ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2246/2013

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului, reține următoarele: Prin sentința nr. 3935 pronunțată în data de 22 noiembrie 2011, Tribunalul Buzău a respins excepția invocată de pârât privind lipsa calității procesual active a reclamantei în formularea acțiunii și a respins acțiunea cererii formulată de reclamanta N.V., în contradictoriu cu pârâții SC B.C.R. A.V.I.G. SA și F.P.V.S. Pentru a pronunța această sentință,,prima instanță a reținut că la data de 05 octombrie 2010 în afara localității Poșta, Județul Buzău a avut loc un accident rutier în urma căruia au decedat părinții reclamantei N.V. și anume N.E. și N.D. și că vinovat de producerea accidentului rutier a fost conducătorul auto N.D.

care pe fondul imprudenței în conducere a pierdut controlul asupra direcției, a pătruns pe contrasens și a intrat în coliziune cu un alt autovehicul, așa cum rezultă din rezoluția de neîncepere a urmăririi penale pronunțată în Dosarul nr. 710/P/2010 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Buzău. La momentul producerii evenimentului rutier defunctul N.D. conducea autovehiculul, autoturism ce era asigurat la SC B.C.R.

A.V.I.G SA pentru o perioadă ce nu acoperea producerea evenimentului, răspunderea asigurătorului încetând la data de 24 septembrie 2010. Conform dispozițiilor art. 251 din Legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare și supravegherea asigurărilor toți asigurătorii autorizați trebuie să constituie Fondul de protecție a victimelor străzii care funcționează conform reglementărilor aceluiași act normativ, fondul constituindu-se în scopul de a despăgubi persoanele păgubite prin accidente dacă vehiculul care a produs accidentul nu era asigurat pentru răspunderea civilă pentru pagube produse prin accidente de vehicule cu toate că proprietarul avea obligația să încheie o astfel de asigurare. Reținând această situație de fapt, tribunalul a considerat că reclamanta are calitate procesual activă pentru a formula prezenta acțiune în despăgubire, urmând în consecință să respingă excepția lipsei calității procesual active a acesteia invocată de către pârâtă.

În conformitate însă cu dispozițiile art. 251 alin. (15) din Legea nr. 32/2010, în vederea recuperării sumelor cheltuite fondul are un drept de regres împotriva entității care a determinat prejudiciul și, astfel, deși teoretic reclamanta ar fi îndreptățită să primească despăgubiri materiale și morale, în cuantumul în care acestea ar fi dovedite, de la F.P.V.S., admiterea unei asemenea acțiuni ar fi lipsită de finalitate întrucât la rândul său fondul ar trebui să se îndrepte pentru recuperarea acestei sume tocmai împotriva reclamantei, în calitate de moștenitor al persoanei decedate și vinovat de producerea evenimentului rutier.

Chiar dacă aparent acțiunea reclamantei nu putea fi considerată ca fiind lipsită de interes în fapt aceasta nu poate fi admisă întrucât la rândul său reclamanta este răspunzătoare față de F.P.V.S., care nu este în măsură să protejeze răspunderea civilă delictuală a persoanei responsabile pentru crearea prejudiciului, ci doar să garanteze plata unor despăgubiri, ultim plătitor rămânând a fi tot persoana vinovată de producerea evenimentului rutier sau moștenitorii acesteia în cazul decesului. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta N.V. Prin Decizia nr. 36 din 27 martie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal s-a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanta N.V.

împotriva sentinței civile nr. 3035 pronunțată la data de 22 noiembrie 2011 de Tribunalul Buzău. În motivare, instanța de apel a reținut că, potrivit art. 251 din Legea nr. 32/2000 coroborate cu dispozițiile art. 3 din Normele puse în aplicare prin Ordinul Președintelui C.S.A. din 2008, Fondul „intervine ca garant pentru respectarea obligației de despăgubire" acordând despăgubiri persoanelor prejudiciate prin accidente de autovehicule, dacă vehiculul care a provocat accidentul a rămas neidentificat sau acesta nu era asigurat R.C.A.

