ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2246/2013
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2246/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)
Deliberând, în condițiile art. 256 C.
proc. civ., asupra recursului, reține următoarele:
Prin
sentința nr. 3935 pronunțată în data de 22 noiembrie 2011, Tribunalul Buzău a
respins excepția invocată de pârât privind lipsa calității procesual active a
reclamantei în formularea acțiunii și a respins acțiunea cererii formulată de
reclamanta N.V., în contradictoriu cu pârâții SC B.C.R. A.V.I.G. SA și F.P.V.S.
Pentru a pronunța această
sentință,,prima instanță a reținut că la data de 05 octombrie 2010 în afara
localității Poșta, Județul Buzău a avut loc un accident rutier în urma căruia
au decedat părinții reclamantei N.V. și anume N.E. și N.D. și că vinovat de
producerea accidentului rutier a fost conducătorul auto N.D. care pe fondul
imprudenței în conducere a pierdut controlul asupra direcției, a pătruns pe
contrasens și a intrat în coliziune cu un alt autovehicul, așa cum rezultă din
rezoluția de neîncepere a urmăririi penale pronunțată în Dosarul nr. 710/P/2010
al Parchetului de pe lângă Tribunalul Buzău.
La momentul producerii evenimentului
rutier defunctul N.D. conducea autovehiculul, autoturism ce era asigurat la SC B.C.R.
A.V.I.G SA pentru o perioadă ce nu acoperea producerea evenimentului,
răspunderea asigurătorului încetând la data de 24 septembrie 2010.
Conform dispozițiilor art. 251 din
Legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare și supravegherea
asigurărilor toți asigurătorii autorizați trebuie să constituie Fondul de
protecție a victimelor străzii care funcționează conform reglementărilor
aceluiași act normativ, fondul constituindu-se în scopul de a despăgubi
persoanele păgubite prin accidente dacă vehiculul care a produs accidentul nu
era asigurat pentru răspunderea civilă pentru pagube produse prin accidente de
vehicule cu toate că proprietarul avea obligația să încheie o astfel de
asigurare.
Reținând această situație de fapt,
tribunalul a considerat că reclamanta are calitate procesual activă pentru a
formula prezenta acțiune în despăgubire, urmând în consecință să respingă
excepția lipsei calității procesual active a acesteia invocată de către pârâtă.
În conformitate însă cu dispozițiile art.
251 alin. (15) din Legea nr. 32/2010, în vederea recuperării sumelor cheltuite
fondul are un drept de regres împotriva entității care a determinat prejudiciul
și, astfel, deși teoretic reclamanta ar fi îndreptățită să primească
despăgubiri materiale și morale, în cuantumul în care acestea ar fi dovedite,
de la F.P.V.S., admiterea unei asemenea acțiuni ar fi lipsită de finalitate
întrucât la rândul său fondul ar trebui să se îndrepte pentru recuperarea
acestei sume tocmai împotriva reclamantei, în calitate de moștenitor al
persoanei decedate și vinovat de producerea evenimentului rutier.
Chiar dacă aparent acțiunea
reclamantei nu putea fi considerată ca fiind lipsită de interes în fapt aceasta
nu poate fi admisă întrucât la rândul său reclamanta este răspunzătoare față de
F.P.V.S., care nu este în măsură să protejeze răspunderea civilă delictuală a
persoanei responsabile pentru crearea prejudiciului, ci doar să garanteze plata
unor despăgubiri, ultim plătitor rămânând a fi tot persoana vinovată de producerea
evenimentului rutier sau moștenitorii acesteia în cazul decesului.
Împotriva acestei sentințe a declarat
apel reclamanta N.V.
Prin Decizia nr. 36 din 27 martie 2012
pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios
administrativ și fiscal s-a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanta
N.V. împotriva sentinței civile nr. 3035 pronunțată la data de 22 noiembrie
2011 de Tribunalul Buzău.
În motivare, instanța de apel a
reținut că, potrivit art. 251 din Legea nr. 32/2000 coroborate cu dispozițiile
art. 3 din Normele puse în aplicare prin Ordinul Președintelui C.S.A. din 2008,
Fondul „intervine ca garant pentru respectarea obligației de despăgubire"
acordând despăgubiri persoanelor prejudiciate prin accidente de autovehicule,
dacă vehiculul care a provocat accidentul a rămas neidentificat sau acesta nu
era asigurat R.C.A.
