl urmăresc părțile prin încheierea contractului. Potrivit

art. 1236 alin. (1) C. civ.l, cauza trebuie să existe, să fie licită și morală.

Potrivit alin. (2)-(3), cauza este ilicită când este contrară legii și ordinii publice

și este imorală când este contrară bunelor moravuri; în contractele cu titlu oneros,

cauza fiecărei obligații se regăsește în prestația celeilalte părți, respectiv în

contractele sinalagmatice cauza obligației uneia dintre părți rezidă în obligația

celeilalte, ceea ce înseamnă, în cazul contractului de vânzare cumpărare, că obligația

vânzătorului este fără cauză dacă prețul este derizoriu.

Prima instanță

a arătat că dovada existenței cauzei rezultă din indicația pe care o conține actul

juridic, iar la vânzare, cauza obligației cumpărătorului rezultă din mențiunea lucrului

vândut; de aceea, tribunalul a precizat că, în speța de față, o astfel de mențiune

există în contractul de vânzare cumpărare contestat iar prețul nu este vădit derizoriu,

fiind determinat de negocierea dintre părți - deși raportat la suprafața de teren

înstrăinată și locația acesteia, nu se poate susține că prețul de 28.000 euro este

un preț real, corespunzător prețului de circulație de piață.

Tribunalul a constatat

că motivul este ilicit sau imoral în privința pârâtului T.A.C. - dată fiind relația

de prietenie cu reclamantul, împrejurarea că primise întreg prețul vânzării, net

superior celui cu care a înstrăinat ulterior, precum și împrejurarea că a vândut

după numai o săptămână de la încheierii promisiunii cu reclamantul, dar a subliniat

că nulitatea operează numai cu condiția cunoașterii și de către cealaltă parte a

caracterului ilicit sau imoral, exigență recunoscută de jurisprudență numai pentru

contractele cu titlu oneros.

Prima instanță

a considerat că nu se poate reține reaua-credință ori complicitatea la fraudă a

pârâtului P.T. deoarece anterior încheierii contractului de vânzare cumpărare acesta

nu îl cunoștea nici pe pârâtul T.A.C. și nici pe reclamantul B.D., iar buna credință

a acestuia este susținută și de împrejurarea că s-au solicitat extrase de carte

funciară pentru informare, cu privire la loturile de teren în cauză neexistând nicio

mențiune.

Pentru a respinge

cererea în nulitate, tribunalul a reținut că nici frauda la lege nu a fost probată

în cauză, deoarece reclamantul nu a făcut dovada că prețul vânzării a fost disimulat

pentru eludarea taxelor notariale și a impozitului datorat către stat, din nicio

altă probă nerezultând că prețul real ar fi fost altul, mult mai mare; apoi, ilicitatea

cauzei nu a putut fi reținută nici în raport de disp. art. 1169, art. 1270 și

art. 1272 C. civ. deoarece încălcarea obligațiilor contractuale de către pârâtul

T.A.C., în raporturile juridice cu reclamantul B.D., nu poate conduce la concluzia

unei cauze ilicite a contractului de vânzare cumpărare încheiat cu pârâtul P.T.,

terț de bună-credință, ci atrag angajarea răspunderii contractuale a pârâtului T.

Tribunalul a admis

cererea în rezoluțiunea promisiunii de vânzare cumpărare, constatând că pârâtul

T.A.C. nu și-a îndeplinit obligația de a încheia cu reclamantul actul autentic de

vânzare cumpărare pentru loturile de teren ce au făcut obiectul promisiunii de vânzare

cumpărare, înstrăinând către o terță persoană înainte de termenul convenit cu reclamantul,

astfel că intervine răspunderea contractuală, consecința neexecutării obligațiilor

fiind rezoluțiunea.

Pentru a ajunge

la această concluzie, tribunalul - analizând succesiunea de acte dintre părți, răspunsurile

la interogatoriu și declarația martorului I.C., - a constatat că relațiile dintre

reclamant și pârâtul T.A.C. au fost complexe, contractul de mandat fiind încheiat

din dorința de a obține un preț cât mai bun, de către reclamant însă, din moment

ce în contul său urma să intre prețul pe care l-ar fi obținut, mandantul T. declarând

că a primit prețul imobilului și nu mai are nicio pretenție; nu s-a reținut că promisiunea

de vânzare cumpărare a fost fictivă, cum a susținut pârâtul T.A.C., fiind evident

că reclamantul a dorit să reintre în proprietatea terenurilor ce au aparținut mamei

sale.

Prima instanță

a mai stabilit că pârâtul T.A.C. a primit suma de 200.000 dolari SUA, deoarece mențiunea

din antecontract privind primirea prețului anterior prezentării părților la notariat,

se coroborează și cu mențiunea din contractul de mandat privind primirea de către

mandantul T. a sumei „reprezentând contravaloarea integrală a imobilului" și

lipsa oricăror pretenții viitoare în acest sens; apoi, din înscrisurile depuse la

dosar, a rezultat că în perioada august-octombrie 2011 reclamantul B.D. a retras

de la Banca I. suma totală de 197.000 dolari SUA, iar martorul I.C. a declarat că

l-a însoțit pe reclamant, având sume de bani asupra lui în bancnote de câte 100

dolari SUA, la domiciliul lui T.A.C. în mai multe rânduri, pentru a-i plăti acestuia

sumele respective.