Curtea de Apel a constatat că în speța de față, angajarea garanției Fondului este posibilă întrucât persoana responsabilă pentru producerea accidentului de circulație nu beneficiază de o poliță de asigurare RCA, valabilă la data producerii accidentului, dar așa cum corect a reținut și judecătorul fondului în conformitate cu prevederile art. 251 alin. (15) din Legea nr. 32/2010, în vederea recuperării sumelor cheltuite fondul are un drept de regres împotriva entității care a determinat prejudiciul și, astfel, deși teoretic reclamanta ar fi îndreptățită să primească despăgubiri materiale și morale, în cuantumul în care acestea ar fi dovedite, de la F.P.V.S., admiterea unei asemenea acțiuni ar fi lipsită de finalitate întrucât la rândul său fondul ar trebui să se îndrepte pentru recuperarea acestei sume tocmai împotriva reclamantei, în calitate de moștenitor al persoanei decedate și vinovat de producerea evenimentului rutier.

Instanța de apel a constatat că Legea nr. 32/2000 stabilește că, după plata despăgubirilor Fondul se subrogă în drepturile persoanelor prejudiciate, persoana sau persoanele responsabile pentru repararea prejudiciului având obligația să ramburseze Fondului despăgubirile plătite. Acesta constituie izvorul legal al dreptului de regres conferit Fondului și prin urmare, acest drept de regres nu are nevoie de o altă consacrare prin hotărâre judecătorească, atâta timp cât el decurge din însăși dispozițiile legale. Pe de altă parte, există o decizie în interesul legii care face trimitere la acest drept de regres, instanța supremă concluzionând că, după plata despăgubirilor, Fondul se subrogă în drepturile persoanelor prejudiciate îndreptându-se împotriva entității autor al accidentului pentru recuperarea despăgubirilor achitate sau a moștenitorilor acestuia.

S-a mai arătat că Fondul nu acordă despăgubiri în baza unei obligații pentru fapta proprie și nici în baza unei obligații de garantare pentru faptele unor persoane pentru care răspunde, apelanta fiind moștenitoarea acceptantă a celui ce a produs accidentul, care este vinovat de această situație și nici nu a fost asigurat R.C.A. Ca atare Fondul acordă despăgubiri numai în locul celor care, în conformitate cu prevederile legale, C. civ. privind răspunderea civilă delictuală sunt obligați la plata despăgubirilor și numai în scopul protejării victimelor făcând demersuri pentru recuperarea acestora, de la persoana responsabilă pentru crearea prejudiciului sau de la moștenitorii acestora, apelanta în speță fiind moștenitorul celui care a creat prejudiciul, așa încât nu poate obține despăgubirea solicitată.

S-a observat că apelanta-reclamantă s-a mărginit ia o enumerare a actelor normative tangențiale cauzei și la o interpretare eronată a acestora, implicații legale nedându-i dreptul ia despăgubiri. Instanța de apel a statuat că admiterea unei astfel de reparații ar fi lipsită de sens, aspect sesizat în mod corect de prima instanță, în condițiile în care fiind unic moștenitor al persoanei responsabile de producerea prejudiciului, apelanta reclamantă N.V. va fi chemată ulterior să răspundă pentru prejudiciul creat de tatăl acesteia N.D.

În finalul considerentelor s-a arătat că raționamentul apelantei nu este în acord cu dispozițiile legale aplicabile în materie, mai ales că dispozițiile art. 777 coroborat cu art. 1718-1719 din vechiul C. civ., aplicabil în speță față de momentul producerii accidentului, accentuează ideea că „coerezii contribuie la plata datoriilor și sarcinilor succesiunii, fiecare în proporție cu ce ia", așa încât pretențiile acesteia sunt neîntemeiate. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta N.V., fără al încadra în drept. Recurenta -reclamantă consideră că în mod greșit instanța de apel a menținut soluția primei instanțe, apreciind că simpla consacrare legislativă a dreptului de regres al intimatului pârât este suficientă pentru a paraliza acțiunea sa în pretenții.