Curtea de Apel a constatat că în speța
de față, angajarea garanției Fondului este posibilă întrucât persoana
responsabilă pentru producerea accidentului de circulație nu beneficiază de o
poliță de asigurare RCA, valabilă la data producerii accidentului, dar așa cum
corect a reținut și judecătorul fondului în conformitate cu prevederile art.
251 alin. (15) din Legea nr. 32/2010, în vederea recuperării sumelor cheltuite
fondul are un drept de regres împotriva entității care a determinat prejudiciul
și, astfel, deși teoretic reclamanta ar fi îndreptățită să primească
despăgubiri materiale și morale, în cuantumul în care acestea ar fi dovedite,
de la F.P.V.S., admiterea unei asemenea acțiuni ar fi lipsită de finalitate
întrucât la rândul său fondul ar trebui să se îndrepte pentru recuperarea
acestei sume tocmai împotriva reclamantei, în calitate de moștenitor al
persoanei decedate și vinovat de producerea evenimentului rutier.
Instanța de apel a constatat că Legea
nr. 32/2000 stabilește că, după plata despăgubirilor Fondul se subrogă în
drepturile persoanelor prejudiciate, persoana sau persoanele responsabile
pentru repararea prejudiciului având obligația să ramburseze Fondului
despăgubirile plătite.
Acesta constituie izvorul legal al
dreptului de regres conferit Fondului și prin urmare, acest drept de regres nu
are nevoie de o altă consacrare prin hotărâre judecătorească, atâta timp cât el
decurge din însăși dispozițiile legale.
Pe de altă parte, există o decizie în
interesul legii care face trimitere la acest drept de regres, instanța supremă
concluzionând că, după plata despăgubirilor, Fondul se subrogă în drepturile
persoanelor prejudiciate îndreptându-se împotriva entității autor al
accidentului pentru recuperarea despăgubirilor achitate sau a moștenitorilor
acestuia.
S-a mai arătat că Fondul nu acordă
despăgubiri în baza unei obligații pentru fapta proprie și nici în baza unei
obligații de garantare pentru faptele unor persoane pentru care răspunde,
apelanta fiind moștenitoarea acceptantă a celui ce a produs accidentul, care
este vinovat de această situație și nici nu a fost asigurat R.C.A.
Ca atare Fondul acordă despăgubiri
numai în locul celor care, în conformitate cu prevederile legale, C. civ.
privind răspunderea civilă delictuală sunt obligați la plata despăgubirilor și
numai în scopul protejării victimelor făcând demersuri pentru recuperarea
acestora, de la persoana responsabilă pentru crearea prejudiciului sau de la
moștenitorii acestora, apelanta în speță fiind moștenitorul celui care a creat
prejudiciul, așa încât nu poate obține despăgubirea solicitată.
S-a observat că apelanta-reclamantă
s-a mărginit ia o enumerare a actelor normative tangențiale cauzei și la o
interpretare eronată a acestora, implicații legale nedându-i dreptul ia
despăgubiri.
Instanța de apel a statuat că
admiterea unei astfel de reparații ar fi lipsită de sens, aspect sesizat în mod
corect de prima instanță, în condițiile în care fiind unic moștenitor al
persoanei responsabile de producerea prejudiciului, apelanta reclamantă N.V. va
fi chemată ulterior să răspundă pentru prejudiciul creat de tatăl acesteia N.D.
În finalul considerentelor s-a arătat
că raționamentul apelantei nu este în acord cu dispozițiile legale aplicabile
în materie, mai ales că dispozițiile art. 777 coroborat cu art. 1718-1719 din
vechiul C. civ., aplicabil în speță față de momentul producerii accidentului,
accentuează ideea că „coerezii contribuie la plata datoriilor și sarcinilor
succesiunii, fiecare în proporție cu ce ia", așa încât pretențiile
acesteia sunt neîntemeiate.
Împotriva acestei decizii a declarat
recurs reclamanta N.V., fără al încadra în drept.
Recurenta -reclamantă consideră că în
mod greșit instanța de apel a menținut soluția primei instanțe, apreciind că
simpla consacrare legislativă a dreptului de regres al intimatului pârât este
suficientă pentru a paraliza acțiunea sa în pretenții.
Precizează faptul că intimatul pârât
Fondul de protecție a victimelor străzii nu a formulat în fața primei instanțe
vreo cerere de chemare în garanție a moștenitorilor defunctului N.D., tatăl
său, pentru ca în cadrul acestei acțiuni să se producă probe cu privire la
existența masei succesorale, la numărul și identitatea succesorilor precum și
la acceptarea sau neacceptarea succesiunii, ori a unei eventuale acceptări sub
beneficiu de inventar.
