ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3920/2012

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea din data de 18 martie 2011,

Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale,

în temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004 a învestit, în primă instanță, Curtea

de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, cu

soluționarea excepției de nelegalitate a Ordinului nr. 287 din 9 martie 2010

emis de Ministerul Comunicației și Tehnologiei Informației, invocată de către

reclamant, suspendând judecata cauzei până la soluționarea irevocabilă a

acestei excepții.

În motivarea acestei excepții,

reclamanta a arătat că, deși ordinul în litigiu este emis la data de 9 martie 2010,

acesta retroactivează și prevede că se aplică începând cu data de 1 ianuarie 2010,

fapt ce contravine flagrant principiului potrivit căruia un act administrativ își

produce efectele începând cu data comunicării acestuia, or acest ordin nu poate

dispune decât pentru viitor fără să poată aduce atingere drepturilor salariale anterioare

stabilite conform contractului individual de muncă și contractului colectiv de muncă

la nivel național.

Reclamanta a mai susținut

că, potrivit art. 39 din Legea nr. 330/2009, „Salariile de bază ale personalului

contractual încadrat în funcții specifice care nu sunt prevăzute în prezenta lege,

se stabilesc cu ordonatorii principali de credite, prin asimilare cu salariile de

bază prevăzute în anexele la prezenta lege, cu avizul Ministerului Muncii, Familiei

și Protecției Sociale și al Ministerului Finanțelor Publice”.

Prin sentința nr. 4391

din 22 iunie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal, a admis acțiunea, constatând nelegalitatea Ordinului nr. 287 din 9

martie 2010 emis de către pârâtă.

Pentru a pronunța această

soluție, Curtea de Apel a reținut, în esență, următoarele:

Obiectul excepției de

nelegalitate îl constituie Ordinul nr. 287/2010, prin care s-a stipulat că, în perioada

29 decembrie 2009 - 31 decembrie 2009, funcția de manager achiziții din cadrul Unității

de management al proiectului ocupată de reclamantă se echivalează cu funcția de

consilier gradația IA director, iar începând cu data de 1 ianuarie 2010, aceeași

funcție se echivalează cu funcția de director gradația II.

Din preambulul acestui

ordin rezultă că acesta a fost emis în baza art. 5 din O.U.G. nr. 52/1999 privind

asigurarea unui cadru unitar pentru managementul proiectelor finanțate prin împrumuturi

externe contractate sau garantate de stat, rambursabile sau nerambursabile, inclusiv

prin plata specialiștilor români care își desfășoară activitatea în cadrul unităților

de management de proiect, aprobată prin Legea nr. 172/2001, așa cum aceasta a fost

modificată prin art. VIII din O.U.G. nr. 114/2009.

Prima instanță a reținut

că, potrivit acestei dispoziții legale, salarizarea personalului prevăzut la

art. 4 (respectiv a personalului care își desfășoară activitatea în U.M.P.) se stabilește

prin asimilare cu salarizarea personalului din instituțiile publice la nivelul cărora

funcționează, iar O.U.G. nr. 114/2009 a fost publicată în M. Of. începând astfel

să producă efecte la 29 decembrie 2009.

Judecătorul fondului a

considerat că echivalarea funcției ocupată de reclamantă prin Ordinul nr. 287 din

9 martie 2010 nu putea fi realizată cu ignorarea Legii cadru nr. 330/2009 care a

stabilit un sistem unitar de salarizare pentru personalul din sectorul bugetar plătit

din bugetul general consolidat al statului.

În fapt, echivalarea funcției

constituind o reîncadrare a reclamantei, așa încât noua funcție trebuia să aibă

corespondent în funcțiile prevăzute în Anexele acestei legi, care la art. 39 dispune

că salariile de bază ale personalului contractual încadrat în funcții specifice

(cum este și cazul reclamantei) care nu sunt prevăzute ca atare în această lege,

se stabilesc de ordonatorii principali de credite prin asimilare cu salariile de

bază prevăzute în anexele legii cu avizul Ministerului Muncii, Familiei și Protecției

Sociale și al Ministerului Finanțelor Publice.

Într-adevăr, potrivit

art. 5 din O.U.G. nr. 52/1999 salarizarea personalului care își desfășoară activitatea

în U.M.P. se stabilește prin asimilare cu salarizarea personalului din instituțiile

publice la nivelul cărora funcționează, însă și aceste din urmă funcții publice

au fost stabilite în urma aplicării Legii nr. 330/2009, astfel că echivalarea funcției

reclamantei, neprevăzută ca atare în lege cu noua funcție de director din schema

autorității pârâte trebuia să se facă tot cu avizul celor două ministere, care au

natura juridică de aviz conform, iar demersurile autorității în obținerea avizelor

nu sunt de natură să acopere lipsa lor.

În fine, prima instanță

a avut în vedere și susținerile reclamantei privind încălcarea principiului retroactivității

prin emiterea abia la data de 9 martie 2010 a Ordinului de echivalare a funcției

începând cu 29 decembrie 2009, nefiind culpa părții că autoritatea pârâtă a întârziat

emiterea actului administrativ producător de efecte juridice care trebuia emis imediat

după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 114/2009.

Împotriva acestei

sentințe a declarat recurs pârâtul

Ministerul Comunicațiilor și Societății Informaționale.

Motivele de recurs sunt

întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc.

civ. și prin ele se arată următoarele:

- Pentru emiterea ordinului

nu era necesar avizul Ministerului Muncii, Familiei și Protecției Sociale sau al

Ministerului Finanțelor Publice.