Precizează faptul că intimatul pârât Fondul de protecție a victimelor străzii nu a formulat în fața primei instanțe vreo cerere de chemare în garanție a moștenitorilor defunctului N.D., tatăl său, pentru ca în cadrul acestei acțiuni să se producă probe cu privire la existența masei succesorale, la numărul și identitatea succesorilor precum și la acceptarea sau neacceptarea succesiunii, ori a unei eventuale acceptări sub beneficiu de inventar. Arată că instanțele de fond și de apel s-au limitat la a prezuma că recurenta reclamantă ar fi unica moștenitoare a defunctului N.D. și că ar fi acceptat succesiunea pur și simplu, fără a-și sprijini concluzia pe vreo probă din dosar. În aceste condiții instanțele au făcut aplicarea dispozițiilor art. 1144 (fără să-l numească) din vechiul C. civ., cu toate că pretinsa creanță a intimatului pârât asupra reclamantei nu îndeplinește condiția de a fi certă.

Susține că daunele materiale sunt cele arătate de martora A.D., care în fata instanței de fond a arătat ca cheltuielile făcute de reclamantă pentru înmormântarea și pomenirea ambilor părinți au fost de cea 15.000 lei, jumătate adică 7.500 lei fiind cheltuielile făcute pentru mama acesteia, defuncta N.E. Arată că tot martora a precizat că a respectat toate datinile creștinești și a făcut toate pomenile care se obișnuiesc, precum și faptul că daunele morale vor fi apreciate de instanță, ținând cont de suferința reclamantei care a dus-o la stări de depresie si anxietate. Recurenta -reclamantă solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate și admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

Analizând recursul formulat, în raport de criticile menționate încadrate în drept la termenul de astăzi în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele considerente: Prin acțiunea dedusă judecății reclamanta N.V. a solicitat obligarea pârâtei B.C.R. A.V.I.G. la plata sumei de 500.000 lei cu titlu de daune morale și a sumei de 30.000 lei cu titlu de daune materiale, promovând prezentul litigiu în calitate de moștenitoare a numiților N.D. și N.V., decedați în urma evenimentului rutier. În raport de specificul situației de fapt descrise în acțiune, respectiv faptul că N.D., tatăl reclamantei, a fost vinovat de producerea accidentului, precum și a susținerilor pârâtei B.C.R.

A.V.I.G. care a arătat că la data producerii evenimentului rutier, 5 octombrie 2010, polița de asigurare a autoturismului nu mai era valabilă, răspunderea sa încetând la data de 24 septembrie 2010, în fața tribunalului reclamanta a precizat că înțelege să renunțe la a se judeca cu pârâta, solicitând introducerea în cauză în calitate de pârât a F.P.V.S. În mod legal instanțele de fond au reținut că în lipsa oricărui raport juridic a persoanei în cauză cu vreuna din societățile de asigurare la data producerii accidentului, automat se activa obligația de răspundere a F.P.V.S. Cu privire la calitatea procesuală a F.P.V.S. în caz de litigiu, sediul materiei îl constituie următoarele prevederi legale: Articolul 25 alin. (1) din Legea nr. 32/2002 modificată, privind activitatea de asigurare și supravegherea asigurărilor: „Toți asigurătorii autorizați să practice asigurarea de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule.

trebuie să constituie Fondul de protecție a victimelor străzii, denumit în continuare Fond". Articolul 25 alin. (10) lit. b) din Legea nr. 32/2000 modificată: Fondul se constituie în scopul „de a despăgubi persoanele păgubite prin accidente de vehicule, dacă: - vehiculul, care a provocat accidentul a rămas neidentificat sau nu era asigurat pentru răspunderea civilă pentru pagube produse prin accidente de vehicule, cu toate că, în conformitate cu prevederile legale în vigoare proprietarul acesteia avea obligația să încheie o astfel de asigurare". Art. 61 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, modificată, cu un obiect de reglementare aproape identic cu cel al art. 25 din Legea nr. 32/2000, a fost abrogat prin art. 4 din Legea nr. 113/2006 cu data de 3 noiembrie 2006 când Fondul a fost preluat de Asociația Fondul de protecție de la administratorul desemnat.