Arată că instanțele de fond și de apel
s-au limitat la a prezuma că recurenta reclamantă ar fi unica moștenitoare a
defunctului N.D. și că ar fi acceptat succesiunea pur și simplu, fără a-și
sprijini concluzia pe vreo probă din dosar.
În aceste condiții instanțele au făcut
aplicarea dispozițiilor art. 1144 (fără să-l numească) din vechiul C. civ., cu
toate că pretinsa creanță a intimatului pârât asupra reclamantei nu
îndeplinește condiția de a fi certă.
Susține că daunele materiale sunt cele
arătate de martora A.D., care în fata instanței de fond a arătat ca
cheltuielile făcute de reclamantă pentru înmormântarea și pomenirea ambilor părinți
au fost de cea 15.000 lei, jumătate adică 7.500 lei fiind cheltuielile făcute
pentru mama acesteia, defuncta N.E. Arată că tot martora a precizat că a
respectat toate datinile creștinești și a făcut toate pomenile care se
obișnuiesc, precum și faptul că daunele morale vor fi apreciate de instanță,
ținând cont de suferința reclamantei care a dus-o la stări de depresie si
anxietate.
Recurenta -reclamantă solicită
admiterea recursului, casarea deciziei atacate și admiterea acțiunii astfel cum
a fost formulată.
Analizând recursul formulat, în raport
de criticile menționate încadrate în drept la termenul de astăzi în
dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că acesta
este nefondat pentru următoarele considerente:
Prin acțiunea dedusă judecății
reclamanta N.V. a solicitat obligarea pârâtei B.C.R. A.V.I.G. la plata sumei de
500.000 lei cu titlu de daune morale și a sumei de 30.000 lei cu titlu de daune
materiale, promovând prezentul litigiu în calitate de moștenitoare a numiților
N.D. și N.V., decedați în urma evenimentului rutier.
În raport de specificul situației de
fapt descrise în acțiune, respectiv faptul că N.D., tatăl reclamantei, a fost
vinovat de producerea accidentului, precum și a susținerilor pârâtei B.C.R. A.V.I.G.
care a arătat că la data producerii evenimentului rutier, 5 octombrie 2010,
polița de asigurare a autoturismului nu mai era valabilă, răspunderea sa
încetând la data de 24 septembrie 2010, în fața tribunalului reclamanta a
precizat că înțelege să renunțe la a se judeca cu pârâta, solicitând
introducerea în cauză în calitate de pârât a F.P.V.S.
În mod legal instanțele de fond au
reținut că în lipsa oricărui raport juridic a persoanei în cauză cu vreuna din
societățile de asigurare la data producerii accidentului, automat se activa
obligația de răspundere a F.P.V.S.
Cu privire la calitatea procesuală a F.P.V.S.
în caz de litigiu, sediul materiei îl constituie următoarele prevederi legale:
Articolul 25 alin. (1) din Legea nr.
32/2002 modificată, privind activitatea de asigurare și supravegherea
asigurărilor: „Toți asigurătorii autorizați să practice asigurarea de
răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule. trebuie
să constituie Fondul de protecție a victimelor străzii, denumit în continuare Fond".
Articolul 25 alin. (10) lit. b) din
Legea nr. 32/2000 modificată: Fondul se constituie în scopul „de a despăgubi
persoanele păgubite prin accidente de vehicule, dacă:
- vehiculul, care a provocat
accidentul a rămas neidentificat sau nu era asigurat pentru răspunderea civilă
pentru pagube produse prin accidente de vehicule, cu toate că, în conformitate
cu prevederile legale în vigoare proprietarul acesteia avea obligația să
încheie o astfel de asigurare".
Art. 61 din Legea nr. 136/1995 privind
asigurările și reasigurările în România, modificată, cu un obiect de
reglementare aproape identic cu cel al art. 25 din Legea nr. 32/2000, a fost
abrogat prin art. 4 din Legea nr. 113/2006 cu data de 3 noiembrie 2006 când
Fondul a fost preluat de Asociația Fondul de protecție de la administratorul
desemnat. Prin același articol a fost introdus în Legea nr. 32/2002, art. 25
suscitat, în vigoare cu data aderării României la Uniunea Europeană.
Ordinul din 4 martie 2008 al C.S.A. a
fost modificat și el prin Ordinul din 2008 pentru modificarea Normelor privind
Fondul de protecție a victimelor străzii.