Împotriva acestei

sentințe au formulat apel reclamantul B.D. și pârâtul T.A.C.

Prin decizia civilă

nr. 66/C din 12 iunie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă,

s-a anulat apelul formulat de pârâtul T.A.C., ca netimbrat.

S-a admis apelul

formulat de reclamantul B.D. împotriva sentinței civile nr. 5924 din 07 noiembrie

2012 pronunțată de Tribunalul Constanța și s-a dispus schimbarea în parte a sentinței

în sensul că s-a admis în parte cererea principală.

S-a constatat

nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 15

noiembrie 2011 la B.N.P. C.A., Constanța.

S-a constatat

intervenită vânzarea-cumpărarea între T.A.C., în calitate de vânzător și B.D., în

calitate de cumpărător, pentru un preț care a fost achitat integral la 07

noiembrie 2011, privind următoarele imobile terenuri situate în extravilanul comunei

C., județul Constanța, parcela AA, sola G.C., toate având categoria de folosință

neproductiv, loturi dezmembrate în suprafața totală de 55.203 mp, fiind indentificate

și descrise loturile 1-74, 77- 80.

S-a dispus că

prezenta hotărâre ține loc de contract autentic de vânzare-cumpărare asupra imobilelor

descrise.

S-a respins ca

neîntemeiată solicitarea de pronunțare a unei hotărâri care să țină loc de contract

de vânzare-cumpărare asupra imobilelor: lotul 75, lotul 76 și lotul 81.

S-a admis în parte

cererea subsidiară și a fost rezoluționată în parte promisiunea de vânzare-cumpărare

autentificată din 07 noiembrie 2011 la B.N.P. T.G. referitor la loturile 75, 76

și 81 și obligat pârâtul T.A.C. să restituie reclamantului prețul proporțional aferent

acestor imobile de 37.267 dolari SUA, în echivalent în RON la data plății.

S-a respins restul

cererii subsidiare de rezoluționare a promisiunii de vânzare-cumpărare autentificată

din 7 noiembrie 2011 la B.N.P. T.G. referitor la loturile 1-74 și loturile 77-80.

S-a menținut dispoziția

primei instanțe referitoare la obligarea pârâtului T.A.C. către reclamant la plata

cheltuielilor de judecată.

A fost obligat

intimatul T.A.C. la plata către apelant a sumei de 5.840,37 RON cheltuieli de judecată

în apel.

În motivarea acestei

decizii, instanța de apel a reținut, în esență, următoarele considerente:

Cu privire la

recursul declarat de pârâtul T.A.C., cum acesta nu s-a conformat solicitării instanței

de a achita o taxă juridică de timbru în sumă de 4044,1 RON și un timbrul judiciar

de 5 RON, a intervenit sancțiunea prevăzută de art. 20 din Legii nr. 146/1997 astfel

că apelul a fost anulat ca netimbrat.

Prin titlul de

proprietate din 15 ianuarie 2009 numitei B.M. i-a fost reconstituit dreptul de proprietate

asupra 10 ha teren arabil situat pe teritoriul comunei C., prin contractul de vânzare-cumpărare

din 26 iunie 2009 la B.N.P. T.G., B.M. i-a vândut lui T.A.C., contra sumei de 5.000

RON, suprafața de 28.400 m.p. teren, parcela BB din acest titlu de proprietate;

prin contractul din 26 iunie 2009, B.M. i-a vândut lui T.A. și restul suprafeței

de 7,16 ha contra sumei de 15.000 RON.

Pentru terenul

cumpărat de la B.M., T.A.C. a făcut demersuri privind dezmembrarea în loturi individuale,

astfel încât lotul inițial de 7,16 ha a fost împărțit în 81 de loturi distincte,

dintre care unele au primit destinația de alee de acces conform actului autentificat

din 17 septembrie 2010 la B.N.P. T.G.

Dintre loturile

rezultate în urma dezmembrării, prin contractul de vânzare-cumpărare din 17

septembrie 2010, numitul T.A.C. i-a vândut lui B.A. (căsătorit cu B.M.) un lot cu

nr. 81, nr. cad XX în suprafață de 15.397 m.p. parcela AA (cel care fusese dobândit

de la B.M. prin contractul din 26 iunie 2009).

În perioada 22

august 2011-28 octombrie 2011, numitul B.D. a extras dintr-un cont deschis la Banca

I. Constanța suma totală de 197.000 dolari SUA, conform cererilor de retragere în

numerar.

După ce B.D. a

ridicat ultima sumă (la 28 octombrie 2011), prin actul autentificat din 31

octombrie 2011 la B.N.P. T.G., s-a încheiat un contract de mandat prin care pârâtul

T.A.C. îl împuternicea pe reclamantul B.D. să vândă loturile rezultate în urma dezmembrării

(inclusiv lotul 81); deși în contract nu se face vorbire despre vreo condiție a

vânzării, mandantul a declarat că „am primit suma reprezentând contravaloarea integrală

a imobilului nu mai am nici o pretenție de nici o natură prezentă sau viitoare pentru

acest teren conform art. 2015 C. civ." și, în plus, a arătat că „predă posesia

terenului".