- Ordinul a fost emis

în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 52/1999 modificată de O.U.G. nr. 114/2009.

- Conform art. 5 din O.U.G.

nr. 52/1999 modificată „salarizarea personalului prevăzut la art. 4 se stabilește

prin asimilare cu salarizarea personalului din instituțiile publice la nivelul cărora

funcționează”, fără a fi necesare avizele sus-menționate, conform adreselor nr.

A1. din 25 februarie 2010 și nr. A2. din 17 februarie 2010.

- Nu sunt aplicabile dispozițiile

art. 39 din Legea nr. 330/2009, cum a reținut și instanța de fond, s-a demarat procedura

pentru obținerea avizelor, însă cele două instituții au apreciat în sensul că avizele

nu sunt necesare.

- Ordinul a fost emis

cu respectarea dispozițiilor legale incidente în cauză, nefiind emis retroactiv,

iar independent de emiterea ordinului începând cu data de 29 decembrie 2009, salarizarea

personalului din O.M.P. se făcea conform O.U.G. nr. 52/2009 astfel cum a fost modificată

prin O.U.G. nr. 114/2009.

Începând cu data intrării

în vigoare a O.U.G. nr. 114/2009 din 29 decembrie 2009, personalul din cadrul unităților

de management a proiectelor finanțate din împrumuturi externe contractate sau garantate

de stat, rambursabile sau nerambursabile, precum și a altor credite sau împrumuturi

similare se face cu respectarea art. 5 din O.U.G. nr. 52/1999.

Ordinul nu a fost emis

anterior datei de 1 ianuarie 2010, întrucât O.U.G. nr. 114/2009 a fost publicată

în M. Of. al României în data de 29 decembrie 2009.

Pentru emiterea ordinului

au fost necesare punctele de vedere ale M.F.P. și M.M.F.P.S., acestea fiind obținute

la sfârșitul lunii februarie 2010.

Instanța de fond a reținut

în mod greșit că până la emiterea ordinului contestat „reclamanta a funcționat potrivit

postului avut anterior, primind remunerația corespunzătoare, astfel că nu se putea

stabili printr-un act administrativ ulterior derulării raporturilor de serviciu

că pentru perioada respectivă reclamanta avea de fapt o altă funcție și trebuia

să primească o altă remunerație”.

În realitate, prin emiterea

ordinului, nu s-a schimbat funcția reclamantei, ci funcția deținută de aceasta a

fost asimilată cu o altă funcție din minister în vederea stabilirii salariului.

Instanța competentă să

se pronunțe asupra drepturilor salariale cuvenite reclamantei până la data emiterii

ordinului este Tribunalul București și nu instanța competentă cu judecarea excepției

de nelegalitate.

Prin concluziile scrise

depuse la dosar, intimata solicită respingerea recursului ca nefondat, susținând

concluziile instanței de fond în privința lipsei avizelor și a retroactivității

actului emis.

Analizând criticile formulate,

în raport de actele și lucrările dosarului, precum și de dispozițiile legale incidente

cauzei, Înalta Curte constată că recursul este întemeiat.

referitoare la necesitatea emiterii avizelor de către Ministerul Muncii, Familiei,

Protecției Sociale și a Ministerului Finanțelor Publice

Ordinul nr. 287 din 9

martie 2010 a fost emis în temeiul O.U.G. nr. 52/1999 modificată și completată prin

O.U.G. nr. 114/2009.

Modificările aduse de

O.U.G. nr. 114/2009 vizează art. 5 din O.U.G. nr. 52/1999, conform cărora „salarizarea

personalului prevăzut la art. 4 se stabilește prin asimilare cu salarizarea personalului

din instituțiile publice la nivelul cărora funcționează”.

Norma prevăzută de O.U.G.

nr. 52/1999 modificată de O.U.G. nr. 114/ 2000 este specială, ce derogă de la norma

generală, care este reprezentată de Legea nr. 330/2009 și are prioritate în aplicare.

Mai mult, deși recurentul

a cerut opinia celor două ministere, acestea au răspuns în sensul că nu este necesar

avizul prevăzut de art. 39 din Legea nr. 330/2009.

motivul de recurs subsumat încălcării principiului neretroactivității legii civile.

Potrivit O.U.G. nr. 114/2009,

începând cu data de 29 decembrie 2009, salarizarea personalului din U.M.P., deci

și a intimatei-reclamante, se face în temeiul art. 5 modificat.

Ordinul nr. 287/2010 a

fost emis în aplicarea unei norme ce are forță superioară și nu se putea ca în cuprinsul

acesteia să se prevadă o altă dată de începere a punerii în aplicare a art. 5 sus

menționat.

Principiul neretroactivității

legii civile nu a fost încălcat, deoarece, indiferent de data emiterii ordinului,

plata, conform O.U.G. nr. 114/2009 se face începând cu data de 29 decembrie 2009.

drepturile salariale cuvenite intimatei-reclamante, precum și cele legate de o eventuală

modificare a funcției, sunt de competența instanței ce soluționează fondul cauzei

și nu se pot analiza în cadrul unei excepții de nelegalitate.

Față de aceste considerente,

în temeiul art. 312 alin. (1) teza I și alin. (3) C. proc. civ. coroborat cu

art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 modificată și completat, recursul va fi

admis, sentința recurată modificată și, în urma rejudecării, respingerea excepției

de nelegalitate ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de Ministerul Comunicațiilor și Societății Informaționale împotriva sentinței civile

nr. 7769 din 20 decembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal.

Modifică sentința atacată,

în sensul că respinge excepția de nelegalitate ca neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 4 octombrie

2012.