Fondul de protecție este, așadar, o
asociație, persoană juridică de drept privat, fără scop patrimonial,
constituită de toți asigurătorii autorizați să practice asigurarea de
răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule (art. 25
alin. (1) și (2), Legea nr. 32/2000).
Scopul constituirii este: a) de a
furniza informații persoanelor vătămate prin accidente de vehicule în calitate
de centru de informare (C.E.D.A.M.); b) de a despăgubi persoanele păgubite prin
accidente de vehicule dacă: - vehiculul care a provocat accidentul a rămas
neidentificat sau nu era asigurat pentru răspundere civilă pentru pagube
produse prin accidente de vehicule, cu toate că, în conformitate cu prevederile
legale în vigoare, proprietarul acestuia avea obligația să încheie o astfel de
asigurare.
Prin voința legiuitorului, Fondul de
Protecție este chemat să despăgubească victima străzii, în scop de protecție,
independent de ideea de răspundere civilă și deci de culpă în producerea
prejudiciului.
Procesual, Fondul de protecție,
constituit fiind din asigurătorii de răspundere civilă obligatorie are poziția
asigurătorului de R.C.A. dacă vehiculul ar fi fost asigurat de răspundere civilă
obligatorie, fapt pentru care cuantumul prejudiciului suferit de victima
străzii se stabilește în strictă conformitate cu prevederile normelor privind
aplicarea legii în domeniul asigurărilor obligatorii R.C.A. pentru prejudicii
produse prin accidente de vehicule, în vigoare în România la data producerii
accidentului (art. 6 alin. (2) din Norme).
Potrivit Normelor (art. 10) Fondul de
Protecție este obligat să despăgubească persoanele prejudiciate în termen de
maxim 90 de zile de la avizarea daunei iar dacă persoanele prejudiciate au
înaintat acțiune în justiție împotriva persoanei sau persoanelor responsabile
pentru repararea prejudiciului, în baza hotărârii judecătorești, „Fondul are
legitimare pasivă în calitate de garant al obligației de despăgubire, în
limitele și în condițiile prevăzute de reglementările în vigoare" (art. 11
din Norme).
Conform art. 251 alin. (15) din Legea
nr. 32/2010 în vederea recuperării sumelor cheltuite fondul are un drept de
regres împotriva entității care a determinat prejudiciul.
În aceste condiții, în mod corect s-a
statuat că demersul judiciar al reclamantei este lipsit de finalitate întrucât
Fondul de Protecție, având un drept de regres împotriva reclamantei, născut din
lege, ar trebui să se îndrepte pentru recuperarea sumelor tocmai împotriva
acesteia, în calitate de moștenitoare a persoanei decedate și vinovate de
producerea accidentului.
Nu pot fi primite susținerile
recurentei conform cărora instanța de apel în mod eronat a reținut că simpla
consacrare legislativă a dreptului de regres al Fondul de Protecție a
victimelor străzii este suficientă pentru a paraliza acțiunea sa în pretenții,
motivat de faptul că acesta nu a formulat în fața primei instanțe vreo cerere
de chemare în garanție a moștenitorilor defunctului N.D., tatăl său, iar
pretinsa creanță a Fondului asupra sa nu îndeplinește condiția de a fi certă.
Pe de o parte, Înalta Curte constată
caracterul echivoc al susținerilor recurentei, care pretinde despăgubirile în
calitate de moștenitoare a defunctului N.D., însă invocă faptul că nu au fost
analizate probe din care să rezulte că ar fi unica moștenitoare a defunctului
și că ar fi acceptat succesiunea pur și simplu, sau care, pretinzând Fondului
plata despăgubirii, contestă dreptul acestuia de a-și recupera suma, susținând
că nu are o creanță lichidă.
Pe de altă parte, susținerea
recurentei că instanțele de fond au făcut aplicarea dispozițiilor art. 1144
(fără să-l numească) din vechiul C. civ. nu are fundament juridic.
Reevaluarea situației de fapt reținută
de instanțele anterioare, în raport de dovezile administrate, nu mai poate fi
analizată de instanța de recurs, față de actuala structură a recursului.
Pentru aceste considerente, constatând
că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu-și găsește
incidența în speță, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza 2 C. proc.
civ. va respinge recursul declarat în cauză, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul
declarat de reclamanta N.V. împotriva Deciziei nr. 36 din 27 martie 2012
pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a ll-a civilă, de contencios
administrativ și fiscal.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi
5 iunie 2013.