La o săptămână,

între aceleași părți s-a încheiat promisiunea de vânzare-cumpărare autentificată

din 07 noiembrie 2011 la B.N.P. T.G., prin care T.A.C. se obligă să-i vândă lui

B.D. dreptul de proprietatea asupra loturilor 1-81 din parcela AA contra sumei de

200.000 dolari SUA, despre care promitentul vânzător a declarat că l-a primit anterior

autentificării, urmând ca semnarea contractului de vânzare-cumpărare să se facă

în 10 zile la obținerea documentației, dar nu mai târziu de 31 decembrie 2012.

Referitor la primirea

sumei de 200.000 dolari SUA, în interogatoriul care i-a fost luat, T.A.C. nu a recunoscut

că a primit-o. Cu toate acestea, prima instanță a stabilit dintr-o analiză pertinentă

și înțeleaptă a probatoriului că T.A.C. a promis suma de 200.000 dolari SUA, astfel

încât a putut dispune restituirea ei ca urmare a rezoluțiunii contractului din

anul 2011.

Instanța de apel

a apreciat că, în contextul anulării apelului pârâtul T.A.C. ca netimbrat, această

statuare a tribunalului a intrat în puterea lucrului judecat și, sub nici o formă,

nici măcar pe calea apărărilor pârâtului, nu poate schimba această concluzie a primei

instanțe, pentru că în apelul reclamantului nu i se poate face acestuia o situația

mai grea în propria cale de atac.

Contrar obligației

asumate prin antecontractul de vânzare-cumpărare din anul 2011, pârâtul T.A.C. a

inițiat la 09 noiembrie 2011 demersuri pentru înstrăinarea loturilor pe care le

mai avea în proprietate, prezentându-se la sediul B.N.P. D.G., O., căreia i-a solicitat

să obțină de la OCPI Constanța extrase de carte funciară pentru autentificare cu

privire la loturile înscrise în C.F. CC (vechi DD) a comunei C.

Toate extrasele

CF au fost eliberate la 10 noiembrie 2011 și comunicate biroului notarial care ceruse

eliberarea lor însă, deși pentru obținerea lor B.N.P. D.G. achitase o sumă considerabilă

(40 RON x 78 loturi), proiectatul act de vânzare-cumpărare nu s-a mai încheiat la

B.N.P. D.G., notatul efectuând mențiunea „nu s-a folosifpe fiecare dintre extrase.

Aceasta pentru

că la 11 noiembrie 2011, reclamantul B.D., prin avocat a înaintat B.N.P. D.G. o

înștiințare, în care învedera notarului public existența unei promisiuni de vânzare-cumpărare

asumate de T.A.C.; la 14 noiembrie 2011, reclamantul l-a notificat pe pârâtul T.A.C.

să se prezinte la sediul B.N.P. T.G. pentru a se încheia în formă autentică vânzarea

proiectată prin contractul din anul 2011; deși T.A.C. a primit această notificare

la 15 noiembrie 2011 nu s-a prezentat la sediul biroului unde a fost convocat.

Pentru că certificatul

fiscal a fost solicitat și obținut de T.A.C. abia la 14 noiembrie 2011, la 15

noiembrie 2011, pârâtul T.A.C. și P.T. s-au prezentat la sediul B.N.P. C.A. care

a autentificat contractul de vânzare-cumpărare din 15 noiembrie 2011, privind înstrăinarea

a 73 de loturi individuale și un număr de 5 loturi indivize contra unui preț de

28.000 euro, despre care ambele părți au declarat că s-a plătit „integral în numerar"

înaintea autentificării.

Cumpărătorul a

declarat expres că a luat cunoștință despre „actele de proprietate și declarațiile

vânzătorului, înțelegând să dobândească terenurile în aceste condiții".

Referitor la cunoașterea

situației juridice a terenurilor dobândite, pârâtul P.T. a admis la interogatoriu

că a cunoscut faptul că, anterior vânzării, T.A.C. perfectase un antecontract cu

aceleași terenuri cu B.D. „dar că nu s-a finalizat sau au fost anulate actele".

Acest răspuns

al pârâtului P.T., coroborat cu alte date faptice ale speței impun concluzia indubitabilă

că P.T. avea cunoștința deplină a existenței promisiunii de vânzare-cumpărare către

B.D. și, cu intenția fraudării dreptului acestuia (sau din gravă neglijență asimilată

intenției), a dobândit pe propria răspundere cele 78 de loturi.

Instanța de apel

a reținut că nulitatea absolută intervine drept cauză de ineficacitate și desființare

a actelor juridice atunci când acestea au fost încheiate cu încălcarea unei dispoziții

legale instituite pentru ocrotirea unui interes general. Deși art. 1250 C. civ.

nu conține o enumerare analitică a cauzelor de nulitate absolută, în baza celor

două criterii, prevederea expresă a sancțiunii și caracterul general al înțelesului

ocrotit se poate face calificarea unei situații ca fiind cauză de nulitate absolută

sau de nulitate relativă (ținând cont și de art. 1252 care instituie prezumția de

nulitate relativă).