Prin același articol a fost introdus în Legea nr. 32/2002, art. 25 suscitat, în vigoare cu data aderării României la Uniunea Europeană. Ordinul din 4 martie 2008 al C.S.A. a fost modificat și el prin Ordinul din 2008 pentru modificarea Normelor privind Fondul de protecție a victimelor străzii. Fondul de protecție este, așadar, o asociație, persoană juridică de drept privat, fără scop patrimonial, constituită de toți asigurătorii autorizați să practice asigurarea de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule (art. 25 alin. (1) și (2), Legea nr. 32/2000).

Scopul constituirii este: a) de a furniza informații persoanelor vătămate prin accidente de vehicule în calitate de centru de informare (C.E.D.A.M.); b) de a despăgubi persoanele păgubite prin accidente de vehicule dacă: - vehiculul care a provocat accidentul a rămas neidentificat sau nu era asigurat pentru răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente de vehicule, cu toate că, în conformitate cu prevederile legale în vigoare, proprietarul acestuia avea obligația să încheie o astfel de asigurare. Prin voința legiuitorului, Fondul de Protecție este chemat să despăgubească victima străzii, în scop de protecție, independent de ideea de răspundere civilă și deci de culpă în producerea prejudiciului.

Procesual, Fondul de protecție, constituit fiind din asigurătorii de răspundere civilă obligatorie are poziția asigurătorului de R.C.A. dacă vehiculul ar fi fost asigurat de răspundere civilă obligatorie, fapt pentru care cuantumul prejudiciului suferit de victima străzii se stabilește în strictă conformitate cu prevederile normelor privind aplicarea legii în domeniul asigurărilor obligatorii R.C.A. pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, în vigoare în România la data producerii accidentului (art. 6 alin. (2) din Norme).

Potrivit Normelor (art. 10) Fondul de Protecție este obligat să despăgubească persoanele prejudiciate în termen de maxim 90 de zile de la avizarea daunei iar dacă persoanele prejudiciate au înaintat acțiune în justiție împotriva persoanei sau persoanelor responsabile pentru repararea prejudiciului, în baza hotărârii judecătorești, „Fondul are legitimare pasivă în calitate de garant al obligației de despăgubire, în limitele și în condițiile prevăzute de reglementările în vigoare" (art. 11 din Norme). Conform art. 251 alin. (15) din Legea nr. 32/2010 în vederea recuperării sumelor cheltuite fondul are un drept de regres împotriva entității care a determinat prejudiciul.

În aceste condiții, în mod corect s-a statuat că demersul judiciar al reclamantei este lipsit de finalitate întrucât Fondul de Protecție, având un drept de regres împotriva reclamantei, născut din lege, ar trebui să se îndrepte pentru recuperarea sumelor tocmai împotriva acesteia, în calitate de moștenitoare a persoanei decedate și vinovate de producerea accidentului. Nu pot fi primite susținerile recurentei conform cărora instanța de apel în mod eronat a reținut că simpla consacrare legislativă a dreptului de regres al Fondul de Protecție a victimelor străzii este suficientă pentru a paraliza acțiunea sa în pretenții, motivat de faptul că acesta nu a formulat în fața primei instanțe vreo cerere de chemare în garanție a moștenitorilor defunctului N.D., tatăl său, iar pretinsa creanță a Fondului asupra sa nu îndeplinește condiția de a fi certă.

Pe de o parte, Înalta Curte constată caracterul echivoc al susținerilor recurentei, care pretinde despăgubirile în calitate de moștenitoare a defunctului N.D., însă invocă faptul că nu au fost analizate probe din care să rezulte că ar fi unica moștenitoare a defunctului și că ar fi acceptat succesiunea pur și simplu, sau care, pretinzând Fondului plata despăgubirii, contestă dreptul acestuia de a-și recupera suma, susținând că nu are o creanță lichidă. Pe de altă parte, susținerea recurentei că instanțele de fond au făcut aplicarea dispozițiilor art. 1144 (fără să-l numească) din vechiul C. civ. nu are fundament juridic. Reevaluarea situației de fapt reținută de instanțele anterioare, în raport de dovezile administrate, nu mai poate fi analizată de instanța de recurs, față de actuala structură a recursului.

Pentru aceste considerente, constatând că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu-și găsește incidența în speță, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza 2 C. proc. civ. va respinge recursul declarat în cauză, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta N.V. împotriva Deciziei nr. 36 din 27 martie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 iunie 2013.