Una dintre condițiile

esențiale, de fond, necesară pentru existența valabilă a actului juridic este cauza,

art. 1179 alin. (1) pct. 4 stipulând că unul dintre elementele actului juridic este

o cauză licită și morală, într-o modalitate de reglementare (a se vedea art. 948

pct. 4 vechiul C. civ.) care înglobează în conținutul ei toate calitățile pe care

cauza trebuie să le îndeplinească, să existe, să fie reală, să fie licită și să

fie morală.

După reținerea

unor aspecte teoretice privind cauza contractului, instanța de apel a arătat că

regimul juridic al cauzei morale este stabilit de art. 1236 alin. (3), art. 1238

alin. (2) și art. 1239 alin. (2) din Noul C. civ., prin care se stabilește că o

cauză este imorală când este contrară bunelor moravuri, că o cauză imorală atrage

nulitatea absolută a contractului dacă este comună sau dacă cealaltă parte a cunoscut

sau, după împrejurări, trebuia să o cunoască și, respectiv că existența unei cauze

valabile este prezumată până la proba contrarie.

S-a mai reținut

că art. 1238 impune o singură condiție pentru pronunțarea sancțiunii nulității absolute:

conivența frauduloasă a părților contractului, intenția lor comună de a ocoli obligațiile

de a trăi onest, de a nu provoca niciun prejudiciu altuia și de a da fiecăruia ce

i se cuvine; acesta presupune ca mecanismul psihologic complex al asumării voinței

fiecăreia dintre părți să aibă o componentă comună care este aici motivul determinant

care, în ciuda cântăririi avantajelor și dezavantajelor, i-a impulsionat totuși

să încheie un act juridic contrar normelor de conviețuire socială.

La fel cum un

act este ilicit când este încheiat doar cu scopul de a eluda aplicarea unei norme

legale imperative (art. 1237) și un act încheiat cu scopul de a prejudicia, de a

împiedica realizarea unui drept de un terț nu poate fi catalogat decât un act guvernat

de o cauză imorală.

Instanța de apel

a constatat că la încheierea contractului din anul 2011, în mod evident, atât T.A.C.,

cât și P.T. au urmărit împiedicarea pronunțării unei hotărâri care să țină loc de

contract de vânzare-cumpărare în baza promisiunii autentificate din 07

noiembrie 2011 la B.N.P. T.G.

În privința pârâtului

T.A.C., instanța a apreciat că reaua credință a acestuia rezultă din cronologia

contractelor cu reclamantul.

În privința pârâtului

P.T., această coluziune cu celălalt pârât este mai dificil de probat pentru că implică

o analiză a resorturilor psihologice ale părții. Cu toate acestea, în pricină există

suficiente dovezi că P.T. a prevăzut că, prin cumpărare îi va produce lui B.D. o

daună și cu intenția prejudicierii acestuia (sau cel puțin acceptând acest rezultat

- tot formă a intenției) a procedat la încheierea vânzării.

Din analiza tuturor

circumstanțelor, instanța de apel a ajuns la concluzia că între P.T. și T.A.C. a

existat o înțelegere ca, pe calea unui contract de vânzare, să fraudeze dreptul

reclamantului B.D. reieșind din promisiunea autentificate din 07 noiembrie 2011

la B.N.P. T.G.

Față de această

concluzie, având în vedere sancțiunea instituită de art. 1238 alin. (2) C. civ.

s-a constatat nulitatea absolută a contractului din 15 noiembrie 2011.

În privința cererii

de pronunțare a unei hotărâri care să țină loc de contract autentic de vânzare-cumpărare

pentru loturi 1 - 81, instanța de apel a arătat că, prin efectul art. 1254, contractul

din anul 2011 este considerat a nu fi fost încheiat niciodată, astfel încât loturile

1-73 revin în patrimoniul înstrăinătorului T.A.C.

Deoarece părțile

nu au vândut respectiv cumpărat (ci doar au promis acest lucru), beneficiarul cumpărător

nu poate cere predarea lucrului întrucât nu a devenit proprietar.

Raportat la prevederile

art. 1179 C. civ. privind condițiile esențiale pentru validitatea convențiilor (mai

puțin pct. 2, consimțământul valabil al părții ce se obligă), instanța a reținut

că o parte din bunurile care făceau obiectul promisiunii de vânzare-cumpărare se

află în patrimoniul pârâtului T.A.C., adică loturile 1-74 și 77-80, că obiectul

proiectatei vânzări este determinat (atât bunurile cât și prețul), că prețul s-a

plătit în întregime, iar părțile au capacitatea de a contracta.

Pentru aceste

motive, instanța de apel constatând îndeplinirea tuturor condițiilor pentru valabilitatea

vânzării la care se adaugă suplinirea consimțământului părții care refuză fără drept

întocmirea actului - care rezultă din neprezentarea pârâtului la B.N.P. T.G. în

data de 15 noiembrie 2011 pentru încheierea vânzării în formă autentică - (îndeplinind,

prin asemănare, formalitățile pe care notarul public trebuie să le urmeze în realizarea

procedurii autentificării actelor conform art. 59-68 din Legea nr. 36/1995 - în

forma de la data formulării acțiunii), a pronunțat o hotărâre în constituire de

drepturi, în baza căreia, la data înscrierii în cartea funciară, va opera transferul

dreptului de proprietate din patrimoniul promitentului-vânzător în cel al beneficiarului-cumpărător

pentru loturile 1-74 și 77-80, inclusiv aleile de acces (loturile 11, 28, 43, 58,

și 73) astfel cum aceste loturi sunt înscrise în CF nr. EE - nr. FF ale unității

administrativ teritoriale C. care erau deschise, anterior anulării contractului

de vânzare-cumpărare autentificat din 15 noiembrie 2011 la B.N.P. C.A., Constanța,

pe numele pârâtului T.A.C.

Referitor la lotul

81, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 17 septembrie 2010, numitul

T.A.C., a vândut lui B.A. suprafața de 15397 m.p. din parcela nr. AA, imobil identificat

în promisiunea de vânzare-cumpărare cu nr. XX, imobilul fiind înscris în CF nr.

FF a comunei C.

În aceeași zi

și la același birou notarial, T.A.C. a înstrăinat lui G.V.A. lotul 75 prin contractul

de vânzare-cumpărare din 17 septembrie 2010, înscris în CF nr. GG a comunei C. și

lui G.C.I. și C. lotul 76, prin contractul de vânzare-cumpărare din 17

septembrie 2010 înscris în CF HH a corn. C.

Față de aceste

constatări - deși nu există o prevedere asemănătoare art. 1669 alin. (3) pentru

situația promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare - cum una dintre condițiile

esențiale de vânzare nu era îndeplinită la momentul promisiunii din 07

noiembrie 2011 (și cu atât mai puțin la momentul analizării cererii pe pronunțarea

unei hotărâri care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare) - instanța de apel

a respins solicitarea reclamantului de pronunțare a unei asemenea hotărâri cu privire

la loturile 75, 76 și 81, pârâtul T.A.C. neavând calitatea de proprietar al acestora.

Cu referire la

aceste trei loturi, instanța a pronunțat desființarea retroactivă, parțială a promisiunii

de vânzare-cumpărare autentificată din anul 2011 la B.N.P. T.G., cu consecința repunerii

părților în situația anterioară încheierii acestui contract.

Deoarece condițiile

pronunțării rezoluțiunii judiciare totale a antecontractului au fost deja constatate

de prima instanță și nu mai pot face obiectul analizei în apel (în lipsa căii de

atac valabile a pârâtului T.A.C. și în condițiile în care apelul reclamantului vizează

doar cererea principală), instanța de apel a apreciat că, referitor la aceste loturi,

este deja stabilit că pârâtul nu și-a executat obligațiile asumate, această neexecutare

este imputabilă pârâtului T.A.C., pârâtul a fost pus în întârziere (notificare

din 14 noiembrie 2011 a BEJ S.) înaintea formulării cererii de chemare în judecată,

astfel încât desființarea parțială se poate dispune, executarea referitoare la fiecare

dintre loturi fiind imposibilă [art. 1549 alin. (2)].

Ca efect al rezoluțiunii

(asemănător nulității) contractul desființat se consideră că nu a fost niciodată

încheiat, fiecare parte fiind ținută să restituie celuilalt prestațiile primite

[art. 1554 alin. (1) Noul C. civ.].

Restitutio in

integrum are efecte specifice în condițiile rezoluțiunii parțiale, restituirea prestațiilor

urmând a se face prin aplicarea aceluiași principiu în puterea căruia s-a concluzionat

că executarea este divizibilă.

Or, față de împrejurarea

că prin antecontractul din anul 2011, s-a promis vânzarea a 81 de loturi în suprafață

totală de 7,16 ha teren, contra sumei de 200.000 dolari SUA, cum loturile 76, 75

și 81 au o suprafață cumulată de 16.397 m.p., a rezultat că, prin determinarea unui

preț per/metru pătrat la suprafața și suma din promisiunea de vânzare-cumpărare,

urmare a rezoluționării parțiale a acesteia, pârâtul T.A.C. trebuie să restituie

reclamantului suma de 36.267 dolari SUA în echivalent RON la data plății.

Deoarece solicitarea

în rezoluțiune contractului de vânzare-cumpărare era subsidiară, eventual pentru

situația în care acțiunea în realizarea vânzării ar fi respinsă, cum această eventualitate

nu s-a mai produs a fost respins restul cererii subsidiare de rezoluționare a promisiunii

de vânzare-cumpărare autentificată din 7 noiembrie 2011 la B.N.P. T.G. referitor

la loturile 1-74 și loturile 77-80.

Având în vedere

dispozițiile art. 274 C. proc. civ., față de împrejurarea că apelul reclamantului

a fost admis și având în vedere situația că acesta au suportat o taxă juridică de

timbru în sumă de 5.835,37 RON și timbru judiciar de 5 RON, a fost obligat intimatul

pârât T.A.C. la plata către apelant a acestor sume.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs pârâtul T.A.C., întemeiat pe dispozițiile art. 304

pct. 6, 7 și 9 C. proc. civ., solicitând în principal în conform art. 247 C. proc.

civ. raportat la art. 312, respectiv 316 din același cod admiterea acestuia, modificarea

deciziei recurate în sensul anulării sentinței tribnalului și respingerii cererii

de chemare în judecată, ca urmare a renunțării reclamantului la chiar drepturile

pretinse. În concluzia expunerii motivelor de nelegalitate a hotărârii recurate,

recurentul consideră că se impune admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei

recurate în sensul respingerii apelului, cu consecința confirmării soluției pronunțate

de prima instanță.

Recurentul - pârât

învederează instanței de recurs faptul că, ulterior pronunțării deciziei recurate

a încheiat cu reclamantul B.D. o înțelegere amiabilă, constând în aceea că i-a restituit

acestuia suma de 200.000 dolari SUA, suma plătită cu titlu de preț de către reclamant,

conform promisiunii de vânzare-cumpărare autentificată din 07 noiembrie 2011 la

BNP T.G.

La rândul său,

B.D. a dat două declarații notariale prin care înțelege să renunțe la toate drepturile

a căror realizare a urmărit-o prin promovarea cererii de chemare în judecată.

Astfel, la data

de 16 octombrie 2013 a fost redactat și autentificat de către BNP T.G. înscrisul

autentic numit "Declarație" prin care intimatul-reclamant B.D., în calitate

de promitent-cumpărător în cadrul Promisiunii de vânzare-cumpărare autentificată

din 07 noiembrie 2011 la BNP T.G. declară pe propria răspundere că "renunț

la Promisiunea de vânzare-cumpărare autentificată din 7 noiembrie 2011 la BNP T.G.,

cu sediul în mun. Constanța". Conform aceleiași declarații, B.D. arată faptul

că "nu mai am niciun fel de pretenție de la promitentul vânzător, iar toate

drepturile și obligațiile ce decurg din promisiune se sting astăzi la data autentificării

prezentului act".

La aceeași dată,

16 octombrie 2013, de către același BNP T.G. a fost redactat și autentificat un

alt înscris autentic denumit, de asemenea, "Declarație", înscris prin

care B.D. arată faptul că în calitate de apelant-reclamant-intimat în cadrul Dosarului

nr. 31457/212/2011 "declar pe propria răspundere că am primit de la T.A.C.

sulta datorată conform sentinței civile emise în dosarul menționat mai sus. De asemenea,

declar că nu mai am niciun fel de pretenție de la T.A.C.".

Recurentul susține

că prin renunțarea la drepturile conferite de antecontractul de vânzare-cumpărare

din 07 noiembrie 2011, intimatul B.D. nu face altceva decât să lipsească de cauză

cererea de chemare în judecată, să renunțe la dreptul său de a solicita instanței

de judecată pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare.

Tot în susținerea

ideii că părțile din prezentul proces au dorit la data de 16 octombrie 2013 stingerea

litigiului, recurentul arată faptul că intimatul-pârât P.T. a dat la rândul său

la acea dată o declarație, autentificată de același BNP T.G., înscris autentic prin

care acesta arată faptul că nu va formula recurs împotriva hotărârii pronunțate

în apel.

Prin urmare, dat

fiind că în procesul civil prmează principiul disponibilității, însăși instanța

de recurs, în temeiul art. 316 raportat la art. 247 C. proc. civ. este chemată să

dea eficiență acestui principiu fundamental.

Recurentul susține

și faptul că având în vedere că intimatul reclamant B.D. a renunțat la dreptul său

din antecontract de a solicita instanței să pronunțe o hotărâre care să țină loc

de act autentic, prcum și declarând faptul că a primit suma de bani stabilită de

instanță ca urmare a rezoluțiunii antecontractului, nu mai justifică în continuare

un interes în susținerea capătului de cerere referitor la nulitate.

Recurentul-pârât

a arătat în continuare motivele de nelegalitate a hotărârii recurate:

la motivul de nelegalitate încadrat în pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., recurentul-pârâtă

susține că, în virtutea principiului disponibilității, reclamantul este cel care

trasează limitele cererii de chemare în judecată, iar acesta trebuie să facă dovada

interesului în susținerea unui capăt de cerere pe tot parcursul procesului civil.

În speță, având în vedere că reclamantul obținuse rezoluțiunea antecontractului

și restituirea prețului, nu mai justifică în cererea de apel un interes în a solicita

nulitatea și hotărârea care să țină loc de act auntentic.

de nelegalitate a hotărârii recurate, încadrat în pct. 6 și 7 ale art. 304 C. proc.

civ., vizează problematica rezoluțiunii parțiale a promisiunii de vânzare-cumpărare

din 07 noiembrie 2011, autentificată la BNP T.G.

Recurentul consideră

că instanța de apel a încălcat principiul disponibilității și a dat mai mult decât

s-a cerut întrucât a respins cererea de pronunțare a unei hotărâri care să țină

loc de act autentic în ceea ce privește loturile nr. 75, 76, 81 dispunând în același

timp rezoluțiunea parțială a antecontractului tocmai cu privire la aceste loturi

cu consecința restituirii de către pârâtul-recurent a sumei de 37267 dolari SUA.

Hotărârea cuprinde

motive contradictorii, instanța de apel pornind inițial în mod corect de la ideea

că problema rezoluțiunii, astfel cum a fost dezlegată de instanța de fond a intrat

în puterea lucrului judecat, deoarece apelul pârâtului a fost anulat ca netimbrat,

iar apelul reclamantul a vizat doar cererea referitoare la pronunțarea hotărârii

care să țină loc de act autentic, cu toate acestea dispune în mod greșit rezoluțiunea

parțială a antecontractului.

Totodată, consideră

că instanța de apel s-a substituit voinței apelantului B.D. și a depășit limitele

apelului cu care a fost învestită.

apel în mod nelegal a dispus nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare

autentificat la data de 15 noiembrie 2011 la BNP C.A., încheiat de pârâtul T.A.C.

cu intimatul-pârât P.T., făcând o greșită aplicare și intepretare a textelor legale

incidente (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

Recuretul consideră

că argumentele aduse de instanța de apel în sensul pronunțării nulității contractului

arătat nu sunt de natură a duce la concluzia că prezumția lecjală de bună-credință

a cumpărătorului P.T. a fost răsturnată. În condițiile în care reclamantul B.D.

nu a parcurs formalitățile de publicitate imobiliară, nu se poate reține că în cazul

lui P.T. este vorba de o rea credință.

Intimatul-reclamant

B.D. a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca

nefondat și menținerea ca legală și temeinică a deciziei recurate, arătând următoarele:

Referitor la solicitarea

recurentului de a se pronunța nulitatea atât a hotărârii primei instanțe cât și

a celei de apel în temeiul art. 247 C. proc. civ., consideră că este nefondată întrucât

o eventuală renunțare potrivit art. 247 C. proc. civ. se putea face numai în fața

primei instanțe sau în fața instanței de apel. Chiar dacă s-ar da eficiență normelor

care fac aplicabile dispozițiile privitoare la judecata în apel, la judecata în

recurs, nici această ipoteză nu ar fi aplicabilă întrucât pretinsa renunțare nu

s-a făcut în calea de atac a recursului, ci după momentul desistării instanței de

apel și până la expirarea termenului de declarare a recursului.

Mai susține intimatul

-reclamant că declarațiile au fost făcute în contextul în care părțile au înțeles

să stopeze calea de atac a recursului. Astfel, intimatul P.T. a declarat că nu formulează

recurs, iar în ceea ce-l privește pe recurent, pentru că nu era în țară, neputându-se

prezenta la notar, reclamantul aratîă a a declarat că nu mai insistă în urmărirea

cheltuielilor de judecată și a sumei ce trebuia să i se restituie de către acesta

ca urmare a redobândirii dreptului de proprietate asupra imobilelor.

Încălcând înțelegerea,

recurentul a declarat recurs, motiv pentru care intimatul-reclamant arată că a revocat

toate declarațiile date, astfel cum reiese din declarațiile notariale pe care Ie-a

depus la dosarul cauzei.

Prin urmare, cum

renunțarea la însuși dreptul dedus judecății nu se poate face decât în fața instanței

și până la acest moment reclamantul a revocat orice declarație de renunțare la însuși

dreptul dedus judecății astfel că, nu se poate lua act de voința acestuia exprimată

în contextul în care toate părțile urmau să agreeze hotărârea dată de instanța de

apel.

Referitor la excepția

lipsei de interes la momentul formulării cererii, intimatul-reclamant arată că această

apărare este invocată direct în calea de atac a recursului astfel că nu poate fi

primită în acest stadiu procesual.

De asemenea, intimatul

susține că, deși recurentul a invocat art. 304 pct. 9 C. proc. civ., acesta nu a

indicat care sunt normele legale încălcate în concret de către instanța de apel.

În final, cu referire

la dispozițiile art. 304 pct. 6 și 7 C. proc. civ., invocate de recurent, arată

că acesta nu a lecturat încheierile de ședință la care instanța a pus în discuție

situația loturilor 75, 76 și 81 care au fost înstrăinate către o altă persoanlă

și astfel neputând reveni în patrimoniul reclamantului așa cum s-a convenit în temeiul

antecontractului, a generat obligația de despăgubire a recurentului față de acesta.

Examinând decizia

recurată prin prisma criticilor formulate și a susținerilor din întâmpinare,

Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte constată

că, după pronunțarea deciziei recurate, reclamantul B.D. a dat două declarații autentificate

din 16 octombrie 2013 și din 16 octombrie 2013 la BNP T.G., prin care a declarat

pe propria răspundere, pe de o parte că renunță la promisiunea de vânzare-cumpărare

autentificată din 07 noiembrie 2011 la BNP T.G. și că toate drepturile și obligațiile

ce decurg din promisiune se sting la data autentificării actului și pe de altă parte,

că a primit de la T.A.C. sulta datorată conform sentinței pronunțate în prezentul

dosar și că nu mai are niciun fel de pretenție de la promitentul vânzător.

Față de modalitatea

de formulare a actelor de dispoziție, rezultă că este vorba nu de renunțarea la

judecata recursului, ci de renunțarea la însuși dreptul dedus judecății în prezentul

dosar.

În recurs, intimatul-reclamant

B.D. a depus la dosar declarația autentificată din 7 noiembrie 2013 de BNP B.C.

și Asociații și declarațiile autentificate din 05 noiembrie 2013 și din 05

noiembrie 2013 de BNP T.G., prin care a declarat pe propria răspundere că înțelege

să revoce declarațiile autentificate din 16 octombrie 2013 și din 16 octombrie 2013

la BNP T.G., întrucât declarațiile au fost făcute în contextul în care părțile au

înțeles să nu mai declare recurs, iar pârâtul recurent nu a respectat această înțelegere.

Renunțarea la

dreptul subiectiv poate avea loc oricând în cursul judecății, putându-se face atât

în primă instanță cât și în apel, potrivit art. 247 alin. (2) C. proc. civ., iar

raportat la prevederile art. 316 din același cod, rezultă că reclamantul poate să

renunțe la dreptul subiectiv și în etapa recursului.

Întrucât pentru

pârât nu mai există riscul de a fi acționat din nou în judecată pentru valorificarea

dreptului la care se renunță, nu mai este necesar acordul său pentru ca instanța

să ia act de renunțarea la drept.

Faptul că renunțarea

nu a fost făcută în fața instanței de recurs, ci în termenul de declarare a recursului,

nu prezintă niciun fel de relevanță întrucât potrivit art. 247 alin. (3) C. proc.

civ., renunțarea se poate face în ședință sau prin înscris autentic din cuprinsul

căruia rezultă că aceasta este voința expresă și neechivocă a părții.

Ca o consecință

a principiului forței obligatorii a contractului (actului juridic, în general),

principiul irevocabilității efectelor acestuia presupune ca actului bilateral să

nu i se poată pune capăt prin voința numai a uneia din părți, iar actului unilateral

să nu i se poată pune capăt prin manifestarea de voință, în sens contrar, din partea

autorului actului.

Irevocabilitatea

decurge din principiul forței obligatorii a actului juridic, fiind o consecință

și, în același timp, o garanție a acestui principiu. Prin urmare, rațiunile care

servesc ca justificare existenței principiului forței obligatorii sunt, în același

timp, și rațiuni pe care se întemeiază irevocabilitatea actului juridic.

O consacrare a

acestui principiu, al irevocabilității, o regăsim în materia actelor bilaterale,

în dispozițiile art. 1270 alin. (2) Noul C. civ., conform cărora contractul se modifică

sau încetează numai prin acordul părților ori din cauze autorizate de lege.

Deși în privința

actului unilateral nu există un text asemănător, cu caracter de principiu, care

să stipuleze regula irevocabilității, trebuie avute în vedere dispozițiile art.

1325 Noul C. civ., potrivit cărora, dacă prin lege nu se prevede altfel, dispozițiile

legale privitoare la contracte se aplică în mod corespunzător actelor unilaterale.

Examinând actul

unilateral al renunțării din perspectiva caracterului său irevocabil, Înalta

Curte apreciază că fundamentul acestui principiu rezidă, ca și în ipoteza actului

juridic bilateral, în necesitatea respectării drepturilor terților, precum și a

situațiilor juridice create, cu scopul asigurării securității circuitului civil.

Irevocabilitatea

actului juridic unilateral se impune cu atât mai mult cu cât terții nu sunt protejați

de principiul relativității efectelor contractului.

Prin excepție

de la această regulă, există situații în care se poate admite revocabilitatea actului

juridic unilateral, aceasta fiind prohibită dacă sunt întrunite cumulativ condițiile

ca manifestarea de voință să producă consecințe juridice, existența acestora să

fie legată de menținerea voinței inițiale, iar consecințele produse să determine

crearea sau consolidarea unor drepturi ale terților.

Prin urmare, revocarea

actului juridic unilateral este permisă dacă nu aduce atingere drepturilor sau intereselor

legitime ale terților de bună-credintă.

Prin acordul exprimat

și efectele produse de declarațiile autentice din 16 octombrie 2013, toate drepturile

reclamantului pe care i le conferea promisiunea de vânzare-cumpărare autentificată

din 07 noiembrie 2011 la BNP T.G., care a stat la baza cererii de chemare în judecată

pe care acesta a formulat-o în prezentul litigiu, au încetat.

În acest context,

criticile de nelegalitate a deciziei recurate formulată de recurentul-pârât nu se

mai justifică a fi analizate.

Pentru aceste

considerente, Înalta Curte va da relevanța cuvenită manifestării inițiale de voință

a reclamantului B.D. și, pronunțând o hotărâre în temeiul art. 316 C. proc. civ.

coroborat cu art. 247 din același cod, va admite recursul declarat de pârâtul T.A.C.,

va modifica în parte a decizia recurată în sensul admiterii apelului reclamantului

B.D. împotriva sentinței pronunțate de tribunal pe care o va anula și în fond va

respinge acțiunea și vor fi menținute dispozițiile din decizie privind anularea

ca netimbrat a apelului declarat de pârâtul T.A.C.

În temeiul dispozițiilor

art. 274 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga intimatul - reclamant B.D. să-i achite

recurentului T.A.C. suma de 9378 RON cheltuieli de judecată, reprezentând taxa judiciară

de timbru și timbrul judiciat achitate în recurs aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâtul T.A.C. împotriva deciziei civile nr. 66/C din 12 iunie 2013

pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, pe care o modifică în parte,

în sensul că admite apelul declarat de reclamantul B.D. împotriva sentinței civile

nr. 5924 din 07 noiembrie 2012 pronunțată de Tribunalul Constanța, pe care o anulează

și în fond respinge acțiunea.

Menține dispozițiile

deciziei privind anularea ca netimbrat a apelului declarat de pârâtul T.A.C. împotriva

aceleiași sentințe.

Obligă intimatul - reclamant B.D.

să-i achite recurentului T.A.C. suma de 9378 RON cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

10 iunie 2014.